Harisma cuvântului – cuvântului cu putere multă




Cuvântul cu „C” mare este Hristos, Logosul, prin care s-a făcut întreaga creație. Cuvintele noastre cu „c” mic sunt răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinismul este religia Cuvântului, dar și a tăcerii care trece dincolo de cuvânt. Puterea creatoare a Cuvântului: Dumnezeu creează lumea prin cuvânt – „Să fie lumină!” și a fost lumină. Cele zece porunci, în ebraică, sunt de fapt „cele zece cuvinte”. Cuvântul lui Dumnezeu este viață și lumină, iar omul intră în comuniune cu El prin cuvânt. Cuvântul și experiența mistică: mintea omului depășește gramatica și gândirea în cuvinte, având acces la noțiuni și înțelesuri mai mari. Marii Părinți, precum Sfântul Isaac Sirul și Dionisie Areopagitul, arată că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu trece prin tăcere și apofatism. Cuvântul este începutul slăvirii, dar tăcerea duhovnicească este mai profundă decât cuvântul. Forța cuvintelor asupra vieții omului: cuvintele pot ridica sau pot distruge – un cuvânt bun dă viață, un cuvânt rău ucide. Psihologia confirmă că limbajul modelează starea interioară și chiar inteligența. Exemplul copiilor sau al soților arată cât de mult bine sau rău poate aduce vorbirea. Exemple biblice și patristice: Avraam a lăsat totul la un simplu cuvânt al lui Dumnezeu; Pavel s-a convertit prin dialogul cu Hristos; Antonie cel Mare a început asceza printr-un cuvânt din Evanghelie; marii duhovnici au cultivat tăcerea ca formă de cunoaștere. Liturghia Cuvântului: Evanghelia și slujba cuvintelor sacre sunt locuri unde Cuvântul lui Dumnezeu devine prezent. Procesiunea, cinstirea și proclamarea Evangheliei ne arată puterea sacră a cuvântului. Totuși, cuvintele liturgice nu sunt suficiente dacă nu devin viața și inima noastră. Cuvântul ca binecuvântare: Hristos mereu vorbește de bine, binecuvântând și ridicând pe păcătos. A binecuvânta înseamnă a vorbi de bine. Omul este chemat să folosească cuvintele pentru viață, lumină și zidire. Tăcerea și optimizarea gândurilor: vorbim prea mult (statistic, mii de cuvinte zilnic), dar adesea fără folos; gândurile sunt frenetice și ne consumă energia. Practica tăcerii conștiente ar trebui cultivată chiar și în școlile teologice, ca exercițiu de adâncire în Dumnezeu.

Cuvântul este unul dintre cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le-a oferit omului. Încă de la începutul Scripturii descoperim că lumea întreagă a fost creată prin cuvânt: „Și a zis Dumnezeu: să fie lumină! Și a fost lumină.” Acest detaliu aparent simplu este, de fapt, revelator pentru întreaga teologie: Dumnezeu creează, susține și conduce lumea prin puterea cuvântului Său.

În același timp, Evanghelia după Ioan ne spune că „la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Cuvântul, Logosul, nu este doar un sunet sau o expresie, ci este Persoană – Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, prin care toate au fost făcute și prin care se descoperă sensul întregii creații.

De aceea, putem spune că întreaga credință creștină se întemeiază pe Cuvânt: pe Cuvântul întrupat, adică Hristos, și pe cuvântul rostit și scris al Scripturii, care transmite revelația. Creștinismul este religia dialogului dintre Dumnezeu și om, un dialog care pornește de la Cuvântul divin și continuă prin cuvintele omului.

În ebraică, ceea ce noi numim „cele zece porunci” se numesc, de fapt, „cele zece cuvinte”. Acest amănunt ne arată că Dumnezeu nu impune de la distanță legi arbitrare, ci transmite cuvinte de viață, chemări la comuniune și la trăire după voia Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este viață și lumină, iar atunci când omul îl primește, intră în spațiul acestei vieți.

De aceea, atunci când omul ascultă cuvântul lui Dumnezeu, se întâmplă schimbări decisive. Avraam își părăsește casa și țara pentru că a auzit un cuvânt. Apostolul Pavel trece de la persecutor la apostol pentru că a auzit cuvântul lui Hristos pe drumul Damascului. Sfântul Antonie cel Mare își începe viața ascetică după ce a auzit un singur verset din Evanghelie: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.” Toată istoria mântuirii este plină de astfel de momente în care un cuvânt devine putere creatoare, transformând vieți și națiuni întregi.

Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu creează și mântuiește, cuvintele omului au și ele o putere reală, uneori ziditoare, alteori distructivă. Experiența pastorală și viața de zi cu zi ne arată că un cuvânt bun poate ridica pe cineva din prăpastia deznădejdii, iar un cuvânt rău poate frânge o viață întreagă. Există oameni care poartă până la bătrânețe rana unor cuvinte primite în copilărie, chiar dacă între timp au realizat lucruri mari. O jignire repetată, o etichetă negativă, o critică permanentă poate deveni o povară greu de dus.

În familie, între soți, cuvântul folosit cu brutalitate ucide treptat iubirea, chiar dacă relația exterioară continuă. În comunități, un cuvânt de bârfă sau de calomnie poate distruge reputația unui om și îl poate „ucide” în ochii celorlalți. Fără sabie și fără armă, cuvântul poate ucide, dar la fel de bine poate vindeca.

Din acest motiv, responsabilitatea față de cuvinte este uriașă. Ele nu sunt simple sunete, ci realități cu încărcătură spirituală și existențială. Tradiția Părinților Bisericii subliniază că în poruncile lui Hristos este ascuns Hristos Însuși, iar cel care intră în împlinirea unei porunci intră de fapt în comuniune cu El. Cuvântul devine astfel spațiu de întâlnire, loc de dialog.

Chiar și etimologia limbii române ne ajută să înțelegem aceasta: „cuvânt” provine din latinescul conventus – „a veni împreună”. Cuvântul nu este doar transmiterea unei informații, ci un act de comuniune.

Dar la fel de importantă ca rostirea cuvântului este și tăcerea. Sfântul Isaac Sirul spunea că „iubitorul de tăcere se apropie de Dumnezeu și, vorbind cu El în tăcere, se luminează de lumina Lui”. Teologia apofatică, dezvoltată de Dionisie Areopagitul și de mulți Părinți, arată că atunci când ne apropiem de Dumnezeu, cuvintele nu mai sunt suficiente. Oricât de frumoase ar fi afirmațiile noastre despre Dumnezeu, ele nu pot cuprinde infinitul Său.

De aceea Părinții folosesc adesea termeni negativi: „necreat, nevăzut, necuprins, neînțeles”. Într-un fel paradoxal, tăcerea spune mai mult decât cuvintele, pentru că lasă loc misterului divin să se arate.

Și în viața liturgică vedem această complementaritate. Liturghia Cuvântului, prin proclamarea Evangheliei, prin cinstirea și procesiunea cu Sfânta Evanghelie, arată importanța cuvântului lui Dumnezeu. Dar Liturghia nu este doar rostire, ci și tăcere. Există momente de liniște, de rugăciune lăuntrică, în care credinciosul trebuie să lase cuvintele să coboare în inimă. Dacă ele rămân doar la nivel de sunet exterior, nu lucrează în noi. Degeaba sărutăm Evanghelia dacă nu lăsăm ca ea să devină Evanghelia inimii noastre.

Această dublă dimensiune – cuvânt și tăcere – este esențială și în misiunea pastorală. Preotul are datoria să rostească cuvântul lui Dumnezeu, să învețe, să mângâie, să îndrume. Dar, în același timp, trebuie să știe să tacă, să asculte și să lase Duhul Sfânt să lucreze în sufletul celui din fața lui. Cuvintele prea multe pot obosi, iar tăcerea însoțită de prezență și rugăciune poate vindeca mai mult decât un discurs lung. De aceea, discernământul în folosirea cuvintelor și cultivarea tăcerii devin condiții ale autenticității slujirii preoțești.

În viața comunităților monahale sau parohiale se vede limpede efectul cuvintelor rostite de cel care conduce. Un stareț care își critică mereu frații transmite tensiune și neliniște, iar mănăstirea devine apăsătoare. În schimb, un stareț care rostește cuvinte de laudă și de binecuvântare creează o atmosferă de bucurie și rugăciune. La fel se întâmplă și în familie: cuvintele rostite zilnic definesc atmosfera casei. Prin ele se poate zidi sau se poate distruge.

În cele din urmă, totul se reduce la felul în care cuvântul devine binecuvântare. A binecuvânta înseamnă „a vorbi de bine”. Hristos, modelul nostru, nu a condamnat pe niciun păcătos, ci a rostit mereu cuvinte de ridicare, de iertare și de încurajare. Și totuși, atunci când a fost nevoie să mustre, a făcut-o cu fermitate, dar nu cu jigniri, ci cu cuvânt asumat. În aceasta se află pedagogia divină: cuvântul care mustră, dar ridică; care luminează și îndreaptă, dar nu zdrobește.

De aceea, misiunea Bisericii și a fiecărui preot este să învețe arta de a folosi cuvântul și arta de a cultiva tăcerea. Cuvântul să fie mereu adevărat, ziditor și plin de viață. Tăcerea să fie spațiu de ascultare și de rugăciune. Împreună, ele devin cale către cunoașterea lui Dumnezeu și către comuniunea dintre oameni. Cuvântul rostit fără discernământ poate ucide, dar cuvântul rostit din Duhul lui Dumnezeu devine viață și lumină. Iar acolo unde cuvântul se oprește, tăcerea devine rugăciune și revelație.

