„Autocefalia și Patriarhatul nu sunt doar termeni administrativi bisericești, ci și titluri de noblețe și vrednicie pentru un popor ortodox, iubitor de Hristos și de viață veșnică, iar Patriarhul acestuia este simbolul unității lui spirituale și slujitor al comuniunii universale în credință.”
PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Introducere
Anul 2025, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul XX, și adoptat de Parlamentul României ca Legea nr. 53/2024, prin care „se declară anul 2025 drept Anul Centenar al Patriarhiei Române”, marchează cu solemnitate împlinirea unui secol de activitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe Române, atât în sprijinul poporului român dreptcredincios, cât și al întregii Ortodoxii. Această aniversare reprezintă nu doar o evocare a trecutului, ci și un moment de recunoștință față de înaintași și de reflecție asupra impactului Bisericii în viața spirituală a națiunii române. În cei 100 de ani de existență ca instituție și organizare, Patriarhia Română a fost un far călăuzitor către Hristos, Mântuitorul Bisericii, și un pilon de unitate și stabilitate în vremuri dificile.
Unirea tuturor provinciilor istorice româneşti într-un singur stat la 1 decembrie 1918 avea să fie urmată de unirea Bisericilor Ortodoxe din aceste vechi meleaguri româneşti. Şapte ani mai târziu, în anul 1925, Biserica Ortodoxă Română devenea Patriarhie, un moment de recunoaştere a demnităţii şi prestigiului de care se bucura Ortodoxia românească în întreaga lume. Patriarhia Română a fost înființată pe 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din 1918, care a reunit toate provinciile istorice românești într-un singur stat unitar. Realizarea unității naționale prin acest act istoric a impus, de asemenea, reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române pentru a reflecta noile schimbări politice și teritoriale. Astfel, aniversarea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române reprezintă un moment oportun pentru o înțelegere mai adâncă a istoriei Bisericii noastre, o istorie intim legată de viața poporului român și de dorințele sale de unitate și libertate.
Evocarea trecutului prin evidențierea etapelor de obținere a demnității sau rangului de Patriarhie
Potrivit misiunii sale, Biserica îşi desfăşoară activitatea şi lucrarea sa în lume, viaţa ei fiind indestructibil legată de viaţa poporului în mijlocul căruia îşi împlineşte chemarea. Astfel, Bisericile au caracter naţional, purtând amprentele naţiunii pe care o slujesc, din punct de vedere spiritual. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română a urmat în ceea ce priveşte organizarea sa exterioară principiile administrative din viaţa ţării noastre, conform prevederilor can.17 – Sin. IV Ec. (Calcedon, 451), şi can. 38 – Sin. Quinisext (Constantinopol, 692), iar în ceea ce priveşte organizarea ca Biserică naţională a urmat principiile can. 34 apostolic. Cu alte cuvinte, organizarea administrativă şi politică a unităţilor teritoriale istorice româneşti a fost urmată şi de organizarea bisericească: coagularea şi organizarea celor trei ţări româneşti a fost urmată de înfiinţarea şi organizarea Mitropoliilor corespunzătoare (sec. XIV), iar câştigarea independenţei (1877) celor două entităţi statale româneşti, Muntenia şi Moldova, unite într-un singur stat, a fost urmată de recunoaşterea autocefaliei Bisericii (1885); ulterior, Marea Unire (1918) a teritoriilor româneşti şi declararea Statului naţional, România, a fost urmată de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925).
Ideea ridicării la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române a fost emisă chiar dinainte de obținerea autocefaliei din anul 1885, când, la data de 9 martie 1882, cu ocazia discutării în Camera Deputaţilor a unor modificări ale Legii sinodale din 1872, s-a făcut propunerea de a se ridica scaunul de mitropolit primat la treapta de patriarh. România, făcându-se independentă și înălțându-se la rangul de regat, „natural se cere ca și Biserica Română în reprezentarea ei să fie ridicată la un grad corespunzător cu demnitatea ei ca Biserică a unui stat de peste 5 milioane de locuitori. Și pe cât știm, nici un patriarh din cei actuali, nici chiar cel din Constantinopol, nu are o populație așa de mare sub jurisdicția sa”. În același an 1882 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a purces la Sfințirea Sfântului și Marelui Mir la București, chiar înainte de recunoașterea canonică a autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia Ecumenică (1885).
