Cetatea Nain era un loc mic, așezat la poalele Muntelui Tabor, un sat tăcut, ca multe alte sate din Galileea. Dar într-o zi, acest loc modest a devenit martorul uneia dintre cele mai adânci minuni ale lui Dumnezeu. Pe una dintre ulițele lui strâmte, unde oamenii obișnuiau să-și poarte poverile și grijile zilnice, două mulțimi s-au întâlnit: una care ducea moartea, alta care aducea viața.
În fruntea primei mulțimi era o mamă plângând, o văduvă care își pierduse singurul fiu. În fruntea celeilalte era Hristos Domnul, Izvorul Vieții. Întâlnirea aceasta nu era întâmplătoare. În planul tainic al lui Dumnezeu, nimic nu este la întâmplare: atunci când durerea omului ajunge la marginea deznădejdii, Dumnezeu Se oprește în drumul Său și ne iese înainte.
„Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).
În aceste puține cuvinte se ascunde o lume întreagă: milostivirea lui Dumnezeu care se pleacă asupra suferinței omului, o compasiune divină care nu rămâne la nivelul vorbelor, ci se transformă în putere înnoitoare, în minune.
Lângă poarta cetății, viața a atins moartea. Și moartea s-a retras.
Domnul nu a rostit rugăciuni lungi, nu a făcut gesturi solemne – a atins doar sicriul și a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”.
A fost destul. Cuvântul Creatorului a readus suflarea acolo unde trupul se răcise, și lacrimile mamei s-au prefăcut în strigăt de bucurie.
Această scenă, plină de simplitate și putere, rămâne până astăzi o icoană a întregii istorii omenești: omenirea întreagă merge spre mormânt, iar Hristos îi iese în cale cu viața Sa veșnică. Nainul devine, astfel, chipul lumii — un loc în care jalea și speranța se întâlnesc, unde durerea omului se îmbrățișează cu mila lui Dumnezeu.
Învierea fiului văduvei din Nain nu este doar o minune a compasiunii, ci și o descoperire a puterii dumnezeiești a lui Hristos. În fața tuturor, El a arătat că este Stăpân peste viață și peste moarte, că nu există hotar pe care dragostea Sa să nu-l poată trece.
Pentru cei de față, totul părea pierdut. Sicriul mergea spre cimitir, iar cântarea plângătorilor spărgea tăcerea văii. Și totuși, acolo unde omul vede sfârșitul, Dumnezeu începe o nouă poveste. Hristos nu se teme să atingă sicriul – gest interzis de Legea Veche – pentru că El vine să aducă o lege nouă, cea a milei și a vieții. Atingerea Lui nu spurcă, ci curăță; nu aduce moarte, ci dăruiește viață.
Cuvântul Lui este poruncă și har în același timp: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7,14).
Și tânărul s-a ridicat. Moartea s-a rușinat, porțile iadului s-au clătinat, iar mulțimea a fost cuprinsă de frică și de uimire, zicând: „Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”.
Această minune nu e un simplu act de putere, ci o taină a dragostei. Hristos nu a înviat fiul văduvei pentru a uimi, ci pentru a arăta că nici o durere omenească nu este prea mică pentru inima lui Dumnezeu. El Se oprește în fața fiecărui cortegiu de lacrimi care trece prin lume și atinge sicriul speranței noastre stinse, redându-i viață.
Dar mai este aici un sens adânc: prin cele trei învieri săvârșite de Domnul – fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr – se arată treptele învierii sufletului omenesc.
Fiica lui Iair moare în casa tatălui ei – în ascuns – așa cum moare uneori sufletul în taina inimii, prin păcatul ascuns.
Fiul văduvei moare pe drum, în văzul lumii – semn al celor care cad și se pierd în fața tuturor, rușinați, zdrobiți.
Iar Lazăr moare în mormânt, de patru zile, stricat deja – chip al celor care par fără nicio șansă, robi ai deznădejdii.
Dar Hristos îi ridică pe toți. Pentru El nu există moarte fără speranță, nici prăpastie fără pod.
Minunea din Nain este, așadar, o lecție a biruinței vieții asupra morții, dar și a iubirii asupra disperării. Acolo unde omul îngroapă, Dumnezeu ridică. Acolo unde lacrimile udă pământul durerii, harul face să răsară flori de nădejde.
Există o durere în lume pe care doar Dumnezeu o poate înțelege deplin: durerea unei mame care își pierde copilul. În fața acestei suferințe, cuvintele omenești se sting, iar tăcerea devine rugăciune. Așa era și femeia din Nain – o văduvă fără sprijin, rămasă singură, cu o inimă frântă și un drum al lacrimilor fără sfârșit.
Dar acolo unde omul plânge și nu mai are pe nimeni, Dumnezeu Se apropie cel mai mult. Evanghelia spune: „Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea.”
Nu femeia L-a chemat, ci El a venit.Nu ea I-a cerut, ci El a înțeles.Nu a strigat, dar El i-a auzit tăcerea.
Aceasta este una dintre cele mai cutremurătoare descoperiri ale iubirii dumnezeiești: Dumnezeu nu așteaptă rugăciuni meșteșugite, ci lacrimi curate. Lacrimile sunt graiul tainic al inimii, iar mila lui Dumnezeu se naște din această întâlnire tăcută dintre durerea omului și iubirea divină.
Când Domnul i-a spus văduvei: „Nu plânge!”, nu a fost un îndemn rece, ci o mângâiere venită dintr-o inimă care purta deja crucea lumii întregi. Hristos, Fiul Femeii care avea să stea la rândul Ei sub Cruce, a simțit în acel moment durerea tuturor mamelor, a tuturor celor care pierd, a tuturor celor ce rătăcesc prin văi de lacrimi.
