Predică la Duminica a 7-a după Paști (Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)


Iubiți frați și surori în Hristos,
Hristos S-a înălțat!

Ne aflăm în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, așezată între slăvitul praznic al Înălțării Domnului și cel al Pogorârii Sfântului Duh. În această duminică, Biserica face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, anul 325), adică a acelor ierarhi sfinți care, adunați într-un cuget, au mărturisit dreapta credință și au respins rătăcirea ereziei lui Arie. Evanghelia zilei ne prezintă rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos pentru ucenicii Săi, înainte de Patima Sa, iar Apostolul ne aduce cuvintele de rămas-bun ale Sfântului Apostol Pavel către păstorii Bisericii din Efes, îndemnându-i să vegheze asupra turmei lui Hristos. Vom împărți cuvântul de învățătură în trei teme principale, izvorâte din aceste lecturi și din tradiția patristică, fiecare cu aplicații practice pentru viața noastră.

1. Cunoașterea adevărată de Dumnezeu – izvorul vieții veșnice

În rugăciunea Sa arhierească, Mântuitorul rostește aceste cuvinte pline de înțeles: “Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Vedem așadar că viața veșnică nu este doar o existență fără de sfârșit, ci o împărtășire personală din cunoașterea lui Dumnezeu. Nu o cunoaștere teoretică, rece, ci una vie, asemenea relației de iubire dintre Tată și Fiu, la care suntem chemați și noi să participăm. Sfântul Ioan Evanghelistul spune: “Cuvântul (Fiul lui Dumnezeu) S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” – adică Dumnezeu S-a făcut om ca noi, ca să ni Se descopere și să ne facă părtași ai slavei și iubirii Sale. Iar Sfântul Atanasie cel Mare formulază această taină astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe om să-l facă dumnezeu” – nu că omul ar deveni vreodată Dumnezeu după ființă, ci că, prin Hristos, omul este chemat la îndumnezeire, la viața veșnică împreună cu Dumnezeu. Adevărata cunoaștere de Dumnezeu este deci începutul mântuirii și al vieții celei veșnice.

Dar ce fel de cunoaștere este aceasta? Nu una pur intelectuală. Sfântul Grigorie Palama subliniază că Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci Persoană vie, iar a-L cunoaște pe Dumnezeu nu seamănă cu a cunoaște un obiect al științei, ci înseamnă întâlnire directă, personală cu El, prin harul Său. Cu alte cuvinte, Îl cunoaștem pe Dumnezeu pe măsură ce intrăm în comuniune cu El: prin rugăciune curată, prin participarea la Sfintele Taine, prin lucrarea poruncilor. Credința ortodoxă nu este „crede și nu cerceta”, așa cum zic în batjocură unii rătăciți – această vorbă nici măcar nu se află în Sfânta Scriptură. Dimpotrivă, Mântuitorul ne îndeamnă: „Cercetați Scripturile… că acelea mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Suntem chemați să ne folosim mintea și inima deopotrivă, să cunoaștem cu mintea învățătura cea adevărată despre Dumnezeu și s-o trăim cu inima, în rugăciune. Astfel, credința informată și vie ne ferește de înșelare și ne unește cu Dumnezeu.

Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic tocmai aceasta au făcut: au păstrat cunoașterea adevărată de Dumnezeu, ferind-o de minciuna ereziei lui Arie. Acesta învăța că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi deopotrivă cu Tatăl, ci o creatură – deci că nu L-am putea cunoaște cu adevărat pe Tatăl prin Fiul, dacă Fiul ar fi doar o făptură limitată. Părinții au mărturisit însă, pe temeiul Sfintei Scripturi și al experienței lor duhovnicești, că Fiul este “deoființă” (OMOUSIOS) cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Doar așa putem avea viața veșnică – cunoscând în Hristos iubirea Tatălui, primind în inimile noastre pe Dumnezeu Cel adevărat. Orice alt “hristos” fals propovăduit de eretici nu poate da viață veșnică. De aceea este esențial să cunoaștem corect Credința Bisericii despre Dumnezeu, să citim Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți, ca să-L cunoaștem pe Domnul în mod autentic și să rămânem uniți cu El.

