Iubiți frați,
În seara aceasta, în lumina blândă a Vecerniei, ne așezăm sufletele ca pe niște aripi învăluite de pace, pregătindu-ne să urcăm treptat către înaltul cel senin al întâlnirii cu Dumnezeu. Este seara în care tăcerea nu înseamnă gol, ci pregătire; în care liniștea nu este absență, ci prezență — prezența Celui ce umple toate cu harul Său.
Stăm la hotarul dintre două zile: una care apune cu grijile și frământările firești ale vieții și alta care răsare cu lumina praznicului Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, cel care a călcat, cu pași apostolici, pământurile neamului nostru. Și, ca într-o icoană, încercăm să ne așezăm și noi, pentru câteva clipe, în urma lui: să-i simțim respirația de apostol, să-i gustăm râvna, să-i ascultăm pașii în Scriptură și în istorie.
Ne-am adunat aici ca într-o livadă parfumată a raiului, unde fiecare suflet aduce cu el un suspin, o întrebare, o mulțumire, un dor. Și, precum mugurii sub razele dimineții, inimile noastre se deschid în fața tainei care coboară lin din ceruri, purtată de cântul Vecerniei.
Pentru că nu venim doar să ascultăm un cuvânt — venim să ne încărcăm cu o respirație de veșnicie. Nu venim doar să ne adunăm într-o biserică — venim să ne așezăm viețile în preajma Cuvântului, acolo unde mintea se limpezește, unde inima se înmoaie, unde tăcerea vorbește și unde harul aprinde scânteia din noi. În astfel de seri, timpul își încetinește mersul. Zgomotul lumii rămâne undeva departe, ca o mare care nu mai poate cuceri țărmul. Iar noi, pentru câteva clipe, ne simțim luați pe umeri de Dumnezeu și purtați în sus, ca spre o culme de unde se vede mai limpede drumul vieții. Tradiția Bisericii ne învață că fiecare sărbătoare mare este o poartă deschisă spre rai. Iar această seară este una dintre acele porți — prin care pășim cu sfială, dar și cu speranță. Căci ne întâlnim cu Apostolul care a făcut din pământurile noastre o grădină a credinței; apostolul care a aprins aici, la marginea imperiilor, o lumină care nu s-a mai stins. De aceea, înainte de a ne adânci în taina vieții și a misiunii sale, se cuvine să ne pregătim sufletele ca niște potire curate. Să ne lăsăm gândurile să curgă lin, precum apa care spală pietrele de praf, și să ne îngăduim un moment în care mintea se odihnește, iar inima începe să vorbească.
Haideți, așadar, să ne ridicăm încet-încet de la pământ, să ne luăm zborul frumos, așa cum ne este rânduiala duhovnicească, și să intrăm împreună în lumina acestei seri. Căci, aici, în lumina vecerniei, ne așteaptă nu doar cinstirea unui Apostol, ci întâlnirea cu Dumnezeu — Cel ce ne cheamă, ne miluiește și ne așază în livezile cele parfumate ale Împărăției Sale.
Viața Sfântului Apostol Andrei: pașii blânzi ai primului chemat
Dacă ne aplecăm cu uimire asupra vieții Sfântului Apostol Andrei, vom descoperi nu doar o biografie, ci un izvor de lumină ce se revarsă peste veacuri. Îl vedem mai întâi în Galileea, fiu al unui pescar, obișnuit cu răsăriturile și cu tăcerile mării, cu vânturile aspre și cu simplitatea vieții. Și totuși, deasupra acestei simplități, sufletul lui avea o adâncime neobișnuită — o adâncime pregătită pentru Dumnezeu.
Andrei este cel care, înainte de Hristos, l-a căutat pe Ioan Botezătorul. Simțea în el un dor, o neliniște sfântă. Când l-a văzut pe Înaintemergătorul arătând spre Iisus și spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, Andrei nu a mai stat pe gânduri. Lăsând totul, L-a urmat pe Hristos fără să pună întrebări, fără să ceară explicații. A fost primul care a simțit că în fața lui nu stă un învățător, ci Însuși Dumnezeu întrupat.
Întâlnirea aceea l-a transformat. Dintr-un pescar de pe malul mării, a devenit pescar de suflete. Dintr-un om obișnuit, a devenit un Apostol. Și nu doar un apostol, ci cel dintâi chemat, cel care a deschis drumul urmat de ceilalți.
