4 noiembrie 2024 – Slova Creștină de Dorohoi

Prin lumea nevăzută sau spirituală se înțelege lumea îngerilor. Cuvântul „înger” înseamnă sol, crainic, vestitor, trimis. Dar acest cuvânt nu ne spune nimic cu privire la ființa îngerilor, căci se referă numai la funcția pe care ei o îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume de a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, de a le trimite mesaje acestora.

În acest înțeles, sunt numiți îngeri și proorocii, apostolii, conducătorii Bisericilor și chiar Mântuitorul Hristos, îndeosebi în Apocalipsă. Însă, în înțeles propriu, îngerii sunt ființe spirituale, personale, mărginite, dar superioare oamenilor, create de Dumnezeu spre a-I fi „duhuri slujitoare”, adică trimiși ai lui Dumnezeu către oameni, pentru a le vesti acestora voia Sa.

Despre existența îngerilor avem nenumărate dovezi atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, precum și în Sfânta Tradiție. În numeroase locuri din Sfânta Scriptură, ca și din scrierile Sfinților Părinți, se vorbește atât despre îngeri în general, cât și despre unele cete îngerești, ori despre anumiți îngeri pe care Dumnezeu i-a trimis ca mesageri ai Săi către oameni. De la heruvimii cu sabie de foc, puși să păzească intrarea Edenului după izgonirea lui Adam și a Evei, și până la mulțimea îngerilor despre care se vorbește în Apocalipsă, paginile Sfintei Scripturi conțin dovezi de netăgăduit despre existența acestora și despre mesajele trimise de Dumnezeu oamenilor prin ei. Cu toate acestea, existența îngerilor a fost tăgăduită încă din vechime de către saduchei (cf. Fapte 23, 8), iar în timpurile mai noi de către raționaliști, materialiști și alții. Afirmația unora dintre aceștia, anume că iudeii au împrumutat credința în îngeri de la perși, în timpul robiei babilonice, nu poate fi susținută, deoarece în cărțile lui Moise, ca și în alte cărți scrise înainte de robia babilonică, se vorbește despre îngeri ca despre ființe reale, ceea ce dovedește că, credința iudeilor în ei este anterioară căderii în această robie.

Originea îngerilor

Împotriva concepțiilor unor gnostici care susțineau că îngerii sunt emanații din Dumnezeu, sau a altora că sunt creați de Dumnezeu din materie, Biserica a învățat totdeauna că îngerii, asemenea întregii creaturi, au fost creați de Dumnezeu din nimic. Numeroși sfinți, plecând de la cuvintele cu care începe cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fc 1,1), spun că prin „cer” – în opoziție cu pământul – trebuie să înțelegem universul în totalitatea lui, deci întreaga creatură în afară de pământ. Alții afirmă însă că prin „cer” se înțelege lumea îngerilor, adică locuitorii cerului, „cereștile și netrupeștile puteri”, care, spre deosebire de oamenii ce locuiesc pe pământ, sălășluiesc în cerul material, pe care Dumnezeu l-a făcut în ziua a doua a creației. Dacă Moise nu vorbește în cărțile sale despre originea îngerilor, o face din teama ca evreii să nu divinizeze aceste creaturi, dându-le cinstea ce se cuvine numai lui Dumnezeu.

Deși nicăieri în Sfânta Scriptură nu se arată când au fost creați îngerii, Sfinții Părinți au convingerea că ei au fost creați de Dumnezeu înaintea lumii văzute. Unii dintre ei, ca Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbesc de crearea îngerilor mai presus de timp, într-o stare anterioară creației lumii. Dar faptul că în cartea Iov se spune: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei” (Iov 38, 7) arată clar că în ziua a patra a creației, când s-au făcut cei doi luminători mari și stelele (Fc 1, 16), îngerii deja erau creați, căci au adus laudă lui Dumnezeu. Dacă în ziua a patra erau creați, este de presupus că au fost creați înainte de a se fi început crearea lumii materiale, deoarece nu se poate concepe că Dumnezeu, după primele trei zile ale creării lumii materiale, ar fi întrerupt-o pe aceasta, spre a-i crea pe îngeri, iar apoi ar fi continuat crearea lumii materiale. De aceea, Sfinții Părinți care vorbesc despre crearea „cereștilor și netrupeștilor puteri” afirmă că lumea spirituală a fost creată înaintea lumii materiale. Sfântul Ioan Damaschin afirmă categoric aceasta, când spune: „Se și cădea să fie făcută mai întâi firea rațională, după aceea cea simțuală și la urmă cea mixtă, adică omul”.