Observațiile recente ale neuroștiințelor confirmă faptul că, atunci când ieșim din gramatică, mintea noastră cunoaște noțiuni greu transportabile în cuvânt – este dificil de tradus ceea ce gândește o minte în afara limbajului. Einstein a făcut această observație, spunând că el nu gândește cu cuvinte, ci cu noțiuni. Toți oamenii gândesc cu noțiuni, iar dacă am ieși din cuvânt, mintea noastră ar sări din înțelesuri în înțelesuri tot mai mari. Uneori, pentru un singur gând este nevoie de minute întregi pentru a fi explicat, pentru că mintea are capacități de cunoaștere care depășesc gramatica.

De fapt, adevăratele conținuturi care pot fi cunoscute cu mintea nu sunt traductibile în lexic. Cuvântul este o formă căzută. Sfântul Grigorie de Nisa spune că Dumnezeu este mai presus de cuvânt și că „niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Cuvintele sunt începutul slăvirii lui Dumnezeu, dar, de fapt, necuvintele și ieșirea din cuvânt – apofatismul – ne apropie mai mult de Dumnezeu.

Este foarte folositor, după cum arată și Sfântul Isaac Sirul, să legăm tăcerea de o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate interesantă și foarte utilă: ar trebui să avem momente în care să-L trăim pe Dumnezeu ca realitate tainică, mai presus de cuvânt. Dacă nu suntem în stare să ajungem acolo, să ne ajutăm de textele care vorbesc despre faptul că Dumnezeu este mai presus de cuvânt.

Exemplu formidabil pentru teologi este Despre numirile divine a lui Dionisie Areopagitul. Acolo totul este „cu hiper” și „cu alfa privativ” (care exprimă lipsa, excluderea, dând cuvântului derivat un sens opus celui de bază) – ceea ce este absolut devastator. În limba greacă avem mai multe cuvinte cu alfa decât în oricare altă limbă. Litera „A” din alfabetul grecesc ocupă un loc uriaș: 20% din lexiconul limbii grecești este format din cuvinte care încep cu alfa. De ce? Pentru că alfa este particula privativă pe care Sfinții Părinți au pus-o în fața cuvintelor ca să le nege, vorbind astfel despre Dumnezeu apofatic.

Toate cuvintele care sunt cu negație în față – „nevăzut, nepătruns, neînțeles, necuprins” – sunt în greacă cu alfa privativ. Ei au simțit nevoia să nege cuvintele ca să exprime ceva mai adevărat despre Dumnezeu. Aceste negări ale cuvintelor ne invită să ieșim, din când în când, din cuvânt.

Sigur, cuvintele ne aduc în situația de a ne ruga și de a celebra Liturghia, care este tot prin cuvânt, dar tot noi spunem: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrările Tale, și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.” Așadar, nici Liturghia nu este de ajuns, fiindcă e tot în cuvânt.

Aceasta mă ajută pe mine, ca predicator, să ies din cuvânt și să-mi amintesc că, oricât de frumos ar fi să vorbim despre Dumnezeu de dimineață până seara, tot mai jos rămânem decât i s-ar cuveni Lui, și, până la urmă, cu aceste câteva cuvinte n-am făcut mare lucru, nu?

Sfântul Isaac Sirul leagă tăcerea de o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu, iar mie mi se pare că din când în când trebuie să ieșim din cuvânt. Avem astfel de practici și exemple la marii duhovnici, care se retrag din lume și se izolează pentru a intra într-un alt mod de relație cu Dumnezeu – mai presus de cuvânt.

În textul filocalic se nuanțează ideea că, după ce vorbești cu frații, pierzi acea stare de adunare în sine pe care o are pustnicul. Această adunare în sine, câștigată prin tăcere, îl face pe pustnic să vorbească 500 sau 1000 de cuvinte într-o viață, spre deosebire de noi, care vorbim 16.000 de cuvinte pe zi. Este mult, foarte mult.

O altă statistică spune că avem aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Bine că nu vorbim tot ce ne trece prin cap! Dacă am vorbi 80.000 de cuvinte, ar fi o adevărată sporovăială. Frenezia gândurilor arată cât de multă energie consumăm făcând… nimic.

Această frenezie arată cât de neoptimizat gândim, ca și cum n-am fi ființe raționale. Se vorbește mult, foarte mult, și nu știm cât din cele 16.000 de cuvinte zilnice sunt folositoare.

