
„O veche istorioară spune că Dumnezeu a chemat odată la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea și celelalte; era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau.
În timp ce le privea pe toate, a observat Dumnezeu că două dintre ele nu se cunoșteau, nu se văzuseră vreodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Atunci El le-a întrebat mirat:
– Voi nu vă cunoașteți?
– Nu Doamne, deoarece pe pământ nu ne-am întâlnit vreodată.
Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar între oameni, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă.”
Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din evanghelia duminicii a douăzeci și nouă după Rusalii. Această pericopă evanghelică este plină de învăţături duhovniceşti pentru modul nostru de a ne comporta faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni. De aceea duminica aceasta poate fi numită pentru învățătura ce o primim, duminica recunoștinței.
Imaginea ce ne-o înfățișează evanghelistul Luca în capitolul 17, începând cu versetul 11, o putem vedea clar în fiecare zi, în jurul nostru, sau chiar în dreptul nostru.
Când Mântuitorul Hristos întâlnește pe cei zece leproși, ce erau excluși din comunitatea lor și așteptau mai mult să moară decât să mai primească printr-o minune vindecarea neputinței lor, El le înțelege suferința, izolarea și umilirea și îi trimite înaintea preoților ce aveau acest „mandat” de a da verdictul de vindecat sau nu. Vindecarea acestora nu se petrece ca în alte situații când Mântuitorul spunea „Vindecați-vă” sau „Fiți vindecați de neputința voastră” și nici nu le cere ca ei să mărturisească public credința lor, ci minunea se arată în drumul lor spre comunitate, spre preoți.
În graba lor pentru a-și primi verdictul de „vindecat” și reintegrați în societate, nouă din cei zece uită de Cel ce le-a oferit darul vindecării și doar unul singur se întoarce „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Lc 17, 15), iar acesta era „de alt neam” (Lc 17, 18).
De ce Învățătorul dorea ca şi ceilalţi leproşi vindecaţi să arate recunoştinţă? De ce El a întrebat mirat: „Cei nouă unde sunt?” (Lc. 17, 17). Cu siguranță, Iisus a săvârşit minunea vindecării celor zece din iubire milostivă şi smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea şi atitudinea Sa de mustrare, Hristos ne pune înainte învățătura că dacă omul căruia i s-a făcut un bine nu mulţumeşte, acesta se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă şi nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnităţii omului în faţa binefacerii primite de la cineva.
Ce vrea să ne înveţe această evanghelie?
Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi, prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
De când vedem lumina zilei și până la apus, suntem copleșiți de binecuvântările Cerului, de la Cel ce este împărțitor de daruri și binefaceri. Înălțăm privirea și gândul de recunoștință spre Cer, sau credem că e de datoria lui Dumnezeu să ne poarte de grijă?
Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l-au avut de la Mine o săptămână întreagă?”
Am spus mai sus despre faptul că această duminică poate fi numită duminica recunoștinței.
Să privim așadar cu recunoștință spre cei ce ne-au dăruit viața fizică, spre părinții noștri. Să privim spre părintele ce ne-a scufundat în apa botezului și ne-a dăruit haina de creștin. Să privim și spre cei ce ne-au format din pruncie și până acum, profesorii și ceilalți învățători ai noștri. Să mulțumim și duhovnicului nostru, dar și binefăcătorilor noștri, știuți și neștiuți.
Recunoștința noastră față de Dumnezeu și față de binefăcătorii noștri reprezintă starea omului frumos, omului curat și plăcut lui Dumnezeu. (Pr.Sebastian Grădinaru)
