Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 2 iulie pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei între anii 1457–1504, personalitate complexă a istoriei, dar mai ales chip viu al sfințeniei lucrătoare în spațiul politic și cultural românesc. În anul 1992, Sfântul Sinod l-a canonizat, recunoscând în el nu doar un strateg iscusit și un apărător al hotarelor pământești ale Moldovei, ci mai ales un mărturisitor al lui Hristos și ctitor de conștiință eclesială și identitate duhovnicească.
I. Întemeierea duhovnicească a unei domnii creștine
Domnia lui Ștefan cel Mare nu poate fi înțeleasă în afara dimensiunii eclesiale. El nu a fost doar un „mare bărbat de stat”, ci un domnitor profund ancorat în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii, a cărei misiune o considera împletită inseparabil cu statalitatea. Niciodată nu s-a despărțit de binecuvântarea Bisericii, cerând rugăciunile călugărilor înainte de bătălii, zidind locașuri sfinte după izbânzi sau înfrângeri, iar în viața personală având îndrumători duhovnicești precum Sfântul Daniil Sihastrul.
Ștefan a înțeles, asemenea împăraților bizantini, că modelul conducătorului trebuie să fie Hristos – Împăratul-Păstor. Astfel, domnia lui a fost în mod profund o lucrare sinergică între harul dumnezeiesc și voința omenească în slujirea binelui comun.
II. Motivele canonizării: între cult, conștiință și identitate națională
Canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 (prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 iunie) s-a întemeiat pe mai multe aspecte teologico-pastorale și istorico-liturgice:
1. Evlavia populară constantă: Timp de aproape cinci secole, poporul l-a cinstit spontan ca sfânt, numindu-l „cel Mare”, „cel Bun” sau „cel Sfânt”, rugându-se la mormântul său de la Putna, purtând icoane cu chipul lui, așa cum amintește și tradiția monahală moldovenească.
2. Ctitor de lăcașuri sfinte: A ridicat sau a înnoit peste 30 de biserici și mănăstiri, unele fiind capodopere ale artei sacre ortodoxe. Acestea nu erau doar monumente de pietate personală, ci instrumente de consolidare a conștiinței liturgice și naționale a poporului.
3. Apărător al Ortodoxiei în fața Islamului și a prozelitismului apusean: A susținut Biserica Ortodoxă din afara granițelor Moldovei (precum Patriarhia Ecumenică sau Muntele Athos) și a refuzat compromisurile dogmatice, rămânând fidel Ortodoxiei răsăritene chiar în fața presiunilor politice apusene.
4. Viață personală de nevoință: Cronicile și tradițiile consemnează postul, rugăciunea, spovedania și împărtășirea sa regulată, însoțite de acte de milostenie și de asumare smerită a responsabilităților domnești ca slujire a lui Dumnezeu și a poporului.
Prin urmare, canonizarea sa nu a fost doar un act de recuperare istorică, ci o reconfirmare a sfințeniei lucrătoare în contextul politic, a chemării la sfințenie a tuturor creștinilor, indiferent de vocația lor.
III. Actualitatea duhovnicească a Sfântului Ștefan cel Mare
Într-o lume secularizată, marcată de confuzie axiologică și relativism moral, figura Sfântului Ștefan cel Mare se impune ca o icoană a curajului, a echilibrului între credință și acțiune, între rugăciune și responsabilitate civică. El rămâne un model de conducător luminat de rugăciune, de părinte al poporului și de ctitor de suflete.
Pentru creștinii de astăzi, viața sa devine o chemare la:
Statornicie în credință: În fața ideologiilor care subminează valorile tradiționale, Sfântul Ștefan ne îndeamnă să rămânem ancorați în învățătura Bisericii, să păstrăm legătura vie cu Hristos prin rugăciune, post și Liturghie.
Ctitorie sufletească: Nu toți putem ridica mănăstiri, dar fiecare este chemat să fie un „ctitor” în propria familie, parohie sau comunitate – zidind relații, educând copiii în frica de Dumnezeu, sprijinind lucrarea Bisericii.
Rugăciune înaintea deciziilor: Ștefan se ruga înainte de orice hotărâre. Este o invitație la reinstaurarea discernământului spiritual în alegerile personale, sociale și profesionale.
Conștiința jertfei pentru binele comun: El nu a domnit pentru sine, ci pentru poporul său și pentru apărarea credinței. Într-o epocă a individualismului, ne învață că iubirea de neam și de aproapele cere adesea renunțări personale și solidaritate.
IV. În loc de concluzie – cuvântul veșniciei
„Moldova n-a fost a mea, ci a lui Dumnezeu”, i-ar fi spus Sfântul Ștefan fiului său Bogdan. Aceste cuvinte concentrează toată teologia domniei sale: un conducător nu este stăpân, ci iconom al lui Dumnezeu în istorie.
La 2 iulie, când Biserica îl pomenește liturgic, creștinii sunt chemați nu doar să-i admire trecutul, ci să-i urmeze exemplul: să se roage cu statornicie, să iubească Biserica, să împletească viața spirituală cu responsabilitatea socială și să rămână neclintiți în Hristos, chiar și atunci când valurile istoriei par potrivnice.
Slova Creștină de Dorohoi 