Congresul preoțesc din Transilvania, la Sibiu, 6-8 martie 1919. Pentru prima dată, subiectul înființării Patriarhiei Române a fost abordat în mod argumentat de către protopopul dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad și președinte al Asociației Clerului „Andrei Șaguna” din Transilvania, spunând: „Unitatea spirituală ce a existat și până astăzi între Bisericile Ortodoxe Române din România și provinciile ei noi trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române particulare și sub raport canonic prin primația din București, ori păstrându-se și pe mai departe demnitatea primațială a mitropolitului din București, ori creându-se, conform tradițiilor și practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală la care să fie ridicat scaunul mitropolitan primațial din București”. El scrie și o cuvântare în ziarul Biserica și Școala din Arad intitulată: Împreunarea Bisericilor Ortodoxe pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română și raportul acestei Biserici față de Stat.
Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii Sfântului Sinod şi reprezentanţi ai Facultăţilor de Teologie din Bucureşti şi Cernăuţi, ai Seminariilor teologice, ai mănăstirilor, ai clerului de mir, a început în luna mai 1919 preparativele pentru unificarea bisericească. S-a constituit o comisie alcătuită din reprezentanţii eparhiilor României întregite, care a lucrat în zilele de 12-15 iunie 1919 la mănăstirea Sinaia, sub conducerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934). Rezoluţia Conferinţei de la Sinaia se referea la necesitatea decretării „unificării ierarhice şi canonice a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame” şi la integrarea în Sfântul Sinod a ierarhilor ortodocşi din provinciile care reveniseră la România: „1. Să se decreteze unificarea ierarhică şi canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame, şi anume să se înceapă această lucrare cu forul suprem de conducere bisericească, Sfântul Sinod; 2. În virtutea acestui principiu de reîntregire, la cea mai apropiată şedinţă a Sfântului Sinod să fie convocaţi, ca membri de drept istoric ai acestei înalte corporaţiuni, toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din provinciile României întregite; 3. În lucrarea de organizare bisericească, pe baze canonice şi autonome, din punct de vedere reprezentativ, administrativ, legislativ şi judecătoresc, se ia ca punct de plecare pentru dezbateri Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei …”.
La 13/26 decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din ţară s-au întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. În sesiunea sinodală de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la baza noii legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.
Pe 18/31 decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului (autorul primei lucrări consacrată poetului Mihai Eminescu, tiprită în anul 1895, prezentată ca lucrare de doctorat la Facultatea de filosofie a Universității din Budapesa) a fost ales în scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon-Arămescu Donici (1912-1919) A doua zi, la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920, dr. Miron Cristea a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate. Sub el au continuat lucrările pregătitoare pentru unificarea bisericească. Alegerea unui ierarh transilvănean în scaunul de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române a fost primită drept un simbol al unităţii statale şi bisericeşti, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti, să prezinte „Actul unirii” de la 1 decembrie 1918.
18 septembrie 1920 Comisia numită Constituantă bisericească, alcătuită în 1919 din 15 membri, de mitropolitul primat Miron Cristea, care să lucreze la noul proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române. În şedinţa Constituantei bisericeşti din 25 mai 1921, reprezentaţii din Basarabia au solicitat să se hotărască cât mai urgent înfiinţarea Patriarhiei Române, aceasta fiind dorinţa întregii preoţimi.
În februarie 1921, la Congresul bisericesc din Basarabia se lua hotărârea, prin Proiectul de unificare bisericească, de a susţine ideea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române. Acest Proiect de statut a fost înaintat Sfântului Sinod de la Bucureşti şi Ministerului Cultelor.
