Căutările noastre..umblarea cu Dumnezeu


„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”  (Matei 6, 33)

            Multe căutări au oamenii în scurta lor trecere pe acest pământ. Unii caută putere, alții bogății sau faimă, alții carieră sau plăceri. Dintre toate căutările oamenilor, însă cea mai îndreptățită și importantă este căutarea lui Dumnezeu, căutarea vieții veșnice. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3). Cei mai mulți oameni, însă, nu-L caută pe Dumnezeu, nu se încred în Hristos Iisus și în ajutorul Duhului Sfânt, bâjbâind pe alte căi rătăcitoare, fără pace, fără bucurie, ajungând la un moment dat neîmpliniți sufletește.

            Sunt însă și oameni ce au intenții bune, care își doresc să fie plăcuți lui Dumnezeu, să Îi urmeze și să asculte de sfaturile Lui, inspirând preoții, mai ales în Taină Spovedaniei. Sunt însă și oameni ce își doresc să urmeze lui Dumnezeu, însă uneori au o părere prea bună despre ei înșiși, iar alteori sunt prea legați de cele pământești.

            Găsim de exemplu la sfântul evanghelist Marcu relatat episodul cu tânărul bogat ce a venit la Hristos și L-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a dobândi viața veșnică. (Marcu 10, 17-27) La prima vedere ar părea corectă această întrebare a tânărului, om de frunte în societate, care avea o bună reputație, multe proprietăți și se păstra curat, stătea departe de imoralitate, minciună, furt sau crimă, care își cinstea părinții și care, după propria lui părere, își iubea aproapele.

            Cu toate aceste calități, el nu avea pace, nu avea viața veșnică, nu a recunoscut firea dumnezeiască a Domnului Hristos și a crezut că viața veșnică se poate dobândi prin a face doar unele fapte bune și atât. De aceea, pentru a-l ajuta să-și recunoască starea nepotrivită, păcatul încrederii în sine însuși, in neprihănirea lui, pentru a-și cunoaște goliciunea sufletului, pentru a-și vedea egoismul ce îl ținea legat de bogățiile sale, Iisus Hristos îl provoacă să păzească cele cinci porunci referitoare la aproapele.
            După ce tânărul le-a ascultat cu atenție și remarcă faptul că el le-a păzit și împlinit din tinerețea lui, Hristos „pune degetul pe rană” și îi spune: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” (Marcu 10,21)

            Mâhnit, tânărul a plecat întristat pentru că avea multe avuții, spune cuvântul lui Dumnezeu, arătându-se astfel faptul că tânărul acela se iubea mai mult pe el decât pe aproapele său. Egoismul său l-a împiedicat să Îl urmeze pe Hristos și cuvântul Lui. Chiar și în zilele noastre sunt oameni care au aceleași probleme în a-L urma pe Dumnezeu cu tot ce este al lor. Ori se consideră prea păcătoși și cad în deznădejde și disperare, ori sunt prea legați de tot ce au, fiind captivi în bogățiile și plăcerile lor, ori alții nu se consideră așa de păcătoși și afirmă că nu au nevoie de Hristos.

            Însuși Mântuitorul ne-a spus cât de greu va intra în bogat în Împărăția Cerurilor și, folosind o hiperbolă, ne-a spus că de fapt, omenește e imposibil. Numai Dumnezeu poate face acest lucru. Și aceasta este valabil de fapt pentru orice om. Totodată, Mântuitorul prin acest exemplu al tânărului din evanghelie ne pune înainte un alt gând: cum poate un creștin adevărat să păstreze doar pentru el, pentru împlinirea lui, atâtea bogății când în jurul său sunt nenumărați semeni ce au nevoie de mila și ajutorul lui.

            Mai ales în perioada Postului trebuie să înțelegem că menirea noastră și finalitatea călătoriei noastre pe pământ este căutarea și aflarea Împărăției lui Dumnezeu. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33). Niciun fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui. „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui!” După aceea, dar numai după aceea, ni se dau toate celelalte – în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi.

