În clipa în care firea omului își lasă grijile la marginea sufletului și intră în biserică, se petrece o taină nevăzută: aerul devine mai dens, timpul încetinește, iar liniștea capătă glas. Și tocmai în liniștea aceasta — care nu este tăcere, ci prezență — se naște lucrarea Sfântului Maslu. Să ne închipuim, pentru o clipă, că am ridicat ușa cerului doar cât să intre o rază. Nimic altceva. O singură rază. Și totuși, în raza aceasta se ascunde Împărăția: parfumul miresmelor dumnezeiești, foșnetul aripilor îngerești, rugăciunea preoțească ce se înalță din adâncul inimilor curate.
Taina Sfântului Maslu este locul unde harul nu vine grăbit, nici furtunos, ci ca un balsam care se prelinge peste rană fără să doară — o picătură caldă, limpede, care mângâie, vindecă, șterge, ridică, reașază omul în matca lui firească, în frumusețea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o la început. Este poate singura slujbă în care cuvântul nu se impune, ci se topește. În care preotul nu explică, ci se roagă. În care credinciosul nu caută, ci se lasă găsit. În care boala nu mai este o povară, ci este o ușă prin care intră Domnul.
Iar noi, cei adunați aici — preoți, profesori, oficialități, oameni cu inimi limpezi și speranțe mari — ne apropiem nu de o doctrină, ci de o respirație a cerului: respirația vindecătoare a harului. Taina Sfântului Maslu este, în esență, o întâlnire. O atingere. O aprindere de lumină într-o rană. Și pentru a păși în acest univers unde Dumnezeu lucrează prin mir, prin rugăciune, prin lacrimă și prin iertare, avem nevoie de cuvinte așezate cu delicatețe, ca un fir de aur pe o broderie veche.
Să intrăm, așadar, în această cateheză ca într-o grădină încălzită de lumina amurgului, unde Dumnezeu merge încet, ca să nu stingă nici cea mai firavă nădejde.
Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii
Înainte ca lumea să fie așezată pe temeliile ei, înainte ca cerul să-și întindă albastrul peste ape, înainte ca lumina să dezbrace haosul de întuneric, a existat în Dumnezeu o mișcare tainică: dorința de a vindeca. De a ridica ceea ce încă nu căzuse. De a mângâia ceea ce încă nu se născuse. De a binecuvânta ceea ce încă nu Se crease.
Este o taină veșnică, o respirație a lui Dumnezeu din veac, care străbate cosmosul și atinge tainic adâncul omului: puterea de a vindeca fără a răni, de a lumina fără a orbi, de a îndrepta fără a zdrobi. Când Biserica a primit de la Hristos Taina Sfântului Maslu, n-a primit doar o rânduială, nici un ritual, nici o succesiune de rugăciuni, ci a primit această respirație de la începutul lumii — și a așezat-o în vasul de untdelemn, în rugăciunea preoțească, în lacrima celui ce stă cu inima frântă înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Maslu este Taina dintre taine, astfel cum lumina este lumină în toate lumile, dar rămâne totuși de nepătruns. El este lucrarea prin care Dumnezeu nu doar vindecă rănile trupului, ci reașază lumea în echilibrul ei de la început, întocmai cum un sculptor atinge o statuie crăpată și marmura își recapătă sunetul curat. În el se întâlnesc cerul și pământul ca două respirații: una coborând, una urcând. Și în această întâlnire se petrece vindecarea.
Căci ce este Taina Sfântului Maslu, dacă nu un pumn din lumina facerii, trezit din nou în marginea omului? Ce este ungerea cu untdelemn, dacă nu amintirea miresmei din Eden, acolo unde nici boală, nici suferință, nici frică nu existau? Ce este rugăciunea celor șapte preoți, dacă nu ecoul primelor cuvinte rostite de Dumnezeu peste lume: „Să fie lumină”? În fața acestei Taine, omul simte că vindecarea nu vine doar în trup, ci în însăși alcătuirea lui.Simte că se întoarce, fără să știe cum, la propria lui naștere din Dumnezeu.Simte că în el se aprinde o licărire de început, o amintire fără cuvinte, un ceva ce doar sufletul recunoaște: faptul că am fost creați pentru lumină, nu pentru durere.