Emiterea primei Constituții a României Întregite din 1923, care, prin articolul 22, cu privire la Biserica Ortodoxă Română, numea Biserică dominantă și națională, adică recunoștea rolul acestei Biserici în istoria poporului român. Abia după emiterea, intrarea în vigoare a Noii Constituții, în anul 1925, a trecut și Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române,
În perioada anilor 1920-1924, ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost susținută cu multă fervoare, prin articole și studii, și de mulți ierarhi (Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Episcopul-vicar Dionisie al Chișinăului ș.a.), precum și de numeroase personalități politice și culturale ale vremii (primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, miniștrii Constantin Argetoianu și C. Angelescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Gh. Ghibănescu, preotul unit Ilie Dăianu din Cluj, profesorii Ioan Lupaș și Petre Gârboviceanu, juristul Constantin Dissescu ș.a.). s-a distins, prin pozițiile sale, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, care a exprimat magistral condiţiile ce impuneau înfiinţarea Patriarhatului, afirmând: „Crearea patriarhatului român e reclamată de situaţia actuală de superioritate numerică şi morală a Bisericii ortodoxe române faţă de celelalte Biserici ortodoxe străine, de rolul, mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creștinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se bucură Statul român în rândul celorlalte State ortodoxe, prestigiu pe care trebuie să şi-l păstreze şi prin poziţia Bisericii sale.” A contribuit în mod deosebit și faptul că unitatea sinodală românească era deja realizată pentru întreg spaţiul României Mari, dar și faptul că Biserica dominantă a Statului român, cea ortodoxă, risca să rămână în „situaţie ierarhică de egalitate” cu romano-catolicii din ţară. Același ministru considera că pentru instituirea patriarhatului era necesară atât participarea Bisericii cât și a Statului, întrucît „Biserica noastră este autocefală, iar statul este suveran.” Mai târziu, ministrul Lapedatu a adăugat: „organizarea Bisericii Ortodoxe Române stă în așa de strânsă legătură cu cea a Statului, încât fazele dezvoltării acestuia sunt și ale aceleia.”
Înființarea Patriarhiei Române a constituit principala problemă dezbătută în cadrul ședinței prelungite timp de mai multe luni a Sfântului Sinod, desfășurată la București începând cu sfârșitul anului 1924 și încheiată la sfârșitul lunii februarie 1925. La una dintre întâlniri, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei a făcut propunerea, semnată de șapte ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, ca Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca primat al României, care de drept este și președintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române cu reședința în București. În aceeași propunere se arăta faptul că, în urma războiului, neamul românesc s-a întregit, alcătuind acum o singură țară, România Mare, cu o unică Biserică Ortodoxă care are 14 milioane de credincioși, 5 mitropolii și 14 episcopii. Se arăta de asemenea faptul că „jertfele și faptele mari creștinești săvârșite de voievozii și neamul nostru, în interesul creștinătății, ne dau dreptul incontestabil ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o nouă situație legală și canonică în rândul celorlalte Patriarhii Ortodoxe de răsărit”.
Propunerea de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost susținută de către toți membrii Sfântului Sinod, iar în data de 4 februarie 1925 Sfântul Sinod a aprobat ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, acordând titulatura de Patriarh, în mod explicit, Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei în funcțiune, dr. Miron Cristea. Totodată, Sfântul Sinod a adoptat cu acest prilej Actul oficial de înființare a Patriarhiei Române, în care se preciza că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie se realiza „în vederea… maturității şi a puterniciei neamului românesc, devenit astăzi prin mila lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit, în vederea obligațiunii acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şi civilizația omenirii, maturitatea şi puternicia lui de azi şi de mâine, prin toate instituțiunile şi mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericeşti, adică a dreptului Bisericii Ortodoxe Române de a dispune liber de sine, cum va găsi cu cale, în afară, bineînțeles, de dogme, de morală, de cult şi de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligator pentru toate Bisericile popoarelor ortodoxe…”.
Actul de înființare menționa următoarele: „Poporul român își înființează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate politică și bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i mitropolitului de București al țării titlul de Patriarh al României în locul titlului de până acum de Primat al României”. „De astăzi înainte”, se specifica în acest act, „Mitropolitul capitalei României va purta numele de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României”.
Ulterior, decizia Sfântului Sinod de înființare a Patriarhiei Române a fost înaintată, spre ratificare, Parlamentului României. După ce, în data de 12 februarie 1925, Senatul a adoptat-o cu 89 de voturi favorabile și 2 voturi împotrivă, iar Camera Deputaților a adoptat-o în data de 17 februarie 1925, în unanimitate, cu 156 de voturi10, Regele Ferdinand I a promulgat la data de 23 februarie 1925 Legea nr. 669/1925 pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. Astfel, prin însăşi promulgarea de către monarh a acestui Decret regal, s-a realizat confirmarea primului Patriarh al României, iar Statul a consfințit, din punct de vedere legal, actul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.
În data de 12 martie 1925, Patriarhul Miron Cristea a trimis o amplă scrisoare irenică tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, aducându-le la cunoștință că Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie, precum și motivele istorice, culturale, bisericești și politico-sociale care au stat la baza acestei decizii.
La data de 4 mai 1925 au fost aprobate Legea și Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, creându-se astfel cadrul legal necesar pentru desfășurarea activității Bisericii noastre ca Patriarhie.