Tradiția spune că el a purtat lumina Evangheliei până la marginile imperiului roman, ajungând pe pământurile Sciției, acolo unde astăzi este patria noastră. S-a așezat pe coline, a binecuvântat izvoarele, a luminat oamenii simpli și i-a învățat să ridice ochii spre cer.
Aici, unde noi ne ducem viața, a strălucit cândva un Apostol. Aici, unde noi astăzi aducem lumânări și rugăciuni, el a adus primul cuvânt al mântuirii. Și de aceea, nu e întâmplător că îl simțim ca pe un părinte al neamului nostru.
Apostolatul: chemarea noastră, a tuturor
Dacă Sfântul Apostol Andrei este cel dintâi chemat, el este și cel dintâi care ne cheamă pe noi, astăzi, după două mii de ani, să trăim și să mărturisim credința cu aceeași inimă vie.
Dar ce înseamnă, cu adevărat, chemarea aceasta?
Apostolatul nu este o misiune rezervată doar celor hirotoniți. El este respirația însăși a vieții creștine. Este răspunsul firesc pe care omul îl dă atunci când a întâlnit lumina și nu vrea să o țină numai pentru sine. Și, pentru a simți mai bine acest adevăr, se cuvine să ne întoarcem pentru o clipă înapoi, la primele veacuri, atunci când credința era proaspătă ca roua dimineții, dar și aprinsă ca focul care nu se stinge.
În acele vremuri, creștinii nu aveau catedrale. Nu aveau coruri. Nu aveau libertate. Aveau însă ceva ce lumea nu poate cumpăra: o inimă de foc. Când venea seara, ca să se roage împreună, ei nu intrau în catedrale, ci coborau în catacombe. În loc să se înalțe vizibil, se adânceau nevăzut. În tunelurile acelea înguste, unde tăcerea era spartă doar de picurul apei și de pașii lor încrezători, lumina venea nu de la felinare, ci de la lumânări tremurânde. Iar flacăra aceea mică, învăluită în miros de ceară, aprindea în ei o lumină mai puternică decât orice soare.
Ce căutau acești creștini în întunericul pământului? Nu căutau moartea, ci căutau viața. Nu se ascundeau, ci se adunau. Nu fugeau de lume, ci veneau să se așeze pe treptele nevăzute ale veșniciei. În catacombe, credința era foc, nu obișnuință. Cuvântul lui Dumnezeu era hrană, nu vorbire obișnuită,iar rugăciunea era respirație, nu obligație. Acolo, la lumina slabă a lumânărilor, se împlinea taina apostolatului: oameni simpli, dar plini de har, se împărtășeau unul altuia din puterea lui Dumnezeu. Iar când ieșeau din adâncuri, se întorceau în lume nu ca niște fugari, ci ca niște purtători de lumină. Și atunci înțelegem ceva: apostolatul nu este despre zgomot, ci despre ardere.Nu despre a impresiona, ci despre a lumina.Nu despre a vorbi mult, ci despre a trăi cu inimă curată.
Astfel, chemarea Sfântului Andrei se unește cu chemarea primilor creștini și se prelungește până la noi: fiecare om care a cunoscut lumina lui Hristos devine, în mod firesc, o făclie vie. Fiecare mamă care își binecuvintează copiii, fiecare bătrân care rabdă cu credință, fiecare tânăr care alege binele, fiecare preot care ridică un suflet din cădere — toți, fără să-și dea seama, continuă istoria apostolilor.
Apostolatul nu înseamnă să strigi, ci să aprinzi inimi.Nu să domini, ci să binecuvintezi.Nu să impui, ci să arăți drumul. Așa cum Andrei a arătat drumul fratelui său Petru, spunând: „Am găsit pe Mesia”. Și poate că în zilele noastre nu mai coborâm în catacombe, dar coborâm în alt loc: în adâncul inimii. Acolo unde lumina nu se vede, dar se simte.Acolo unde, la fel ca primii creștini, descoperim că Dumnezeu nu locuiește în spații mari, ci în spații curate. Aceasta este chemarea noastră: să păstrăm în noi acea flacără mică, dar vie — lumina care trece de la un suflet la altul, până când lumea întreagă se va umple de prezența lui Dumnezeu.
O meditație în Postul Nașterii Domnului: lumina care vine și se face Trup
În lumina acestei seri și în frumusețea postului în care ne aflăm, sufletele noastre se deschid către o taină și mai mare decât apostolatul însuși: taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Căci Apostolul Andrei n-a venit pe pământurile noastre să vestească o idee, ci un fapt: că Dumnezeu S-a făcut Om. Că Veșnicia a pășit în timp. Că lumina necuprinsă s-a lăsat atinsă, privită și ascultată. Și, în această perioadă a așteptării, când lumea se pregătește încet să primească în iesle Lumina lumii, simțim că tot ceea ce trăim în Biserică prinde un alt parfum, mai cald, mai tandru, mai adânc. Inima devine mai sensibilă, ochiul mai limpede, rugăciunea mai ascuțită.
