“Cea dintâi poruncă pe care Dumnezeu a dat-o omului, a fost Postul.” Fericitul Ieronim
În lumea noastră materialistă şi atât de înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu mai are trecere. E adevărat că e la modă în unele cercuri un anumit fel de „post” din motive de păstrare a sănătăţii sau, pur și simplu, pentru siluetă. Orientat însă numai spre un scop trupesc, acest fel de „post” nu are nimic de-a face cu postul creştin. Iar atunci când „postul” sau mai degrabă „alimentaţia naturistă” are la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o cumplită rătăcire, acest fel de „post” fiind pur şi simplu încă un mod de expresie a lepădării credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a decăderii în idolatrie.
Dacă postul nu este efort de căutare a lui Dumnezeu, nu poate aduce bucuria descoperirii de sine, a propriilor limite și a tainelor adânci ale sufletului. Marcați de cultura gastronomică a lumii în care trăim, vedem doar standurile de supermarket care ne populează culturile, nu și efortul curățirii prin hrană echilibrată, vie, euharistică și dătătoare de viață. Nu reușim să pricepem în ce mod a mânca sau nu, a posti de vorbărie deșartă sau nu, a nutri sentimente curate sau nu, sunt acte de libertate și nu de obligativitate, de regulă și împlinire a regulii. E limpede că numai pentru aceasta nu S-a întrupat Mântuitorul, pentru a transforma Scriptura în regulament de cantină socială ori disciplină internă a sinaxelor umane….
Din nefericire, chiar foarte mulţi dintre cei care se consideră „credincioşi” – ba chiar credincioşi „ortodocşi” – nesocotesc posturile, importanța lor fiind redusă la minim, fiind considerate de cele mai multe ori diete alimentare.
În Sfintele Evanghelii Mântuitorul Hristos ne pune înainte importanța postului cu valoarea lui spirituală, însă numai atunci când vorba, gândurile, faptele de milostenii sunt împletite cu acesta. Astfel El rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii” (Mt 6,1), alături de milostenie şi de rugăciune. Sfânta Scriptură ne spune că El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt 4,2; Lc 4,2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc 9,29). Iar despre Sfinţii Apostoli aflăm că posteau (Fapte 13,2; 14,23). Sfântul Apostol Pavel, care aminteşte „posturile” printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor 6,5) şi care mărturiseşte că a petrecut „în posturi de multe ori” (II Cor 11,27), arată şi de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor 9,27). Şi învaţă: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom 12,1); şi: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13,13-14). Aceste îndemnuri apostolice sunt, de fapt, îndemnuri la post.
Este clar că nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli n-au pus la îndoială necesitatea şi valoarea postului. Iar din cele mai vechi scrieri creştine aflăm că postul a devenit o instituţie chiar de la începuturile Bisericii. Astfel, încă din Didahie, o scriere creştină venerabilă (redactată în ultima parte a veacului I) şi care poartă subtitlul de Învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli, aflăm despre postul
săptămânal creştin de miercuri şi vineri. Didahia, de altfel, nu încearcă justificarea acestui post, socotind necesitatea şi valoarea sa ca lucruri de sine înţeles. Ea atrage numai atenţia ca zilele de post săptămânale ale creştinilor să fie deosebite de cele ale „făţarnicilor” (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi însă, postiţi miercurea şi vinerea” (VIII, 1).
Profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărţii sale (cap. 58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti, mustrându-i aspru pe cei care cred că un astfel de post superficial și fățarnic le-ar putea fi de ajutor. „Ei – zice Dumnezeu prin gura profetului – Mă întreabă despre legile dreptăţii… „Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?”„ (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiţi, ca să vă certaţi, şi să vă sfădiţi, şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (v. 4-7). Şi, imediat, sunt înfăţişate roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău, El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta fi-va ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi continuu, şi în pustie va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată…” (v. 8-11).
Un post ca acela de care vorbeşte aici Isaia este cu totul deosebit de ceea ce înţelegeau prin post „făţarnicii” din vremea Mântuitorului. Ca şi milostenia şi rugăciunea, ei posteau în aşa fel încât să fie văzuţi şi lăudaţi de oameni. De aceea, vorbind despre aceste trei „fapte ale dreptăţii” în mare cinste la iudei – milostenia, rugăciunea şi postul – Mântuitorul Hristos formulează mai întâi acest principiu general: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 6,1). Apoi, într-o perfectă simetrie, aplică acest principiu la fiecare dintre cele trei fapte bune: la milostenie (v. 2-4); la rugăciune (v. 5-6); şi la post (v. 16-18). Săvârşite de ochii oamenilor, pentru a fi văzuţi şi „slăviţi” (v. 2) de ei, aceste fapte îşi pierd orice putere de îndreptare a noastră. De aceea, Iisus Hristos ne învaţă să săvârşim faptele bune în taină, în faţa lui Dumnezeu, de la care vom şi primi răsplata. Astfel, valoarea postului – a adevăratului post – este confirmată de Mântuitorul, şi încă în modul cel mai clar.
Dar Sfintele Evanghelii ne dau o învăţătură şi mai înaltă despre post, o învăţătură fără precedent în Vechiul Testament sau în iudaismul precreştin. Este vorba de un important cuvânt al Mântuitorului, în care postului i se dă o semnificație eshatologică. Iată textul respectiv: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Mt 9,14-15; cf. Mc 2,18-20; Lc 5,33-35).
Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola cu mirele şi cu nuntaşii este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învăţător şi Domn, bucurându-se de prezenţa Lui şi hrăniţi îmbelşugat cu cuvântul şi cu harul Lui, ucenicii uitaseră parcă tot ceea ce ţinea de rânduielile religioase obişnuite în lumea iudaică din care făceau parte. Era un timp unic, acea „puţină vreme” cât ucenicii au putut contempla în chip direct „slava” Cuvântului făcut trup, „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Avea să vină însă vremea de întristare (In 16,20), prin plecarea Domnului de la ei. Când Sfinţii Evanghelişti puneau pe hârtie cuvintele citate mai sus, Mirele Hristos fusese deja luat şi „fiii nunţii” (creştinii) se aflau deja priveghind şi postind de dorul şi în aşteptarea Mirelui.
Dacă înţelegem aceste lucruri, vom îmbrăţişa şi noi, cu multă bucurie, înfrânarea şi postul, împreunându-le armonios cu milostenia şi cu rugăciunea. Cu multă înţelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele şi perioadele de post, astfel încât acesta să-şi împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor şi a poftelor, dar şi pe acela de a ne umple de dorul Mirelui şi de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăţie şi cu vrednicie a Sfintei Euharistii. (Pr. Sebastian Grădinaru)
Slova Creștină de Dorohoi 