În adâncul ființei omenești pulsează o taină pe care nici timpul, nici materia nu o pot cuprinde: sufletul. Ne vedem trecători, umbra zilei de azi stingându-se în seara de mâine, și totuși, în noi există ceva ce refuză să se stingă.
Cine n-a simțit, măcar o dată, o neliniște care nu vine din trup, ci dintr-un loc mai adânc, mai tainic, acolo unde Dumnezeu a suflat suflare de viață? Sufletul este chipul nevăzut al omului, fereastra prin care veșnicia privește spre lume. El nu se naște din lut, ci din suflarea lui Dumnezeu, cum spune Scriptura: „Și a suflat Dumnezeu în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2,7). Această suflare este însăși arvuna nemuririi, sămânța veșniciei semănată în trupul vremelnic.Filosofii antici, care căutau sensul vieții prin puterea rațiunii, au presimțit și ei, în felul lor, această taină. Platon vorbea despre suflet ca despre „o ființă cerească” prizonieră într-un trup muritor, iar Aristotel spunea că el este „forma vieții”, principiul care dă sens și mișcare materiei.
În toate aceste căutări, umanitatea parcă întindea mâinile spre cer, dorind ceea ce încă nu cunoștea pe deplin: adevărul întrupat. Când a venit Hristos, lumina s-a făcut deplină și ceea ce până atunci fusese doar bănuială a devenit revelație: sufletul este nemuritor pentru că este înrudit cu Dumnezeu. Căutarea omului de a-și înțelege sufletul este, de fapt, căutarea lui Dumnezeu în sine.
De aceea, Biserica nu vorbește despre suflet ca despre un concept abstract, ci ca despre un dar viu, care respiră în comuniune cu Duhul Sfânt. Când omul se depărtează de Dumnezeu, sufletul se ofilește, se întunecă, pierde bucuria, asemenea unei flăcări lipsite de aer. Dar când se întoarce la Dumnezeu, sufletul renaște, iar viața întreagă capătă sens, pentru că – după cuvântul Fericitului Augustin „neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine, Doamne”. Dacă trupul este casa vizibilă a omului, atunci sufletul este locatarul tainic, stăpânul lăuntric care dă formă și sens acestei locuințe trecătoare.
Între trup și suflet nu este dușmănie, ci o împreună-lucrare menită să arate chipul deplin al omului: ființă văzută și nevăzută, materială și spirituală deopotrivă. Omul nu este, cum spuneau unii filosofi ai lumii vechi, „un suflet întemnițat într-un trup”, ci o taină a unirii dintre cer și pământ. În el, țărâna se înalță, iar duhul se coboară; materia se sfințește, iar sufletul se smerește și astfel se naște armonia ființei umane.
Sfinții Părinți au numit sufletul „ochiul minții”, „suflarea rațională”, „icoana lui Dumnezeu în om”. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea că sufletul este „un chip de lumină care dă trupului viață și sens”, iar Sfântul Ioan Damaschin îl numea „substanță vie, simplă, netrupească, înzestrată cu rațiune și libertate”. Această libertate este una dintre cele mai mari minuni: Dumnezeu a creat sufletul liber chiar și de El, pentru ca iubirea omului să fie adevărată, nu impusă. Când sufletul se mișcă spre Dumnezeu, el se aseamănă cu o pasăre care urcă în văzduh: cu cât se înalță mai mult, cu atât respiră aerul curat al harului. Dar când se lasă atras de patimi, cade în greutatea materiei și își pierde lumina, asemeni unui ochi acoperit de negură. Astfel, viața duhovnicească nu este altceva decât drumul sufletului spre limpezimea lui originară, spre starea de lumină în care a fost zidit.
Filosofii antici, chiar fără a cunoaște lumina harului, au înțeles că sufletul are o mișcare proprie. Platon vorbea despre „amintirea binelui” – ca și cum sufletul ar fi trăit odinioară într-o lume a ideilor pure și acum, pe pământ, tânjește să se întoarcă acolo. Stoicii spuneau că în om există o „scânteie divină”, iar Seneca afirma că „Dumnezeu este aproape de tine, este cu tine, este în tine”.
Toate aceste intuiții erau umbre ale unei lumini viitoare: în Hristos, s-a descoperit că sufletul nu doar tânjește spre cer, ci este chemat să devină locaș al Duhului Sfânt. Când omul se roagă, sufletul lui tresare ca o harfă atinsă de suflarea divină.Când iubește, se aseamănă cu Cel Care este Iubire. Când iartă, se înalță mai presus de timp și devine părtaș la însăși viața lui Dumnezeu.
Așa se arată că sufletul nu este un simplu principiu vital, ci o realitate duhovnicească de natură teantropică – o punte între Dumnezeu și lume, între veșnicie și istorie. Dar, pentru a-și păstra frumusețea, sufletul trebuie hrănit. Trupul are nevoie de hrană și de somn; sufletul, de rugăciune, de tăcere și de lumină. Trupul trăiește din pâine, sufletul trăiește din cuvântul lui Dumnezeu.Și așa cum un trup flămând slăbește, tot astfel un suflet nehrănit de har devine palid, neliniștit, lipsit de sens. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Mai mult te teme de moartea sufletului decât de moartea trupului, căci moartea trupului nu te desparte de Dumnezeu, dar moartea sufletului te desparte de viață.”