            Privind spre cele enunțate mai sus, este important să înțelegem că Împărăția lui Dumnezeu pentru noi este destinația unde suntem invitați și așteptați de Hristos: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând textul Evangheliei de la Matei, ne atrage atenția că „n-am fost făcuți să mâncăm și să bem și să ne îmbrăcăm, ci să plăcem lui Dumnezeu și să dobândim bunătățile ce vor să fie”, adică să intrăm în Împărăția Sa. Mitropolitul vrednic de pomenire Bartolomeu al Clujului constata cu amărăciune că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, știm mult mai puțin decât tâlharul de pe cruce. Tot el definește Împărăția lui Dumnezeu ca fiind un spațiu duhovnicesc în care se vor sălășlui cei mântuiți. Un ideal și o speranță, pentru evrei. Spațiu al mântuirii omului, stadiu final al desăvârșirii duhovnicești și țelul suprem al oricărei speranțe, pentru creștini. „Împărăția cerurilor este o realitate antinomică: în același timp ea este și va să fie. Împărăția lui Dumnezeu, una și aceeași, pe pământ e în curs de constituire, iar în ceruri va fi constituită. Ea a venit odată cu Hristos și s-a constituit odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat ființă Biserica lui Hristos ca expresie văzută a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi dobândită prin asaltul credinței și al faptelor bune. Aici și acum, ea crește în timp; dincolo și atunci, va fi desăvârșită și veșnică. Acum și aici, ea este Biserica; dincolo și atunci, ea va fi, pur și simplu, Împărăția.”
            Mântuitorul Iisus Hristos ne încredințează că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate, ea se află înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), la îndemâna noastră, este deja a celor care au trăit în stare de sfințenie și a martirilor, a celor care au fost prigoniți pentru dreptatea lui Dumnezeu (Mt. 5, 3 și 10) și este pregătită să-i primească pe toți care rămân în iubirea Fiului lui Dumnezeu (Col. 1, 13).
            Dorim oare și noi să ne regăsim în Împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi? Să pregustăm așadar de aici, de pe pământ, în Biserică, lumina, pacea, bucuria și liniștea Împărăției lui Dumnezeu și să ne însuflețim cu dorul după veșnicie. (Pr. Sebastian Grădinaru)

De ce atunci când încercăm să ne rugăm ne lovim de greutăți?


Atunci când ne rugăm, ne confruntăm adesea cu dificultăți: distrageri, gânduri împrăștiate, oboseală sau chiar o senzație de împotrivire interioară. Aceasta se întâmplă deoarece rugăciunea nu este doar un act de comunicare cu Dumnezeu, ci și o luptă duhovnicească. Mintea și inima noastră sunt atrase de multe alte lucruri, iar concentrarea în rugăciune cere efort și perseverență.

Ce ne împrăștie în rugăciune?

Există mai mulți factori care ne împrăștie gândurile și ne împiedică să ne rugăm cu adevărat: gândurile cotidiene – problemele zilei, grijile, dorințele și fricile ne invadează mintea și ne împiedică să ne concentrăm. Oboseala și neliniștea interioară – dacă mintea noastră este prea agitată, rugăciunea devine superficială. Atacurile celui rău – diavolul știe că rugăciunea ne apropie de Dumnezeu și încearcă să ne distragă prin plictiseală, nerăbdare sau îndoială. Atașamentele lumești – atunci când inima este legată de lucrurile materiale, rugăciunea devine un efort, pentru că mintea este atrasă în altă parte. Distragerea în rugăciune este un semn că mintea noastră are nevoie de disciplină și de exercițiu pentru a-L căuta pe Dumnezeu cu sinceritate.


Ce ne adună în rugăciune?

Pentru a ne ruga cu adevărat, trebuie să ne adunăm mintea și inima. Acest lucru se poate realiza prin: un loc liniștit – un mediu fără zgomot și distrageri ajută la concentrarea sufletului. Respirația duhovnicească – așezarea minții printr-o respirație calmă ajută la liniștirea gândurilor. Folosirea rugăciunilor scurte – Rugăciunea lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”) ajută la menținerea atenției. Citirea rugăciunilor sfinților – Psalmi, Acatiste, Paraclise ne educă sufletul și ne învață cum să ne rugăm. Rugăciunea cu atenție și inimă smerită – a fi conștient că stăm înaintea lui Dumnezeu aduce pace în rugăciune. Mintea împrăștiată are nevoie de exercițiu pentru a învăța să se concentreze asupra lui Dumnezeu.


Scopul rugăciunii

De ce ne rugăm? Care este sensul rugăciunii? Rugăciunea este comuniune cu Dumnezeu – ne rugăm nu doar pentru a cere, ci pentru a fi în prezența Sa. Rugăciunea ne dă putere și pace – atunci când suntem tulburați, anxioși sau încercați de gânduri, rugăciunea ne aduce liniște. Rugăciunea ne curățește sufletul – în prezența lui Dumnezeu, inima se luminează, iar mintea se curăță de gândurile nefolositoare. Rugăciunea nu este doar o cerere, ci o întâlnire cu Dumnezeu care ne transformă sufletul.