Natura și funcțiunea îngerilor

Îngerii sunt ființe de natură spirituală. Acest fapt îl arată Sfânta Scriptură atât în mod direct, cât și indirect, atribuindu-le însușiri pe care numai ființele spirituale le pot avea. Astfel, psalmistul spune: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc” (Ps 103, 4), iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre îngeri, zice: „Au nu toți sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujire, pentru cei ce au să moștenească mântuirea?” (Evr 1, 14). În privința însușirilor, ei au rațiune, simțire și voință, despre ei spunându-se că văd fața lui Dumnezeu: „Căci zic vouă, că îngerii din ceruri văd pururea fața Tatălui Meu” (Mt 18, 10); împlinesc voia Tatălui ceresc: „Binecuvântați pe Domnul toți îngerii Lui… cei puternici în virtute, care împliniți poruncile Lui și ascultați glasul cuvintelor Lui” (Ps 102, 20); dau preamărire lui Dumnezeu: „Și (serafimii) strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui” (Is 6, 3); se bucură pentru întoarcerea păcătoșilor: „Zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc 15, 10); primesc descoperiri cu privire la iconomia tainei celei din veac ascunse în Dumnezeu: „Ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă acum cunoscută, prin Biserică, domniilor și puterilor din cer” (Ef 3, 10); grăiesc către oameni și îi învață: „Iar de i-a grăit lui duh sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu” (FA 23, 9).

În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare acestora atât în putere, cât și în cunoștință și virtute, psalmistul numindu-i: „puternici în virtute” (Ps 102, 20; cf. Ap 5, 2). Din cuvintele psalmistului, reproduse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Ce este omul ca să-ți amintești de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri…” (Ps 8, 5, cf. Evr 2, 6-7), rezultă că, deși omul este o ființă superioară celorlalte creaturi, totuși este inferior îngerilor. Fiind ființe spirituale, îngerii sunt nemuritori, nu au trebuință de hrană, nu au gen, de asemenea nu sunt supuși ispitelor și slăbiciunilor omenești. Răspunzând întrebării saducheilor în legătură cu starea oamenilor după înviere, Mântuitorul le spune: „La înviere (oamenii) nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri” (Mt 22, 30).

Subliniind spiritualitatea îngerilor, Biserica îi numește în rugăciuni „cereștile și netrupeștile puteri”, iar în imnele sale: „îngerii cei fără de trup”. Dar, cu toate că sunt lipsiți de trup, adeseori în Sfânta Scriptură se vorbește despre arătări îngerești vizibile sub forma unor bărbați tineri. Această înfățișare se explică prin faptul că, fiind trimișii lui Dumnezeu către oameni, prezentarea lor în trup ușura mult posibilitatea de comunicare cu oamenii. Iar dacă unii dintre Sfinții Părinți atribuie îngerilor toate organele trupului omenesc: mâini, picioare, cap, ochi, urechi, gură, buze, limbă, este vorba de un antropomorfism obișnuit, menit să arate apropierea lor de oameni și funcția pe care o îndeplinesc în lucrarea mântuirii. Aripile, de care sunt aproape nelipsiți, simbolizează rapiditatea deplasării prin zbor, ca soli sau trimiși ai lui Dumnezeu.

Deși sunt spirite superioare omului, îngerii sunt totuși ființe mărginite, deoarece sunt creaturi. Ca soli sau mesageri către oameni, ei pot străbate spațiul cu viteza gândului, dar nu au însușirea atotprezenței, pe care numai Dumnezeu o are. În privința cunoștinței, ei sunt superiori oamenilor, cunoscând nu numai cele prezente și trecute, ci și cele viitoare, fără a poseda însă atotștiința. Mântuitorul Hristos subliniază aceasta când spune: „Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri…” (Mt 24, 36; cf. Mc 13, 32). De asemenea, îngerii pot face lucruri care nu stau în puterea omului, dar nu pot face minuni decât din încredințarea lui Dumnezeu.

Scopul creării îngerilor a fost preamărirea lui Dumnezeu și împlinirea voii Sale, dar în același timp și propria lor fericire, având să slujească și ca mijlocitori între Dumnezeu și oameni. Acest scop l-au împlinit la început toți îngerii, până când o parte din ei a căzut, după care numai îngerii cei buni au rămas să-l împlinească. Așadar, slujirea îngerilor buni este de a-L mări pe Dumnezeu, de a-L iubi, de a-L sluji și de a împlini voia Sa, în calitate de mesageri ai Lui.