În sufletul omului se poartă cea mai mare bătălie: acolo unde se întâlnesc harul și ispita, lumina și întunericul, libertatea și robia. Dar Dumnezeu nu părăsește sufletul care-L caută, oricât de rătăcit ar fi. El îl așteaptă, îl cheamă, îl luminează, pentru ca, odată curățit de umbre, sufletul să devină ceea ce a fost menit să fie dintru început: o rază vie din lumina dumnezeiască.
Desprinderea sufletului de trup și taina vieții de dincolo
Moartea, pentru omul credincios, nu este un sfârșit, ci o trecere – o pasăre a sufletului din amurgul acestei lumi către zorii veșniciei. Trupul, obosit de drum, se întoarce în țărâna din care a fost luat, dar sufletul, care vine din suflarea lui Dumnezeu, se întoarce la El. Așa se împlinește cuvântul Eclesiastului: „Și se întoarce pulberea în pământ cum a fost, iar duhul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecl. 12,7) Nici o clipă din viața omului nu este pierdută pentru suflet; fiecare gând, fiecare gest, fiecare lacrimă devine parte din haina lui tainică. Când omul moare, nu se desface doar o legătură biologică, ci se rupe un văl între văzut și nevăzut.
Clipă grea și luminoasă totodată: grea pentru trupul care se destramă, luminoasă pentru sufletul care se naște în altă lume. Sfinții Părinți numeau această trecere „a doua naștere” – nașterea în veșnicie. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Pentru cel credincios, moartea nu este moarte, ci mutare; nu pieire, ci schimbare de locaș.” Iar Sfântul Grigorie de Nazianz o numea „un somn sfânt, în care trupul se odihnește și sufletul se trezește la lumină”. Cei care au trăit cu Dumnezeu nu merg în necunoscut, ci se întorc acasă. Pentru sufletul luminat de credință, moartea este doar o ușă între două odăi: una mică, plină de umbră, și alta largă, plină de soare.Totuși, desprinderea nu e fără durere. Așa cum o pasăre, crescută mult într-o colivie, ezită înainte de a zburda în văzduh, la fel și sufletul, obișnuit cu trupul, se desprinde cu o tainică sfială. Dar în clipa în care harul lui Dumnezeu îl cuprinde, frica se topește și rămâne doar bucuria întâlnirii.Atunci sufletul își recunoaște adevărata patrie, aceea pe care a purtat-o mereu în dorul său: veșnicia.
Părinții pustiei povesteau că, în ceasul morții, sufletul este însoțit de îngeri. „Vine Duhul Domnului și sufletul se ridică precum mireasa întâmpinată de cetele cerești”, spune un cuvânt al Sfântului Macarie Egipteanul. Pentru cel ce a trăit în lumină, moartea este o întâlnire, nu o despărțire. De aceea, Sfinții nu se temeau de ea, ci o priveau ca pe o zi de nuntă: „Merg să mă întâlnesc cu Mirele sufletului meu”, zicea Sfânta Ecaterina. Dar pentru cel ce s-a închis în sine, care și-a uitat sufletul și L-a alungat pe Dumnezeu, despărțirea e dureroasă: sufletul caută lumina, dar nu o poate primi, fiindcă nu s-a deprins cu ea. Nu Dumnezeu îl pedepsește, ci propria lui orbire îl apasă. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Iadul nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu simțită de cel ce nu a iubit.” Ce taină adâncă – aceeași lumină care pentru unii e bucurie, pentru alții devine foc arzător!Și totuși, nădejdea nu piere niciodată. Câtă vreme omul trăiește, sufletul poate fi întors, spălat, luminat. O lacrimă sinceră de pocăință are puterea de a deschide cerul.
De aceea Biserica se roagă neîncetat pentru cei adormiți: pentru ca lumina lui Dumnezeu să-i învăluie și acolo unde mintea nu mai poate lucra, iubirea să vindece. Pentru omul credincios, moartea devine începutul unei alte vieți – viața adevărată, cea pentru care sufletul a fost plămădit dintru început. În lumina ei, nu ne mai temem de moarte, ci învățăm să trăim frumos, ca un drum pregătitor spre întâlnirea cu Cel ce ne-a iubit din veșnicie. Și atunci înțelegem cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Pentru mine viața este Hristos, iar moartea – un câștig” (Filip. 1,21).
Concluzie
Sufletul omului este comoara cea mai tainică a creației. Tot ce e trecător în lume se stinge, dar sufletul nu moare — el poartă în sine respirația lui Dumnezeu. Să nu-l lăsăm să adoarmă în zgomotul lumii, ci să-l aprindem de iubirea Celui ce l-a zidit. Căci atunci când sufletul se întoarce spre Dumnezeu, nu doar el se mântuiește, ci și lumea întreagă se luminează în jurul lui. Și din acea lumină pornește adevărata viață – viața care nu mai are sfârșit.
Doamne al vieții și al luminii, învață-ne să ne iubim sufletul mai mult decât umbra lumii.
Să nu-l pierdem în griji, să nu-l risipim în patimi, ci să-l păstrăm curat, ca pe o candelă ce arde pentru Tine. Dă-ne ochi care să vadă veșnicia în clipa prezentă și inimă care să tresară la chemarea Ta. Căci nimic nu e mai de preț decât sufletul -această scânteie dumnezeiască prin care Tu ne ții vii. Și când se va deschide, în ceasul din urmă, poarta dintre lumi, să ne găsească lumina înlăuntru, nu întunericul. Atunci vom ști că am trăit cu adevărat. Amin! (Pr. Constantin Gherman, Parohia „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 