Tomosul cu nr. 1579/30 iulie 1925 alPatriarhiei Ecumenice de recunoaștere a înființării Patriarhiei Române, emis la data de de către Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului, a sosit la București la sfârșitul lunii septembrie 1925. O delegație a Patriarhiei Ecumenice, formată din mitropolitul Ioachim al Calcedonului și Ghermanos al Sardeonului și primul dragoman al Patriarhiei, Constantinidis, au adus la București Tomosul Patriarhal în drumul lor de întoarcere din Polonia spre Constantinopol. Au fost în Polonia pentru a duce acolo actul de proclamare sau recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse din Polonia. Ajungând la București, așadar, pe drumul de întoarcere spre Constantinopol, s-au oprit și, la Catedrala Patriarhală, au înmânat Tomosul Patriarhal Patriarhului Miron Cristea în data de 27 septembrie 1925.
Tomosul patriarhal conținea câteva idei esențiale: Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice recunoștea cele care s-au săvârșit în România prin hotărârea comună a Bisericii și a Statului. Sinodul Patriarhiei Ecumenice își exprima consimțământul și binecuvântarea în legătură cu aceste evenimente fundamentale pentru Biserica Ortodoxă Română. Erau menționate expresiile Biserică mamă iubitoare, Biserică fiică și soră în Hristos. De asemenea, în Tomosul Patriarhal se arăta faptul că, în contextul unirii politice, ridicarea Bisericii Române la demnitatea de Patriarhie era binevenită, îndreptățită, trebuincioasă și de folos. La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului scrie Patriarhului Miron că a trimis o scrisoare enciclică (circulară cuprinzând directive oficiale în probleme religioase) tuturor Bisericilor Ortodoxe, prin care le anunţa ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. În urma enciclicei patriarhale, dar mai ales în urma scrisorii irenice a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, au început să sosească la Bucureşti scrisori din partea celorlalte Patriarhii şi Biserici autocefale ortodoxe surori, prin care se recunoştea Patriarhatul român, Biserica Română era felicitată pentru noua reorganizare şi primului patriarh al României, Miron Cristea i se urau sănătate, fericire şi păstorire îndelungată şi bogată în roade.
Învestirea primului Patriarh al României a avut loc la Palatul Regal, în data de 1 noiembrie 1925, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a oficialităților de stat, a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe surori și ai altor culte din România. Cu acest prilej, după citirea Decretului Regal, Regele Ferdinand, primind cârja patriarhală din mâna Mitropolitului Pimen al Moldovei, a încredinţat-o Patriarhului Miron rostind: „Îţi încredinţez cârja de Patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei României”. După rostirea alocuțiunilor de către Patriarh și Rege, alaiul de oficialități s-a întors în Catedrala Patriarhală, unde a fost săvârșită slujba de instalare în scaunul patriarhal, în cadrul căreia i s-au oferit Patriarhului Miron însemnele patriarhale și s-au prezentat mesajele de felicitare ale Bisericilor Ortodoxe surori.
Astfel, prin acest act de înaltă demnitate bisericească s-a încununat dezvoltarea constantă a Bisericii Ortodoxe Române, care își are temelia în propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către Sfinţii Apostoli Andrei și Filip, și care a fost întărită de jertfele martirilor, susținută de rugăciunile cuvioşilor monahi, de slujirea sfântă a ierarhilor, preoților şi diaconilor, apărată de binecredincioșii voievozi și de iubitoarea de Hristos oaste, și mereu ajutată cu mare evlavie de poporul român cel dreptcredincios. Biserica Ortodoxă Română de sorginte apostolică, în existența ei bimilenară, s-a bucurat că lucrarea sa sfințitoare a rodit, prin harul Duhului Sfânt, sfinţi rugători şi mărturisitori ai lui Hristos de-a lungul veacurilor.
Momente de recunoștință sau repere pe parcursul celor 100 de ani de Patriarhat
Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 și ridicarea sa la rangul de Patriarhie în anul 1925 sunt două evenimente de importanță capitală pentru viața bisericească a poporului român, care au determinat și au influențat în mod deosebit dezvoltarea instituțională și administrativă dinamică a Bisericii noastre în ultimul secol.
Înființarea de noi eparhii: În 1925 existau 5 mitropolii și 18 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române, iar în prezent există 10 mitropolii (6 în țară și 4 în afara granițelor) și 44 eparhii (29 în țară și 15 în afara României).