Pentru a crește în cunoașterea lui Dumnezeu și a avea viață duhovnicească lucrătoare în noi putem încerca următoarele lucruri:

-să ne facem zilnic timp de rugăciune, dimineața și seara, vorbind cu Dumnezeu nu doar cu formula, ci din inimă, și să citim măcar un capitol din Noul Testament, cerând Domnului să ne lumineze. Astfel mintea ni se umple de lumină și inima se încălzește de prezența lui Dumnezeu.

-să participăm cu regularitate la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim cu Sfintele Taine, căci prin ele Îl cunoaștem pe Domnul nu doar din auzite, ci Îl gustăm și vedem cât de bun este (cf. Ps. 33, 8).

-să cercetăm viața și scrierile Sfinților (de exemplu, Viețile Sfinților, cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, ale Sf. Grigorie Palama ș.a.), căci ei au cunoscut pe Dumnezeu și ne învață și pe noi calea cea dreaptă.

2. Unitatea Bisericii și grija păstorilor – ferindu-ne de “lupii” minciunii

În pericopa apostolică din Faptele Apostolilor, îl vedem pe Sfântul Pavel chemând la sine pe preoții și episcopii din Efes și dându-le ultimele sale sfaturi. El le spune cu inimă de părinte: “Drept aceea, luați aminte la voi înșivă și la toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său”. Totodată îi avertizează cu durere: “Știu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20, 29) – ba chiar “dintre voi se vor scula oameni care vor grăi învățături răzlețe, ca să tragă pe ucenici după ei” (20, 30). Așadar, unitatea Bisericii și curăția învățăturii sunt în mare primejdie dacă păstorii nu veghează cu grijă. Apostolul ne arată și prețul acestei turme: Biserica nu este o adunare oarecare, ci este turma “pe care Dumnezeu a câștigat-o cu Însuși Sângele Său”. Ce cuvânt adânc! Însuși Dumnezeu și-a vărsat sângele pentru noi – aceasta înseamnă că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, iar jertfa Sa pe cruce arată valoarea infinită a fiecărui suflet din Biserică. În numele acestei iubiri, păstorii (episcopi și preoți) poartă răspunderea de a apăra turma de orice rău: păcat, dezbinare sau învățătură greșită.

Mântuitorul Hristos Însuși S-a rugat Tatălui, în Evanghelia de astăzi: “Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem și Noi. Unitatea creștinilor este așadar voia lui Dumnezeu; și nu orice unitate, ci una după modelul unității dintre Persoanele Sfintei Treimi – unitate în dragoste și în cuget (credință). Această unitate sfântă a fost amenințată mereu de erezii (învățături străine) și de schisme (dezbinări). De aceea, Biserica a rânduit Sinoadele Ecumenice, unde păstorii insuflați de Duhul Sfânt au vegheat la unitatea turmei, îndepărtând “lupii” și “mărginașii” care încercau să rupă Biserica. Un episod pilduitor din Pateric ne arată cât de grav vedeau Sfinții despărțirea de credința cea dreaptă: se spune că niște frați au venit la avva Aghaton, l-au provocat cu tot felul de acuzații nedrepte, iar el le-a răspuns liniștit: “Da, așa este, sunt păcătos și nevrednic…”. Însă când l-au numit “eretic”, bătrânul a sărit ca ars și a strigat: “Nu sunt eretic!”. Uimiți, frații l-au întrebat de ce pe toate celelalte le-a primit, dar cuvântul “eretic” nu l-a suferit. El a răspuns: “Cele dintâi le iau, căci îmi sunt de folos să le recunosc. Dar cuvântul acesta, ‘eretic’, este despărțire de Dumnezeu și eu nu voiesc aceasta!. Iubiților, a fi în erezie sau schismă înseamnă a te rupe de Dumnezeu, de Izvorul vieții! Niciun păcat personal nu e atât de grav ca această rupere a unității Bisericii, pentru că păcatele pot fi curățite prin pocăință, însă dacă cineva stăruie în dezbinare și nu vrea să audă de întoarcere, singur se taie de la Trupul lui Hristos.