În raport cu oamenii, slujirea lor este de a le face cunoscută voia lui Dumnezeu, de a le aduce mesaje din partea Lui, de a-i povățui spre bine, de a le fi păzitori spre a-i feri de rău, precum și de a fi mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni, ducând rugăciunile acestora către tronul ceresc. În acest sens, Biserica ne învață să ne rugăm Domnului: „Îngrădește-ne cu sfinții Tăi îngeri, ca prin mijlocirea lor fiind păziți și povățuiți, să ajungem la unirea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate.” De asemenea, ea ne mai învață că fiecare are îngerul său păzitor; aceasta rezultă din cuvintele Mântuitorului: „Vedeți dar, să nu disprețuiți pe vreunul dintre aceștia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu din ceruri” (Mt 18, 10). La fel, fiecare Biserică, fiecare așezare omenească, fiecare ținut, fiecare țară are îngerul său păzitor.

Numărul și ierarhia îngerilor

Referindu-se la numărul îngerilor, Sfânta Scriptură folosește diverse denumiri pentru a indica mulțimea lor, dar nicăieri nu este specificat un număr exact. Astfel de denumiri includ legiuni sau legheoane (Mt 26, 53), tabără (Ap 20, 9), zeci de mii, mii de mii (Dn 7, 10; comp. Ap 5, 11), mulțime de oaste (Lc 2, 13) și oștirea lui Dumnezeu (Fc 32, 1), toate sugerând că numărul lor este extrem de mare. Sfântul Ioan Gură de Aur menționează „popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate număra nimeni”, iar Clement Alexandrinul afirmă că îngerii sunt în număr infinit. Totuși, nu putem deduce numărul îngerilor din faptul că fiecare om are un înger păzitor, deoarece un singur înger poate proteja mai mulți oameni simultan. Este de presupus că numărul îngerilor a rămas constant și după căderea cetei celor răzvrătiți, căci nu există dovezi că Dumnezeu a creat alții în locul lor. Fiind spirite, îngerii nu se înmulțesc și nu mor, numărul lor rămânând același.

Deși sunt ființe spirituale, îngerii nu sunt egali între ei. În funcție de perfecțiunea și însușirile cu care au fost înzestrați de Dumnezeu, îngerii sunt clasificați în mai multe categorii. Conform Sfintei Scripturi și scrierii „Despre ierarhia cerească” a Sfântului Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în nouă cete, grupate în trei triade ierarhice:

Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
Domniile, Stăpâniile, Puterile;
Începătorii, Arhanghelii, Îngerii.

În această ordine, cetele îngerești stau în jurul tronului ceresc, cei din prima triadă având cel mai înalt rang, fiind în contact direct cu voința divină și comunicând mesajele divine celorlalte clase.

Ca ființe spirituale create, îngerii au rațiune, simțire și voință liberă, pe care le-au exercitat și întărit în bine, ceea ce îi face ființe superioare oamenilor (Ps 8, 5-6; comp. Evr 2, 6-7; 2, 9). Deși sunt creaturi, ei rămân mărginite în toate privințele. Fiind înzestrate cu libertate, îngerii aveau posibilitatea de a progresa în perfecțiune și virtute, dar și libertatea de a păcătui. Aceasta înseamnă că ei puteau folosi libertatea pentru a avansa în virtute până la starea de a nu mai putea păcătui, așa cum au făcut cei care nu au căzut, dar, de asemenea, puteau abuza de aceasta, decăzând din starea inițială.

Păcatul îngerilor, primul păcat din lume, a fost pur spiritual și a constat în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu din cauza mândriei. Aceștia au păcătuit dintr-o răutate conștientă a voinței, printr-o hotărâre liberă, deplină, irevocabilă și definitivă. Din acest motiv, urmările păcatului lor sunt mult mai grave decât cele ale păcatului strămoșesc: condamnarea veșnică, întunecarea și orbirea minții, împietrirea inimii și învârtoșarea voinței spre rău, precum și moartea spirituală definitivă. Gravitatea păcatului lor se explică prin două motive: 1. Fiind ființe spirituale superioare oamenilor, îngerilor le era mai ușor să nu păcătuiască, deoarece gândirea lor este intuitivă, iar în orice act de cugetare sesizează și cunosc imediat ultimul scop, printr-un act de iubire sau de ură. Astfel, pentru ei, binele și răul se prezintă cu multă evidență, legătura dintre bine și Binele suprem fiind mult mai clară. 2. În calitate de fiinţe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutăţii, nu şi al slăbiciunii, deoarece ei, neavând trup, n-au nici pofte trupeşti.