Organizarea bisericească: În 1925 existau 5 mitropolii și 18 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române, iar în prezent există 10 mitropolii (6 în țară și 4 în afara granițelor) și 44 eparhii (29 în țară și 15 în afara României). Dacă la începuturile Patriarhiei Române, în țară existau 8.474 parohii (820 urbane și suburbane și 7.654 rurale), arondate în cuprinsul a 158 protopopiate, în prezent există 11.473 parohii (2.404 urbane și 9.069 rurale), arondate în cuprinsul a 175 protopopiate. La acestea se adaugă și cele 652 mănăstiri actuale (241 de călugări și 311 călugărițe) și 238 de schituri (157 de călugări și 81 de călugărițe), deservite de 2.688 călugări și 4.063 călugărițe. numărul lăcașurilor de cult a crescut de la 10.740 biserici, deservite de 8.542 preoți, la 15.354 biserici (dintre care 3.601 monumente istorice), deservite de 14.251 clerici (13.851 preoți și 400 diaconi); redeschiderea tuturor mănăstirilor închise în 1959 și în timpul perioadei de dictatură;
Învățământul teologic: în anul 1925 existau 15 seminarii teologice și 8 instituții teologice universitare, în prezent funcționează 25 seminarii teologice, 1 colegiu ortodox, 9 licee teologice ortodoxe şi un liceu tehnologic, având clase de teologie, precum și 11 facultăţi de teologie şi 3 departamente de teologie, incluse în cadrul altor facultăţi; după anul 1990, se reintroduce studierea disciplinei religie în învățământul de stat (înlăturată în 1948), ca disciplină de trunchi comun, înființarea de noi instituții de învățământ teologic, atât la nivel liceal, cât și la cel universitar. Întregul învățământ teologic superior a fost încadrat în Universitățile din orașele respective, și reorganizat pe diferite secții. De asemenea, activitatea catehetică a fost reluată după anii 1989, fiind organizate birouri de catehizare la nivelul protopopiatelor și eparhiilor, și formați preoți care aplică proiectele și programale catehetice pe diferite categorii de vârstă.
Activitatea social-filantropică: instituții, așezăminte sociale, asistența religioasă în unități militare, penitenciare, spitale și așezăminte de ocrotire socială, caravane medicale, campanii de donare de sânge, protocoale de colaborare cu spitale, programe diverse orientate spre categorii dezavantajate, colecte la diferite evenimente naționale, regionale sau internaționale.
Canonizarea sfinților: au avut loc 85 de canonizări și au fost înscriși în calendar un număr de 169 de sfinți români (inclusiv cei 16 sfinți români cuvioși și mărturisitori din secolul al XX-lea, care au fost proclamați în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite în dimineaţa de 4 februarie 2025 în Catedrala Patriarhală)
Punerea pietrei de temelie și ridicarea Catedralei Naționale, cu hramurile „Înălțarea Domnului și Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României” la data de 29 noiembrie 2007; Catedrala Mântuirii Neamului semnifică biserica ridicată în semn de recunoștință pentru eliberarea (mântuirea) neamului românesc de sub stăpânirea străină şi dobândirea independenței statale, o promisiune adusă românilor de către Biserica Ortodoxă și de Stat, de mai bine de 140 de ani, fiind o necesitate liturgică practică şi un simbol al spiritualităţii, identității și demnității naționale.
Organizarea de pelerinaje în țară la cele mai frumoase mănăstiri din Moldova, Bucovina, Maramureș, Transilvania, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, dar și în Israel, Iordania, Egipt, Grecia, Turcia, Italia, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Macedonia, Cipru, Malta, Polonia.
Activități culturale și misionare prin intermediul presei scrise. În perioada centenarului au luat naștere un număr însemnat de publicații periodice, precum Ziarul Lumina, Vestitorul ortodoxiei la București, Candela Moldovei la Iași, Învierea la Timișoara, Renașterea la Cluj, Tomisul ortodox la Constanța, Credința străbună la Alba-Iulia, Credința românească la Baia Mare, Legea româneascăla Oradea, Biserica și Școala la Arad, Foaie diecezana la Caransebeș, Călăuza ortodoxă la Galați, Lumină lină la Argeș, Biserica Ortodoxă Română și Studii Teologice la București, Candela la Cernăuți, Revista Teologică la Sibiu, Luminătorul și Misionarul la Chișinău, buletine eparhiale pentru fiecare eparhie. De asemenea, prin Ziarul Lumina, Radio Trinitas, Trinitas TV, Agenția de știri Basilica, viața Bisericii a fost adusă la cunoștința publicului larg, fiind promovate materiale tematice, activități, studii, informație și cultură, în format scris și în mediul online.