Taina aceasta este atât de adâncă, încât pare că nu se întâmplă în afara noastră, ci înăuntrul lumii însăși. Și dacă am privi îndeajuns de atent, am vedea că Sfântul Maslu nu e doar slujirea bolnavului, ci vindecarea creației;nu este doar mângâierea unei persoane, ci refacerea unei fisuri nevăzute din cosmos. Și astfel, în untdelemnul cald și în rugăciunea înaltă, în lumina lumânării și în umbra plecată a celui suferind, omul se trezește în cel mai tainic loc din lume:acolo unde Dumnezeu vindecă lumea, începând cu inima lui.
Harul care se revarsă ca lumina: frumusețea nevăzută a rugăciunii preoțești
Există în slujirea preoțească un moment în care cuvintele nu mai au greutatea lor obișnuită. Nu se mai rostesc cu limba, ci cu ființa întreagă.Și nu se mai aud cu urechea, ci cu inima. Este clipa în care preotul se apropie de Taina Sfântului Maslu și, fără să-și dea seama, intră într-un alt fel de timp — un timp vertical, limpede, în care cerul nu se arată prin semne, ci prin prezența tainică a Domnului.
Atunci preotul nu mai este un om cu epitrahil, ci un fir de lumină prin care curge harul. Un vas care nu păstrează nimic pentru sine, dar prin care trece totul. O fereastră prin care Dumnezeu privește spre cel bolnav și, privindu-l, îl vindecă. Rugăciunea aceasta, a preoților adunați la Maslu, are o delicatețe pe care puțini o mai simt:nu este un ordin dat cerului, ci o chemare rostită cu sfială, ca atunci când cineva atinge o icoană veche cu teamă să nu desprindă vopseaua. Când cei șapte preoți își unesc glasurile, nu se aud multe voci: se aude un singur glas, curgând cu adâncime și căldură, întocmai cum curgea apa din piatra lovită de toiagul lui Moise — fără grabă, fără zgomot, dar cu putere. În rugăciunea aceasta, Dumnezeu nu este chemat cu teamă, ci cu îndrăzneală smerită. Și nu pentru că preotul este vrednic, ci pentru că Dumnezeu este bun. Așa se așază frumusețea nevăzută a preoției: în gestul de a nu aduce nimic al tău, dar a dărui totul din El, din Dumnezeu. În acel moment, preotul nu mai este un om care rostește o slujbă, ci un slujitor care face vizibil nevăzutul.
Și, în timp ce rugăciunea se înalță, harul coboară fără zgomot, fără văz, fără formă — ca o căldură lină, ca un miros de rai, ca o aripă care nu bate, ci doar mângâie aerul. Așa lucrează harul: nu se impune, nu se arată, nu se explică. Se revarsă,ca lumina, ca mirul, ca iubirea care nu poate fi descrisă, ci doar simțită. Și în această revărsare, cel bolnav nu simte doar mângâierea unei slujbe, ci atingerea lui Dumnezeu. Atingere nevăzută, dar reală. Atingere care împlinește ceea ce medicina nu poate, filosofia nu explică și mintea nu cuprinde.
În frumusețea aceasta nevăzută a rugăciunii, Taina Maslului devine loc de lumină, loc de pace, loc de reîncepere. O revenire a lumii în ritmul ei ceresc. O clipă în care Dumnezeu, din milă, își trece iarăși degetul peste rănile omului — și rana nu mai doare la fel.