Rugăciunea ca ajutor în lupta cu gândurile și anxietatea

Când suntem tulburați, rugăciunea devine un refugiu: ne ajută să lăsăm grijile în mâna lui Dumnezeu. Ne eliberează de frică și ne aduce pace. Ne ferește de gândurile negative și ne întărește în credință. Rugăciunea ne leagă de Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare sursă de pace.


Rugăciunea scurtă și rugăciunea lungă – Cum ne ajută?

✔ Rugăciunea scurtă (de exemplu, Rugăciunea lui Iisus) ajută la fixarea gândurilor în inimă și poate fi spusă oriunde și oricând.
✔ Rugăciunile lungi (Psalmii, Acatistele, Paraclisele) educă mintea să învețe limbajul rugăciunii și să se apropie de Dumnezeu cu smerenie și statornicie. Rugăciunea trebuie să fie constantă, fie scurtă, fie lungă, pentru a deveni un mod de viață.


Să reținem

✔ Rugăciunea este o luptă – distragerile și grijile ne împiedică, dar trebuie să perseverăm.
✔ Ce ne împrăștie? – grijile, oboseala, atașamentele lumești și ispitele.
✔ Ce ne adună? – liniștea, rugăciunea scurtă, atenția, smerenia.
✔ Scopul rugăciunii – comuniunea cu Dumnezeu, pacea sufletului, întărirea în credință.
✔ Rugăciunea scurtă fixează gândurile, iar rugăciunea lungă ne educă sufletul.

Să ne rugăm mereu, chiar și când ne este greu, pentru că rugăciunea este calea prin care sufletul se unește cu Dumnezeu!

Spovedania – Taina iertării și a creșterii duhovnicești


Spovedania nu este doar un act formal de mărturisire a păcatelor, ci o întâlnire reală cu harul lui Dumnezeu, unde nu doar primim iertare, ci și învățăm să ne luptăm cu slăbiciunile noastre.

Atitudini greșite față de spovedanie.Mulți credincioși se raportează diferit la această Taină:

  1. „Nu am făcut nimic rău, nu am păcate.”

Această gândire apare mai ales la persoanele care nu au păcate evidente (crime, furt, adulter etc.), dar care nu înțeleg că și gândurile, intențiile și omisiunile sunt păcate. Sfântul Ioan Evanghelistul spune clar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1:8).

  1. „Sunt atât de păcătos, le-am făcut pe toate.”

Cealaltă extremă este disperarea, convingerea că suntem prea păcătoși pentru a fi iertați. Dar Dumnezeu nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Marcu 2:17). Spovedania nu este despre a minimaliza sau exagera păcatele, ci despre a le recunoaște cu sinceritate și a lucra la îndreptarea noastră.

  1. Rolul spovedaniei: mai mult decât iertare

✔ Primim iertare pentru păcatele mărturisite cu căință.
✔ Ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și înțelegem unde avem nevoie să lucrăm.
✔ Învățăm strategii pentru a nu repeta păcatele.
✔ Descoperim și neputințele noastre, nu doar păcatele comise, ci și binele pe care nu l-am făcut. Spovedania nu este doar despre trecut, ci și despre viitor – cum ne putem îmbunătăți viața duhovnicească.

2. Păcatele prin omisiune – „Binele pe care nu l-am făcut”

Nu doar păcatele evidente reflectă starea noastră duhovnicească , ci și faptul că nu am făcut binele la intensitatea la care am fi putut. Uneori facem binele din obligație, fără dragoste. Alteori ne purtăm moral, dar în inimă disprețuim pe cei păcătoși. Poate nu facem rău activ, dar nici nu intervenim când vedem că aproapele nostru are nevoie de noi. Spovedania ne ajută să nu fim doar „corecți”, ci să creștem în iubirea și mila lui Dumnezeu.

3. Când greșim, dar ne îndreptăm

Sunt momente când reacționăm pătimaș, dar apoi ne dăm seama și încercăm să corectăm: ne înfuriem, dar apoi cerem iertare. Vorbim de rău pe cineva, dar conștientizăm și încercăm să nu mai repetăm. Acționăm din egoism, dar apoi ne deschidem spre ceilalți. Spovedania ne ajută să transformăm chiar și greșelile în ocazii de creștere duhovnicească.

Să reținem

✔ Spovedania nu este doar mărturisirea greșelilor, ci și un proces de vindecare și schimbare.
✔ Trebuie să evităm extremele – să ne recunoaștem păcatele fără a cădea în deznădejde.
✔ Pe lângă păcatele făcute, trebuie să ne asumăm și binele pe care nu l-am făcut.
✔ Conștientizarea greșelilor și dorința de îndreptare sunt semne de maturitate duhovnicească.

Spovedania este drumul spre o inimă curată – nu doar iertarea trecutului, ci și renașterea pentru viitor!