Activitățile de misiune pentru tineret se desfășoară prin activități specifice: asociații de tineri, centre de tineret, întâlniri ale tinerilor.
De asemenea, Biserica Ortodoxă Română a devenit o instituție cu rol semnificativ în societate, păstrătoare a valorilor naționale, care înregistrează în sondajele de opinie realizate de diverse instituții, un grad mare de încredere din partea societății, având o prezență consistentă în spațiul public;
Concluzii
Centenarul Patriarhiei Române reprezintă un moment semnificativ în istoria Bisericii Ortodoxe Române, marcat de 100 de ani de la înființarea Patriarhiei, o instituție care a avut un rol crucial în formarea identității religioase, culturale și naționale a poporului român. De-a lungul unui secol, Patriarhia Română a fost un pilon al unității naționale, fiind un factor de echilibru în momentele de cumpănă ale istoriei țării, dar și un centru de educație spirituală și morală.
Acest Centenar oferă o oportunitate de a reflecta asupra realizărilor și provocărilor întâmpinate de Biserica Ortodoxă Română în drumul său spre modernizare și adaptare la schimbările societății contemporane. Totodată, evenimentul subliniază rolul esențial pe care Biserica îl joacă în prezent în viața spirituală, socială și culturală a națiunii române.
Prin acest act de înaltă demnitate bisericească, s-a culminat dezvoltarea continuă a Bisericii Ortodoxe Române, ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către Sfinții Apostoli Andrei și Filip. Această biserică a fost întărită de jertfele martirilor, susținută prin rugăciunile cuvioșilor monahi, prin slujirea sfântă a ierarhilor, preoților și diaconilor, apărată de voievozii dreptcredincioși și de oastea iubitoare de Hristos, fiind mereu sprijinită cu multă evlavie de poporul român dreptcredincios.
Centenarul Patriarhiei Române ne oferă prilejul de a mulțumi lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă asupra binecredinciosului popor român în istorie, deoarece ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie este un rod al unității naționale și al autocefaliei bisericești, dar și al recunoașterii vieții duhovnicești intense a creștinilor ortodocși – clerici, monahi și mireni – de pe întreg cuprinsul ținuturilor locuite de români de-a lungul erei creștine.
Centenarul Patriarhiei Române nu doar că celebrează o instituție de mare tradiție, ci și reînvie sentimentul de comuniune între credincioși și între diferitele generatii ale poporului român, dovedind astfel că legătura dintre religie și națiune rămâne o fundație solidă pentru viitor.
Realizările înaintașilor nu trebuie să ne conducă la autosuficiență, ci reprezintă un imbold spre împlinirea cu și mai multă râvnă a misiunii Bisericii. Apreciind trecutul luminos, ne străduim să fim mai exigenți și să ne gândim cu responsabilitate, deoarece, precum aprecia Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: „sunt încă foarte multe de făcut pentru a sublinia importanța credinței în viața poprului. Ne aflăm într-un context diferit, complex și complicat, cu fenomene de secularizare și de sectarizare a gândirii, dar întotdeauna avem speranța că Dumnezeu ne ajută fiindcă Biseirca este a lui Hristos, iar noi suntem doar slujitori ai ei. Oamenii din popor au apreciat faptul că cea mai importantă lucrare a Bisericii este cea a mărturisirii credinței în orice context, chiar și unul ostil.”
Centenarul Patriarhiei Române este așadar un moment de bucurie și recunoștință pentru întreaga Ortodoxie românească. Privind retrospectiv, „descoperim o moștenire spirituală profundă, lăsată de înaintașii noștri – patriarhi, ierarhi, preoți, monahi și credincioși mireni, care au apărat și transmis credința ortodoxă de-a lungul timpului. În pofida încercărilor și a vicisitudinilor prin care ea a trecut, Biserica Ortodoxă Română a rămas statornică în misiunea ei, îmbinând în istoria sa jertfa Crucii, cu speranța și bucuria Învierii.”
Recomandări:
Documentar Trinitas TV Istoria Patriarhie Române 1925 – 2025
Emisunea Un veac de istorie în 5 minute, Doxologia.ro
Secțiunea Centenar 2025 a site-ului Basilica.ro
Secțiunea Centenar a site-ului Ziarullumina.ro
Edițiile tipărite ale Ziarului Lumina
Pr. Prof. Pristavu Cosmin-Constantin
Slova Creștină de Dorohoi 