Mirul iertării: locul unde sufletul se reașază în brațele lui Dumnezeu
Există în om un loc atât de tainic, încât nici el însuși nu știe să-l numească. Un loc unde se strâng regretele, suspinele, greșelile, rănile nerostite, cuvintele pe care n-a îndrăznit să le spună, întrebările pe care le-a purtat ani de zile în tăcere. Acel loc — mai adânc decât mintea, mai sensibil decât inima — este locul unde omul simte cel mai dureros ceea ce l-a depărtat de Dumnezeu. Și totuși, în acest adânc nu se coboară cu asprime, ci cu mir.
Sfântul Maslu este, poate mai mult decât orice altă slujbă, Taina în care iertarea lui Dumnezeu se așază în om nu prin cuvânt, ci prin atingere. Taina aceasta nu doar vindecă trupul, ci reașază sufletul în echilibrul lui dumnezeiesc. Căci orice boală, fie ea mică sau mare, vine cu o umbră: frica. Și frica, înainte de orice, este dezordinea sufletului. Prin ungerea cu untdelemn, Dumnezeu nu doar liniștește trupul, ci „îndreaptă” sufletul, îl reașază pe direcția luminii, îl curăță fără durere, îl spală pe dinăuntru de tot ce-l ținea apăsat.
Maslul nu anulează boala, ci o sfințește, o transformă în prilej de apropiere. Nu șterge suferința ca pe un desen de pe tablă, ci o așază pe altă traiectorie: de la teamă spre nădejde, de la neliniște spre pace, de la rușine spre împăcare. În fața ungereii cu untdelemn, sufletul simte că nu mai trebuie să explice nimic. Nu trebuie să se apere. Nu trebuie să se justifice. Trebuie doar să se lase iubit.
Aceasta este taina iertării: omul ridică ochii — și în privirea lui se aprinde lumina întoarcerii. Iar Dumnezeu îl vede — și în privirea Lui se aprinde milostivirea fără margini. De aceea, în Maslu, vindecarea nu vine din exterior, ci din interior. Trupul se vindecă pentru că sufletul se liniștește, sufletul se liniștește pentru că se simte primit, primit pentru că este iertat, iertat pentru că este iubit. Așa se naște alinarea: din iubirea care nu mai ține minte răul.
Chemarea apostolică a vindecării: de la cuvântul lui Iacov la lucrarea Bisericii
Sunt în Sfânta Scriptură locuri în care cuvântul nu doar se citește, ci coboară în om ca o răsuflare. Un astfel de loc este cuvântul Sfântului Apostol Iacov, acel glas limpede și hotărât care așază Taina Sfântului Maslu nu ca pe o posibilitate, ci ca pe o poruncă venită din însăși inima Bisericii. „Este cineva bolnav între voi?Să cheme pe preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului;și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5, 14-15)
În aceste cuvinte scurte se află o întreagă teologie, o întreagă viziune despre om, despre Biserică, despre vindecare și despre legătura dintre cer și pământ.
1. „Este cineva bolnav între voi?” — teologia apropierii.
Iacov nu vorbește unui individ izolat, ci unei comunități vii. Pentru el, omul nu este niciodată singur, nici în bucurie, nici în suferință. Boala nu este o experiență individuală, ci o chemare la comuniune. Este clipa în care Biserica se apropie de cel slăbit nu cu explicații, ci cu prezență, cu rugăciune, cu alinare. Biserica nu trece pe lângă cel bolnav, ci îl îmbrățișează. Nu îl întreabă ce păcate are, ci îl ia de mână. Nu îl judecă, ci îl acoperă cu rugăciune.
2. „Să cheme pe preoții Bisericii” — taina slujirii în numele lui Hristos.