Îngerii răi sau diavolii
În calitate de fiinţe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutăţii, nu şi al slăbiciunii, deoarece ei, neavând trup, n-au nici pofte trupeşti. Folosindu-se rău de libertatea lor şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu din mândrie, o parte dintre îngeri au fost izgoniţi din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli. Numele de îngeri răi li s-a dat deoarece ei nu voiesc şi nu fac niciodată binele, ci numai răul. Aceştia poartă diferite numiri: demoni (Mt 8, 31), diavoli (Mt 4, 1), draci (Mt 11, 18), duhuri necurate (Mt 10, 1) şi duhuri rele (Ap 16, 14), iar căpetenia lor se numeşte Satan (Mt 12, 26) sau Belzebul (Mt 10, 25). Lucifer, Veliar și Diavolului i se mai spune ispititorul (Ml 4, 3), începătorul răutăţii, stăpânul acestei lumi (In 12, 31), iar numele de Satan înseamnă „cel contrar”. Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Diavolul nu este, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, sau o reprezentare ori personificare sensibilă a răului ce izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă. Scriptura Noului Testament vorbeşte foarte des de acţiunea răufăcătoare a diavolului asupra oamenilor, de aceea Mântuitorul a dus o luptă înverşunată împotriva lui, izgonind duhurile necurate din nenumăraţi demonizaţi şi tămăduindu-i pe aceştia sănătoşi.

Nu se ştie când au căzut îngerii răi din starea originară, dar este de presupus că nu îndată după crearea lor. Se poate spune însă cu certitudine, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: „Voi sunteţi fii ai diavolului… Acela de la început a fost ucigător de oameni şi, în adevăr, n-a stătut” (In 8, 44), că ei au căzut mai înainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinţii noştri la păcat. Numărul diavolilor este foarte mare, deoarece Sfânta Scriptură vorbeşte de o împărăţie a diavolului (Mt 12, 26; Lc 11, 18) şi de legiuni de diavoli (Mc 5, 9; Lc 8, 30). La fel ca şi la îngerii buni, între ei există deosebiri de trepte. Nu putem şti dacă aceste deosebiri se datorează gradului de participare la răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu sau treptei din care ei au făcut parte înainte de cădere, dar Sfânta Scriptură vorbeşte despre începătorii, domnii şi stăpânii întunericului acestui veac (Ef 6, 12).

Fiind urzitorul răului în lume, diavolul se străduieşte necontenit să-i îndemne pe oameni la păcat, de aceea mereu îi supune la tot felul de ispite. Dorinţa lui de a-i pierde pe oameni şi de a-i câştiga pentru împărăţia sa o arată Sfântul Apostol Petru: „Diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (1 Ptr 5, 8). Totuşi, cu toate că el poate ispiti pe orice om, fiind tot creatură, puterea lui e mărginită, de aceea el nu poate sili sau constrânge pe om la păcat, dacă acesta se înarmează împotriva uneltirilor lui (cf. Ef 6, 11-17). El ispiteşte pe om indirect, prin senzaţii şi reprezentări, prin influenţe asupra judecăţii şi fanteziei omului, prin înlăţişarea unui bun aparent ca bun adevărat. Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi de a ne întări în stăruinţa în mântuire. De aceea, Sfântul Iacov zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe Dânsul” (Iac 1, 12).

Cinstirea îngerilor
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujire, pentru cei ce au să moştenească mântuirea?” (Evr 1, 14), îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, trimişi să slujească oamenilor pentru ca aceştia să-şi dobândească mântuirea. Aşadar, ei sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, dar, în acelaşi timp, şi mijlocitori împreună-rugători cu noi către Dumnezeu, pentru ca, prin rugăciunile şi mijlocirea lor, să ne putem dobândi mântuirea.

Din acest motiv, încă din epoca apostolică, Biserica a învăţat că îngerilor le datorăm un cult de venerare, asemenea sfinţilor, şi a întocmit rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstea îngerilor, în acelaşi timp destinând ziua de luni din fiecare săptămână în cinstea şi pomenirea lor; de asemenea, a aşezat sărbătoarea Soborului sau Adunării Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril la 8 noiembrie din fiecare an. Iar ca semn de deosebită cinstire a acestora, numeroase biserici poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. De altfel, Sinodul al VII-lea ecumenic a stabilit alături de cinstirea Sfintei Cruci și a icoanelor și venerarea îngerilor.