
Sfânta Liturghie
Paraclisul Seminarului Teologic ”Sf. Ioan Iacob”-Dorohoi
Sfânta Liturghie pentru viața comunitară, religioasă și laică este un exemplu de trăire duhovnicească în comunitate!
Pe Hristos să-L privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei…( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: „Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!”. Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.
Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…nici înălţimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.“ (Rom.8,35 şi 38-39) Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.
Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: „Să ai necontenit pomenirea morţii“. Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.
Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire“ (1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.
Mântuirea sau împlinirea destinului omului nu este un act unilateral: întrucât și Dumnezeu și omul sunt persoane, desăvârșirea acestuia din urmă nu se poate realiza în mod autonom, în izolare de Dumnezeu, ci numai în unire cu El. Piatra din capul unghiului este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a unit în sine firea dumnezeiască și firea omenească, pentru ca umanitatea să devină părtașă dumnezeirii biruind stricăciunea și moartea. Dar „Hristos nu este un simplu eliberator care, după eliberare, îi lasă pe oameni singuri, încredințându-le învățătura lui înțeleaptă. Într-un mod mult mai radical, El creează pentru ei un nou spațiu de viață. Iar acest spațiu este chiar trupul Său”, Biserica. În spațiul Bisericii, Hristos își extinde prin Duhul Sfânt lucrarea Sa mântuitoare în fiecare credincios. „Porțile” prin care pătrunde în creație harul dumnezeiesc mântuitor sunt Sfintele Taine.
Participarea la viața liturgică presupune împărtășirea de harul dumnezeiesc prin întâlnirea personală cu Dumnezeu. Prin toate rugăciunile, citirile, rânduielile, slujbele, în centrul cărora se află Dumnezeiasca Liturghie, omul este așezat în relație directă cu Dumnezeu, primind puterea de a se întări în noua viață câștigată prin Botez. Atmosfera liturgică este cea care îl introduce și îl angajează pe om în evenimentele istoriei mantuirii. „În fiecare an, în fiecare săptămână, dar și în fiecare zi, Biserica sărbătorește sinoptic întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea și înnoirea lumii”. Fiecare slujbă a Bisericii reprezintă o participare la un anumit eveniment al istoriei mântuirii, prin urmare, un prilej de întâlnire directă cu Dumnezeu.