Apostolul Iacov nu spune „să cheme un preot”, ci „pe preoții Bisericii”. Pluralul nu este întâmplător. El arată că Taina vindecării nu este o lucrare particulară, ci lucrare a întregii Biserici, prin slujitorii ei. Când preoții se adună la Maslu, ei nu sunt doar persoane, ci chipuri sacramentale ale prezenței lui Hristos în lume. Nu vin cu puterea lor, ci cu autoritatea Domnului. Nu vin cu meritele lor, ci cu harul Lui. Această strângere a preoților în jurul celui bolnav este icoana vizibilă a Bisericii nevăzute care se roagă neîncetat în cer. În viziunea apostolică, vindecarea nu este un act magic, ci o întâlnire:întâlnirea sufletului omului cu rugăciunea Bisericii, care îl duce în fața lui Dumnezeu.
Rugăciunea preoților este o punte între neputința omului și puterea lui Hristos. Este locul în care fragilitatea se întâlnește cu harul. Este clipa în care slăbiciunea se așază în palma lui Dumnezeu. Încă din primele comunități, untdelemnul era simțit ca purtător al unei forțe tainice: era hrană, era lumină, era medicament, era binecuvântare. Prin el, omul simțea atingerea lui Dumnezeu în materie. A unge în numele Domnului nu înseamnă a unge cu un ulei, ci cu prezența Celui care a vindecat orbii, leproșii, slăbănogii. În untdelemnul Maslului se simte adierea acelei mâini care a atins ochii orbului din Siloam.
Astfel, prin cuvântul Sfântului Apostol Iacov, Taina Sfântului Maslu se arată nu ca un ritual secundar, ci ca o continuitate a lucrării lui Hristos în lume, o extensie sacramentală a atingerilor Sale, o fereastră prin care lumina vindecării Lui intră în neputința omului. Iar cel mai mare dar este acesta: Dumnezeu nu vindecă doar rănile trupului, ci vindecă în om locul unde începe rana, locul unde se naște teama, locul unde se rupe nădejdea. Așa se împlinește cuvântul Apostolului: rugăciunea credinței nu doar ajută, ci mântuiește.
Maslul și taina Învierii: privirea Bisericii dincolo de limita morții
Unele taine ale Bisericii se înțeleg mai ales atunci când sunt privite din perspectiva Învierii.
Sfântul Maslu este una dintre ele. Nu este doar o slujbă a alinării, nici doar a întăririi, ci și un mod prin care Biserica amintește omului că trupul său are un destin mai înalt decât boala și că nu orice sfârșit este un capăt. În tradiția veche, Maslul era văzut ca o pregătire a omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nu în sensul înfricoșat al cuvântului, ci în sensul întregirii. Rugăciunile lui vorbesc despre „ridicare”, despre „mântuire”, despre „înnoirea puterilor sufletești și trupești” — termeni care trimit direct la limba Învierii.
Când Biserica se roagă pentru cel bolnav, ea nu cere doar o ușurare a unui simptom, ci îndrăznește să ceară ceea ce doar Hristos poate da: o reînnoire a firii. Acesta este motivul pentru care Maslul nu a fost niciodată văzut ca o slujbă de despărțire, ci ca una de întărire în fața drumului.
În centrul lui nu se află moartea, ci Învierea; nu sfârșitul, ci continuarea; nu închiderea, ci deschiderea către veacul ce va să vină. Apostolul Iacov, atunci când vorbește despre Maslu, așază accentul nu pe „boală”, ci pe „mântuire”.
A vindeca, în limbajul apostolic, nu înseamnă doar a însănătoși, ci a readuce omul în armonia pentru care a fost creat. Această armonie își are izvorul în Hristos Cel înviat, Cel învingător asupra morții. De aceea, Maslul este o lucrare eshatologică:nu luptă doar cu boala de acum, ci pregătește trupul pentru viața de dincolo. În rugăciunile lui se simte o chemare discretă la lumină, la biruință, la durabilitate — ca și cum Biserica ar spune bolnavului: „Nu ești făcut pentru putrezire. Trupul tău are chemarea de a străluci.”