De aceea, Sfinții Părinți de la Niceea au luptat cu atâta îndârjire împotriva învățăturii strâmbe a lui Arie. Ei au înțeles că, dacă arienii ar fi biruit, Biserica s-ar fi rupt în două: unii urmând adevărul că Iisus e Dumnezeu adevărat, alții crezând minciuna că Iisus e doar o creatură. Sfântul Ierarh Nicolae, prezent la Sinod, chiar l-a pălmuit pe Arie, scandalizat de hulele lui. Poate părea gest aspru, dar să ne gândim: cum am reacționa noi dacă cineva ne-ar vorbi de rău mama ori tatăl? Cam așa simțeau Părinții când era hulit Fiul lui Dumnezeu. Ei bine, Sinodul a condamnat erezia ariană, iar Biserica a rămas unită în dreapta credință. Istoria ne învață însă că lupii se pot întoarce: după Sinod, arianismul a continuat să facă ravagii încă zeci de ani, atrăgând inclusiv împărați de partea sa, și mulți episcopi slabi s-au molipsit. Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci tânăr diacon la Sinodul I Ecumenic, a devenit peste ani marele apărător al dreptei credințe, suferind exil de cinci ori din cauza intrigilor ereticilor, rămânând însă neclintit ca o stâncă. Se spune despre el: “Athanasius contra mundum” – Atanasie împotriva lumii –, căci părea că toți îl părăsiseră; dar el știa că a rămâne în adevăr înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, chiar dacă oamenii te-ar prigoni. În cele din urmă, adevărul a biruit și credința niceeană (credința apostolică) s-a impus pretutindeni.

Să luăm aminte că pericolele dezbinării și ale învățăturilor mincinoase există și astăzi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează cu tărie: „Nimic nu supără mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârși mii de fapte bune, noi, cei care sfărâmăm pleroma (plenitudinea) bisericească, nu suntem cu nimic mai puțin vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său”. Iată cât de grav este păcatul schismei – nici chiar sângele muceniciei nu-l spală, zice tot el, în altă parte. Prin urmare, e datoria noastră, a tuturor, să lucrăm pentru unitatea Bisericii. În primul rând, fiecare în comunitatea parohială: să fim uniți între noi, credincioșii, și uniți cu preotul și episcopul rânduit de Duhul Sfânt peste noi. Dezbinările în comunitate (certuri, partide, neascultări) aduc mare supărare lui Dumnezeu și slăbesc mărturia noastră creștină înaintea lumii. În al doilea rând, să nu dăm crezare niciunui “învățător” străin care vine cu altă doctrină sau care încearcă să ne smulgă din sânul Bisericii. Astăzi circulă tot felul de grupări sectare și pseudo-creștine, care pretind fiecare că doar la ei e adevărul și încearcă să atragă pe cei neștiutori. Patriarhul Daniel ne îndeamnă: “Duminica a 7-a după Paști ne îndeamnă să păstrăm dreapta credință, să îi creștem pe copiii și pe tinerii noștri în dreapta credință, să nu ne lăsăm amăgiți de rătăciri, de tot felul de grupări religioase care se consideră trimise de Dumnezeu, dar care, de fapt, caută să-i rupă pe ortodocși de Biserica Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți”. Altfel spus, cei ce vin să ne scoată din credința străbună și din Biserica dreptmăritoare ne rup de fapt de Hristos și de mântuire. Să rămânem deci statornici pe stânca adevărului, alături de Biserică, oricâte valuri potrivnice ar veni.