Este uimitor câtă blândețe se ascunde în cuvântul „nu plânge”. Nu este o interdicție, ci o promisiune: „Nu plânge, pentru că Eu voi schimba pricina lacrimilor tale.”
Și atunci, în locul tânguirii, s-a auzit glasul vieții.
Această minune ne arată că Dumnezeu nu stă departe de lacrimile noastre. El nu este un stăpân rece, ci un Părinte care Se oprește lângă sicriul fiecărei nădejdi pierdute. Fiecare suspin este pentru El o rugăciune negrăită, fiecare durere sinceră ,o chemare la înviere.
De aceea, Evanghelia din Nain este, în fond, o Evanghelie a lacrimilor.
Lacrimile văduvei s-au prefăcut în zâmbet.Lacrimile mulțimii s-au prefăcut în uimire.
Și, peste toate, lacrimile omenirii și-au găsit răspunsul în privirea blândă a Mântuitorului.
Când Hristos a spus tânărului din Nain: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, El nu a poruncit doar trupului să se ridice, ci a chemat și sufletul înapoi la viață. Această chemare dumnezeiască nu se aude doar în fața morților trupești, ci și a celor vii care au încetat să mai simtă, să mai creadă, să mai iubească.
Căci moartea sufletului este mai grea decât moartea trupului.
Trupul moare o dată, dar sufletul poate muri de mai multe ori: când uită să se roage, când nu mai iartă, când nu mai simte milă, când se stinge nădejdea și omul trăiește doar pentru sine. Aceasta este moartea cea mai răspândită în lume – o moarte fără sicriu, fără cortegiu, fără cântare de jale, dar simțită în fiecare privire goală, în fiecare inimă care a pierdut bucuria.
Și totuși, Hristos merge și astăzi prin „Nainurile” lumii acesteia. El atinge sicriul fiecărei inimi împietrite și rostește același cuvânt:
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”Tinere care ți-ai pierdut curăția, ridică-te!Omule care ai obosit în păcat, ridică-te!Creștine care ai încetat să te mai rogi, ridică-te!Fiecare suflet are un glas al Domnului care îl cheamă din moarte la viață.
Această înviere lăuntrică este începutul tuturor celorlalte învieri. Nu poate învia trupul dacă nu învie mai întâi sufletul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Deșteaptă-te, cel ce dormi, și te scoală din morți, iar Hristos te va lumina.” (Efeseni 5, 14)
Când Hristos a redat tânărului viața, El l-a „dat mamei sale”. Aici se ascunde un simbol adânc: fiecare suflet înviat se întoarce la Biserică – mama noastră duhovnicească. Ea ne primește din nou la sânul ei prin Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei, ne așază între frați și ne hrănește cu viața cea nouă.
Așadar, învierea fiului văduvei nu este o întâmplare dintr-un alt timp, ci o icoană a fiecărei reîntoarceri a omului către Dumnezeu.
De câte ori ne ridicăm din păcat, Domnul spune din nou: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
De câte ori iertăm, iubim, ne rugăm, plângem pentru greșelile noastre, sufletul se întoarce din moarte și Hristos ne dăruiește mamei Sale, Bisericii.
Evanghelia din Nain nu este doar o povestire din trecut, ci o chemare vie pentru fiecare dintre noi. Căci și noi, fiecare în felul nostru, purtăm în suflet un sicriu: al unei nădejdi pierdute, al unei iubiri răcite, al unei credințe adormite.
Dar Hristos, Domnul vieții, nu încetează să meargă pe drumurile lumii și să ne iasă în cale. El Se oprește lângă noi și, atingându-ne taina durerilor, ne spune același cuvânt:
„Ție îți zic, scoală-te!”
El nu mustră, ci ridică.Nu judecă, ci vindecă.Nu trece mai departe, ci Se oprește lângă fiecare inimă care plânge.Dumnezeu nu este un străin al durerii noastre, ci Părintele care ne aude suspinul înainte ca noi să-l rostim.
El Se apleacă asupra lumii, a Bisericii, a fiecărei familii și a fiecărui suflet, dorind să învie tot ce a murit în noi: rugăciunea, bucuria, bunătatea, curăția, nădejdea.
Dacă vom lăsa pe Hristos să atingă sicriul inimii noastre, moartea se va retrage, iar viața va răsări din nou.
Aceasta este taina credinței: că niciodată nu este prea târziu, niciodată nu e totul pierdut. Pentru că în clipa în care pare că totul se sfârșește, Domnul începe.
Să-L chemăm, așadar, cu inimă smerită în Nainul sufletului nostru.Să nu ne temem de lacrimi, căci ele sunt începutul învierii.Și să credem că, așa cum văduva și-a primit fiul, și noi ne vom primi înapoi bucuria, pacea și viața, dacă ne vom lăsa atinși de mila lui Hristos.
„Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” – spune Evanghelia.
Și El ne cercetează și astăzi. Prin cuvânt, prin taină, prin sfântă slujbă, prin fiecare rază de nădejde care învie în noi.
Să ne rugăm, dar, ca Domnul vieții să nu treacă pe lângă noi, ci să Se oprească, să atingă, să ridice și să dea fiecăruia darul Învierii Sale.
Căci numai atunci când Hristos atinge sufletul, moartea se preface în lumină, iar lacrima – în binecuvântare. Amin. (Pr. Constantin Gherman, Parohia Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 