În acest sens, Taina Maslului poartă în sine un adevăr adânc:omul nu este definit de fragilitatea lui, ci de învierea pe care o așteaptă. De aceea Maslul rămâne una dintre tainele cele mai luminoase ale Bisericii: el nu se teme de moarte, pentru că este înrădăcinat în Înviere. Nu se teme de boală, pentru că privește mai departe decât ea. Nu se teme de slăbiciune, pentru că știe că puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune. Și astfel, în tăcerea acestei slujbe, Biserica rostește, fără să o spună cu glas tare, mărturisirea ei cea mai adâncă: Hristos este biruitorul vieții, iar omul este chemat să-I semene.
Despre suflet, ca despre o lumină mai veche decât lumea
În toate aceste gânduri pe care le-am așezat despre Taina Sfântului Maslu, rămâne un adevăr care le adună și le depășește: omul nu este doar trup, nici doar suflare, ci locuință a unei scântei dumnezeiești, sădite de Dumnezeu în adâncul lui încă din ziua când a fost creat. Sufletul este partea noastră care nu îmbătrânește, nu se rupe, nu se vestejește. El poartă în sine chipul Celui ce l-a zidit, așa cum o icoană, chiar acoperită de fum, încă păstrează neșters chipul zugrăvit pe ea. Trupul — oricât de fragil, oricât de supus durerii — este slujitorul sufletului, cortul lui trecător, dar necesar pentru călătoria aceasta prin lume. Sufletul are valoarea veșniciei.Trupul are valoarea vremelniciei. Și totuși, nici unul nu este de disprețuit. Dacă sufletul este comoara, trupul este vasul; dacă sufletul este lumina, trupul este candela; dacă sufletul este respirația, trupul este plămânul care o poartă.
De aceea Taina Sfântului Maslu nu îngrijește numai rănile trupului, ci respectă și această tainică rânduială: trupul este pământul în care Dumnezeu a ascuns sămânța cerului. Și chiar dacă sufletul este de neasemuit, trupul rămâne un dar sfânt, încredințat nouă nu pentru risipă, ci pentru grijă, pentru curăție, pentru cinste. Sufletul, în înălțimea lui, poate depăși boala, poate trece peste hotarele durerii, poate străbate noaptea cu o forță care nu este a lumii acesteia. Dar trupul, slab cum este, ne amintește că facem parte din creația lui Dumnezeu și că avem datoria să o cinstim în noi înșine.
Nu putem vorbi despre scânteia divină fără să vorbim și despre candela care o păzește. Nu putem vorbi despre suflet fără să ne amintim și de trupul care îi este casă. Și nu putem vorbi despre vindecare fără să vedem rostul fiecărei suferințe: uneori ea curăță trupul, alteori luminează sufletul — dar întotdeauna îl apropie pe om de Dumnezeu.
Sfântul Maslu este tocmai această așezare la loc:între sufletul care tânjește după cer și trupul care are nevoie de pace. Între partea din noi care nu moareși partea din noi care obosește. Între ceea ce suntem astăzi și ceea ce vom fi în ziua Învierii. Și în această armonie, în această pace dintre suflet și trup, se vede cu adevărat frumusețea omului. Un fiu al pământului care poartă în el o scânteie din lumina lui Dumnezeu. O făptură trecătoare în care pulsează veșnicia. Un vas de lut în care a fost pusă o comoară.
Aceasta este taina cea mare pe care Maslul o păzește, o binecuvântează și o face să strălucească: valoarea sufletului și demnitatea trupului. Iar Biserica le cinstește pe amândouă, pentru că în amândouă Se vede, discret, lucrarea Creatorului. Să ne întoarcem, așadar, la această taină nu cu frică, ci cu recunoștință; nu cu neliniște, ci cu lumină; nu cu slăbiciune, ci cu speranța că Dumnezeu ne vede, ne ține și ne ridică – pe dinăuntru și pe dinafară, în suflet și în trup, în viața aceasta și în viața ce va să fie. Amin. (Preot Gherman Costică, Parohia Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 