Pentru a păstra și cultiva unitatea credinței în viața noastră de zi cu zi:

-să fim atenți la învățăturile pe care le ascultăm. Dacă auzim pe cineva propovăduind idei diferite de ale Bisericii (fie la televizor, fie în mediul online sau chiar cunoscuți), să nu ne lăsăm tulburați, ci să cercetăm cu discernământ, întrebând preotul sau citind în cărțile de învățătură ortodoxă. Așa ne ferim de rătăciri și nu ne lăsăm ușor “împinși de vântul” diverselor doctrine străine (cf. Efeseni 4, 14).

-să cultivăm dragostea și armonia în familia și comunitatea noastră. Unitatea Bisericii începe în parohie și în familie. Să evităm certurile, judecățile și ura, știind că acestea sunt uneltirile vrăjmașului de a ne dezbina. În schimb, să fim iertători, smeriți, “iubindu-ne unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim” credința – așa cum suntem îndemnați la Sfânta Liturghie înainte de Crez.

-să ne rugăm pentru unitatea Bisericii. În ecteniile slujbelor ne rugăm „pentru unitatea tuturor”. Rugăciunea alungă duhul dezbinării. De asemenea, când ne rugăm pentru episcopii și preoții noștri, cerând Domnului să-i întărească în dreapta credință și în lucrarea de păstorire, contribuim duhovnicește la ocrotirea turmei lui Hristos de “lupii” nevăzuți ai ereziei și dezbinării.

3. Dreapta credință – comoara Bisericii păstrată în comuniunea sfinților

La Sinodul I Ecumenic, Sfinții Părinți au alcătuit primele 7 articole din ceea ce numim astăzi Crezul (Simbolul) de credință al Bisericii – începând cu „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul…” și încheind cu afirmația despre Duhul Sfânt „și întru Duhul Sfânt…”, completată apoi la Sinodul al II-lea Ecumenic. Acest Crez ortodox este, cum spunea cineva, „sinteza dreptei credințe a Bisericii lui Hristos”. Îl rostim la fiecare Liturghie, îl rostim la Botez chiar și zilnic în rugăciunile noastre – dar mai important este să-l rostim cu conștiență și să-l avem întipărit în minte și în inimă. Crezul este ca o hartă a comorii, care ne arată ce să credem și în Cine să credem pentru a moșteni viața veșnică. Fiecare articol al Crezului corespunde unei adevăr divin esențial: despre Dumnezeu Tatăl, despre Fiul, despre Duhul Sfânt, despre Biserică, despre botez, despre învierea morților și viața veacului ce va să fie. Aceste adevăruri nu sunt negociabile și nu se schimbă, pentru că Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veac (Evrei 13,8), iar “credința a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3). De aceea, orice nouă „erezie” sau doctrină străină ce apare nu e decât o rătăcire de la acest tezaur al credinței pe care l-am primit de la apostoli și părinți.

Știm cu toții cât de scumpă este comoara credinței ortodoxe – strămoșii noștri au păstrat-o cu prețul vieții uneori (în vremuri de prigoană sau sub stăpâniri străine). Sfinții din toate veacurile au trăit și au murit pentru această credință. Iar Sinoadele Ecumenice, precum cel pe care-l pomenim astăzi, au fost mijloacele prin care Duhul Sfânt a păzit Biserica întreagă pe calea cea dreaptă. Observăm un lucru: niciun sfânt n-a lucrat de capul lui, izolat, ci împreună cu Biserica. Chiar și cei ce au combătut ereziile, au făcut-o adunați în sinod, împreună cu alți părinți. De ce? Pentru că numai în comuniunea Bisericii se păstrează nealterată Evanghelia lui Hristos. “Dreapta credință nu se păstrează de unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire și de viețuire cu Biserica, după cum Sfinții Părinți adunați la Niceea au mărturisit împreună dreapta credință și au respins erezia lui Arie”, arată Preafericitul Părinte Daniel. Când stăm uniți cu sfinții Părinți – adică ținem aceeași credință ca ei – rămânem pe calea mântuirii. Dacă ne rupem de Biserică și de consensul sfinților, atunci oricât de deștepți ne-am crede, ne rătăcim. “Oricât am fi de inteligenți sau învățați, niciodată nu trebuie să interpretăm singuri, de capul nostru, Sfânta Scriptură, ci împreună cu Sfânta Biserică, împreună cu Sfinții Părinți ai Bisericii din toate veacurile” – ne învață tot Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Așadar, Biserica este mediul vital al credinței. Scriptura însăși ne spune că “Biserica Dumnezeului celui viu” este “stâlpul și temelia adevărului”. De aceea mărturisim în Crez: „Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică…”.