Specialiștii în programare neurolingvistică afirmă că cuvintele ne influențează. Ele au un anumit efect asupra noastră. În psihologie, Adam Galinsky a scris mult despre impactul cuvintelor asupra stării de putere a omului.

Dacă folosim cuvinte precum „slab”, „mincinos”, „îndoielnic” cu un copil, acestea îi influențează performanțele la testele de inteligență. Dacă, în schimb, folosim cuvinte ca „adevăr”, „forță”, „putere”, starea lui de spirit se schimbă, iar rezultatele cresc chiar cu 10 puncte.

Asta arată că cuvintele au o forță reală asupra noastră. Contează ce vorbim. Dacă rostim lucruri ziditoare, starea de spirit e una; dacă rostim lucruri negative, e alta. Ne influențează cuvintele pe care le folosim. De aceea, Părinții insistă asupra atenției în vorbire.

Dacă ieșim din cuvânt și ne lăsăm purtați de gânduri și frenezii nefolositoare, nu ne zidim. Mai bine rostim lucruri mărețe decât să risipim energia în gânduri inutile.

În cele din urmă, trebuie să exersăm și tăcerea „întru cunoștință”, despre care vorbește Filocalia, tăcere care duce către cuvântul ziditor, către cuvântul cu putere multă. ( Pr. Elidor Pintili)


„În grădina duhovnicilor români”Activitate educativă și duhovnicească la Broscăuți, în cadrul programului „Săptămâna verde”


FOTO

În data de 21 octombrie 2025, în cadrul programului „Săptămâna Verde”, elevii Școlii Gimnaziale „Dimitrie Pompeiu” din Broscăuți au participat la o activitate educativă și duhovnicească desfășurată la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” Broscăuți, activitate intitulată „În grădina duhovnicilor români”. Această inițiativă a reunit respectul pentru natură, cunoașterea credinței și bucuria de a face fapte bune, oferind o experiență practică, dar și plină de învățăminte pentru elevi.
Sub îndrumarea părintelui paroh, Pristavu Cosmin-Constantin și a domnului profesor de religie, Harabulă Ovidiu-Ionuț, elevii au învățat cum să planteze corect un pom fructifer: pregătirea pământului, așezarea rădăcinii, udarea și fixarea tutorelui, care oferă sprijin pomului tânăr până când crește puternic. În activitate i-au sprijinit câțiva consilieri din cadrul parohiei, care au fost alături de copii, oferindu-le sfaturi și încurajări, explicându-le cât de important este să avem grijă de ceea ce semănăm și să fim responsabili.
Pe lângă partea practică, elevii au primit informații despre cei 16 români canonizați anul acesta. Au aflat despre viața, faptele și virtuțile fiecăruia și au discutat despre modul în care aceste vieți sfinte pot inspira generația tânără. Fiecare elev a ales un citat reprezentativ al unui sfânt canonizat și l-a legat de pomul pe care l-a plantat, astfel încât fiecare copac să devină o poveste vie despre credință.
„Așa cum legăm un mărțișor la începutul primăverii, ca semn al renașterii și al speranței, tot așa legați astăzi un cuvânt sfânt de un copac tânăr. Fiecare pom are nevoie de un tutore, un sprijin care să-l ajute să crească drept și frumos, la fel și omul are nevoie de sprijin, pentru a crește drept și credincios. La fel sunt și sfinții, care, prin viețile lor, ne arată cum să trăim în credință și iubire față de Dumnezeu și aproapele” a subliniat părintele paroh.
Astfel, fiecare copac plantat a devenit un simbol viu al unui sfânt român, legând tradiția credinței cu grija pentru natură. Tutorele pomului, panglica și citatul fiecărui sfânt au transformat curtea bisericii într-o adevărată grădină a duhovnicilor români, unde fiecare pom poartă seva pământului și lumina credinței. Elevii au lucrat cu emoție și atenție, conștientizând că fiecare pom sădit este o lecție de responsabilitate: copacul are nevoie de rădăcini adânci și sprijin pentru a crește drept, la fel cum sufletul are nevoie de credință, îndrumare și învățătură ca să crească frumos.
Pe măsură ce pomii au fost plantați și citatele legate de fiecare, toți elevii și-au exprimat câteva gânduri despre ceea ce au învățat în cadrul activității. Au vorbit despre bucuria de a planta un copac, despre importanța tutorelui care îl sprijină să crească drept și despre înțelepciunea și valorile sfinților români. Au simțit o legătură tainică cu natura și cu mesajele spirituale transmise de sfinți. Curtea bisericii s-a transformat într-un loc plin de viață și lumină, iar fiecare pom sădit a devenit un simbol al grijii, al credinței și al bucuriei pe care elevii le vor păstra în inimile lor mult timp.
„Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori”(Psalmul 1,3). (Prof. Harabulă Ovidiu-Ionuț)