Cum am fost noi crescuți și învățați? Să credem că nimeni nu trebuie să știe ce simțim cu adevărat. Să ne ascundem vulnerabilitățile sub pretextul că „rufele se spală în familie.” Ne-au spus că dacă admitem că nu ne descurcăm, ne facem de rușine.
Am învățat să ne prefacem de mici. „Nu plânge, că ești urâtă când plângi.” Ce dacă sufletul îți e sfâșiat? „Zâmbește, să vadă lumea cât de bine suntem,” chiar dacă acasă suferim în tăcere.
Am fost învățați să ne construim imaginea perfectă, să „dăm bine,” ca să fim plăcuți de ceilalți. Iar ceilalți, la rândul lor, se prefac, într-o competiție absurdă de aparențe, în care nimeni nu e autentic.
Ne purtăm măștile perfecțiunii și zâmbim mecanic:
– Ce faci?
– Bine, tu?
– Bine și eu.
– Super, ce noroc cu vremea asta frumoasă!
– Da…
Suntem o nație de oameni „fericiți,” de oameni care „se descurcă.” Iar când ești „perfect,” cum să ceri ajutor? Nu ai nevoie, nu-i așa? În schimb, oferi ajutor altora, împovărându-te și mai mult. Și masca, grea și obosită, rămâne pe față.
Știi ce se întâmplă când două măști perfecte se întâlnesc? Nimic. Doar un zgomot surd, ca atunci când ciocnești două pahare de plastic. Nicio conexiune, niciun schimb real.
Dar bucuria adevărată nu vine din aparențe. Ea izvorăște din relațiile sincere, din momentele în care renunți la mască și te arăți așa cum ești. Imperfect. Fragil. În nevoie de ajutor.
O prietenie adevărată nu poate exista între măști. Dacă vrei să simți viața vibrând în tine, trebuie să-ți dai masca jos. Măcar în fața unor oameni. Să te vadă. Să te accepte. Să te ajute. Doar atunci se nasc conexiunile reale. Când întindem mâinile unii spre alții, peste frici și probleme, creăm rețeaua care ne face să ne simțim vii.
– Ce mai faci?
– Nu prea bine.
– Aoleu, de ce?
– Mă simt singură. Îmi e frică…
– Pot să te îmbrățișez?
E normal să îți fie frică. Ne e tuturor. Puterea nu vine din negarea fricii, ci din curajul de a merge mai departe cu ea alături. Frica de judecată, de rușine, nu trebuie să ne paralizeze. O simțim și continuăm.
Știi ce se întâmplă când dai masca jos? Ceilalți vor începe să facă la fel. Pentru că adevărul are o forță magnetică. În fața autenticității, masca devine grea și inutilă. Și abia atunci începem să trăim cu adevărat.
Slova Creștină de Dorohoi 