Iubiții mei, mulțumiți lui Dumnezeu că v-ați născut și ați fost botezați în această Biserică una și adevărată întemeiată de Hristos și păzită de Sfinții Părinți. Comoara credinței o avem în casa noastră, la îndemână: să nu o neglijăm, ci să o prețuim! Să ne străduim s-o transmitem copiilor noștri, curată și vie, așa cum am primit-o de la moși-strămoși. Poate unii zic: “Ce atâta dogmă, Crez, doctrină? Important e să fii bun.” Dar bunătatea adevărată se naște din credința adevărată. “Dreapta credință înseamnă temelia mântuirii noastre, a dobândirii vieții și fericirii veșnice” – afirmă același Întâistătător al Bisericii noastre. Dacă stricăm temelia, toată casa sufletului se prăbușește. De aceea, să ne hrănim mintea cu lumina dreptei credințe (citind Scriptura și cărți bune), și s-o întărim prin fapte bune, ca să rămânem în adevăr. Un țăran care pune sămânța în pământ speră să culeagă rod bogat; dar el știe că trebuie să pună sămânța în sol bun, să o ude, să plivească buruienile, altfel recolta va fi slabă sau nimicită. Asemenea și noi: sămânța credinței a fost sădită în noi, dar trebuie păzită de “buruienile” învățăturilor rele, udată cu harul Sfintelor Taine și încălzită de rugăciune, ca să rodească fapte bune și virtuți. Dreapta credință nu e meritul nostru – e darul neprețuit al lui Dumnezeu – dar ține de noi s-o păstrăm și s-o punem în lucrare spre mântuirea sufletelor noastre.

Putem valorifica și transmite mai departe comoara dreptei credințe:

strângând rândurile în jurul păstorilor duhovnicești. Să prețuim și să ascultăm de episcopii și preoții Bisericii, cei care au fost hirotoniți în succesiunea apostolică și poartă credința Sfinților Părinți mai departe. Ei sunt garanții că ceea ce credem și practicăm este într-adevăr ceea ce au crezut apostolii și părinții, nu o invenție recentă. Susținându-ne păstorii prin rugăciune și ascultare, contribuim la unitatea și statornicia credinței în parohia și eparhia noastră.

învățând Crezul pe de rost și explicându-l copiilor și celor din casa noastră. Să facem un exercițiu: nu doar copiii la ora de religie, ci și noi, adulții, să recitim Crezul cu atenție și să ne asigurăm că înțelegem sensul fiecărui articol. Dacă sunt cuvinte sau idei neclare, să întrebăm pe preotul nostru sau să căutăm tâlcuiri în cărți de învățătură (catehism). Astfel, credința noastră nu va fi doar “din auzite”, ci conștientă.

trăind liturgic și sacramental. Biserica păstrează dreapta credință nu doar prin Sinoade și definiții, ci și prin cultul divin neîntrerupt. Participând la slujbe, ascultând Sfânta Evanghelie și predica, rugându-ne împreună cu ceilalți, ne integrăm în “comuniunea sfinților” vie și lucrătoare, despre care vorbeam. Rugăciunile Bisericii ne feresc de rătăciri pentru că în ele aflăm mărturisirea curată a credinței.

Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru lumina neînserată a dreptei credințe, păstrată prin jertfa și osteneala atâtor sfinți de-a lungul veacurilor. Să ne străduim și noi, cu puterile noastre, să păstrăm această credință întreagă și s-o trăim în fapte bune, ca astfel, împreună cu Sfinții Părinți, să ne învrednicim de viața cea veșnică. Amin.


Lasă un comentariu