Postul Nașterii Domnului este, de fapt, o mare chemare către interior. Dumnezeu coboară la noi, iar noi începem să urcăm spre El — fiecare după puterea lui, fiecare cu treapta lui, fiecare cu timpul lui. Este o întâlnire pe două drumuri: unul coboară din cer, altul urcă din adâncul inimii. Și aici se așază cuvântul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” Întruparea ne arată că adevărata hrană nu este doar ceea ce pune omul pe masă, ci ceea ce pune Dumnezeu în suflet. Nu doar trupul are nevoie de pâine, ci și inima are nevoie de iubire și mintea de lumină. Nu doar mâinile se ostenesc, ci și gândul se frânge uneori sub povara grijilor. Și totuși, în acest post, Dumnezeu ne invită să ne hrănim din alt izvor: din smerenie, din liniște, din tăcerea Betleemului, din lumina stelei, din puritatea Pruncului divin.
Aici se întâlnesc, în chip minunat, apostolatul și întruparea: lumina nu vine numai de sus, ci și prin oameni. Dumnezeu a ales să vină pe pământ nu într-un palat, ci printr-o mamă smerită, printr-un sălaș sărac, printr-un loc pe care nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Și, în același fel, lumina vine astăzi prin oameni simpli: o bunică care rostește încet o rugăciune; un tată care nu uită să-și binecuvinteze copilul; un sărac care împarte puținul lui; o inimă care iartă în taină.
Apostolul Andrei a deschis un drum, dar întruparea lui Hristos a făcut ca drumul acela să nu se mai sfârșească niciodată. Prin venirea Sa în lume, Dumnezeu ne arată că nu suntem lăsați singuri, că fiecare pas al nostru are o lumină în față și o mână deasupra. Și atunci înțelegem că: nu numai cu pâine trăim, ci cu speranță,nu numai cu hrană trăim, ci cu sens,nu numai cu zile trăim, ci cu iubire. În catacombe, primii creștini se hrăneau cu lumina lumânărilor; noi, în postul acesta, suntem chemați să ne hrănim cu lumina Betleemului. Ei coborau ca să-L caute; noi postim ca să-L primim. Și poate că, fără să ne dăm seama, fiecare dintre noi are în inimă un Betleem: un loc mic, sărac, neștiut, dar pregătit pentru venirea lui Dumnezeu. Iar atunci când Hristos Se naște în inima unui om, întreaga lume devine o candelă aprinsă.
Concluzii: coborârea lină din lumina raiului
După ce am zburat împreună prin livezile raiului, după ce am gustat parfumul blând al apostolatului și după ce am simțit cum sufletele ni se încălzesc la lumina vieții Sfântului Andrei, se cuvine acum să coborâm lin înapoi în lumea de jos. Dar să coborâm nu ca oameni obosiți, ci ca oameni care poartă în suflet ceva din lumina acestei seri. Mâine, vom intra în ziua Sfântului Andrei, dar lumina lui o putem lua cu noi în toate zilele vieții. Vom reveni la grijile cotidiene, la drumurile obișnuite, la încercările care ne apasă uneori sufletul. Dar să nu uităm că omul care a privit o clipă cerul nu mai merge niciodată la fel pe pământ.
Să ne întoarcem, așadar, în lumea noastră — dar cu alt pas, cu altă respirație, cu altă inimă. Să luăm cu noi blândețea Apostolului, dorul lui de Dumnezeu, râvna lui pentru oameni și șoapta lui care ne spune mereu: „Vino și vezi! Vino și trăiește! Vino și rămâi lângă Hristos!” Dacă am reușit în această seară să simțim măcar puțin din frumusețea chemării lui Andrei, atunci sufletul nostru s-a atins de lumină. Iar când lumina atinge un suflet, nimic nu mai rămâne la fel. Fie ca această seară să fie pentru noi o trecere, o renaștere, o pregătire. Și, când vom ieși pe ușa bisericii, să simțim cum pașii noștri poartă în ei tihna raiului, iar inimile – scânteia cea sfântă a apostolului care a luminat acest pământ. Amin. (Pr. Gherman Costică, Parohia Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 