Anul 2026, declarat de Patriarhia Română Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar, ne așază în fața uneia dintre cele mai sensibile și decisive realități ale vieții ecleziale și sociale: familia. Nu este vorba doar despre o temă aniversară sau comemorativă, ci despre o chemare la reflecție profundă, responsabilitate pastorală și reînnoire a misiunii Bisericii în raport cu familia creștină, aflată astăzi sub presiunea unor transformări rapide și adesea dureroase.
În Sfânta Scriptură, familia apare ca prima instituție binecuvântată de Dumnezeu, loc al comuniunii, al nașterii vieții și al transmiterii credinței. Părinții Bisericii vor aprofunda această viziune, numind familia „Biserică de acasă”, spațiu al sfințirii cotidiene și al educării sufletului în duh creștin. În contextul contemporan, însă, familia se confruntă cu multiple crize: relativism moral, instabilitate economică, migrație, individualism și redefiniri ideologice ale valorilor fundamentale. Toate acestea solicită o pastorație lucidă, atentă și profund umană, capabilă să unească adevărul Evangheliei cu milostivirea și discernământul.
Lucrarea de față își propune să ofere o privire de ansamblu asupra familiei creștine, pornind de la temeiurile biblice, continuând cu mărturia patristică și ajungând la provocările și responsabilitățile pastorale ale Bisericii în lumea de astăzi.
I. FAMILIA CREȘTINĂ ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU
1. Familia – instituție divină, nu construcție culturală
Familia nu este o invenție socială, nici un produs al evoluției culturale, ci o realitate voită și instituită de Dumnezeu Însuși, încă de la începuturile creației. Sfânta Scriptură ne arată limpede că prima comunitate umană întemeiată de Dumnezeu este familia, așezată sub semnul binecuvântării și al comuniunii. În cartea Facerii citim: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Facerea 1, 27). Această afirmație fundamentală arată că diferența și complementaritatea dintre bărbat și femeie nu sunt accidentale, ci țin de însăși structura creației.
Familia este, astfel, o realitate teologică, nu doar biologică sau juridică. Mai mult, Scriptura subliniază că această comuniune este binecuvântată prin chemarea la rodire: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facerea 1, 28). Așadar, familia apare ca spațiu al vieții, al responsabilității și al colaborării omului cu Dumnezeu în lucrarea creației.
2. Familia – spațiu al binecuvântării și al promisiunii divine
De-a lungul Vechiului Testament, familia este prezentată constant ca loc al binecuvântării lui Dumnezeu. Promisiunile divine nu sunt adresate indivizilor izolați, ci familiilor și generațiilor. Un exemplu emblematic este familia patriarhului Avraam. Chemarea sa nu vizează doar o persoană, ci un neam: „Și se vor binecuvânta în tine toate neamurile pământului” (Facerea 12, 3).
Casa lui Avraam devine model al ascultării, al credinței și al transmiterii făgăduinței divine. Familia este astfel văzută ca loc al continuității credinței, unde binecuvântarea lui Dumnezeu se transmite din generație în generație. Aceeași realitate o întâlnim în istoria lui Isaac, a lui Iacov și a întregului popor ales, unde familia nu este niciodată separată de viața religioasă, ci este însăși structura de bază a poporului lui Dumnezeu.
3. Transmiterea credinței – responsabilitatea părinților
Un element esențial al viziunii biblice asupra familiei este rolul părinților în educația religioasă a copiilor. Credința nu este delegată exclusiv instituțiilor, ci este trăită și transmisă în sânul familiei. Cartea Deuteronomului afirmă limpede: „Să le întipărești în mintea fiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi în casa ta și când vei merge pe drum” (Deuteronom 6, 7).
Familia devine, astfel, prima școală a credinței, unde copilul învață nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin exemplu. Părinții sunt chemați să fie mărturisitori ai credinței, nu simpli transmițători de informații religioase. Această responsabilitate este întărită și de porunca cinstirii părinților: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieșirea 20, 12). Această poruncă nu se referă doar la respect, ci indică o ordine a iubirii și a autorității, care asigură armonia și stabilitatea vieții familiale.
4. Familia în Noul Testament – iubire, jertfă și comuniune
În Noul Testament, familia este ridicată la o demnitate și mai înaltă, prin raportarea ei la taina iubirii lui Hristos. Mântuitorul nu desființează familia, ci o întărește și o transfigurează. Momentul Nunții din Cana Galileii este profund simbolic: Hristos începe lucrarea Sa publică prin binecuvântarea unei familii (Ioan 2, 1–11). Această prezență arată că familia este un loc al prezenței lui Dumnezeu, un spațiu unde harul poate transforma lipsa în plinătate.
Sfântul Apostol Pavel oferă una dintre cele mai adânci interpretări ale căsătoriei: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre precum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Iubirea conjugală este prezentată ca iubire jertfelnică, modelată după iubirea lui Hristos. Astfel, familia devine icoană vie a relației dintre Hristos și Biserică.
5. Familia – începutul comunității ecleziale
În primele comunități creștine, familia a jucat un rol central. Faptele Apostolilor ne arată că întreaga casă primea credința și Botezul: „Și s-a botezat ea și casa ei” (Faptele Apostolilor 16, 15). Această formulare subliniază faptul că familia era nucleul vieții bisericești, locul unde credința se trăia concret, în rugăciune, ascultare și iubire frățească. De aici se va naște conceptul patristic al familiei ca „Biserică de acasă”, care va fi dezvoltat pe larg de Sfinții Părinți.
Familia creștină, așa cum este revelată în Sfânta Scriptură, nu este o realitate marginală, ci fundamentul vieții religioase și sociale. Ea este loc al binecuvântării, al transmiterii credinței și al comuniunii iubitoare dintre persoane.
II. FAMILIA CREȘTINĂ ÎN ÎNVĂȚĂTURA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII
1. Familia – „Biserica de acasă”
În gândirea patristică, familia creștină nu este o simplă extensie a vieții sociale, ci o realitate eclezială, un spațiu în care credința este trăită concret, zilnic, prin rugăciune, iubire și responsabilitate. De aceea, Sfinții Părinți vor numi familia „Biserică de acasă”, accentuând dimensiunea ei liturgică și misionară. Această formulare nu este una metaforică, ci profund teologică. Așa cum Biserica este loc al comuniunii dintre Dumnezeu și oameni, tot astfel familia devine primul altar al vieții creștine, unde se învață rugăciunea, iertarea, ascultarea și jertfa. În familie, credința nu este predată abstract, ci este văzută, respirată, întrupată. Copilul îl descoperă pe Dumnezeu mai întâi prin chipul părinților, prin gesturile lor, prin atmosfera de pace sau de tensiune din casă. Astfel, familia devine prima cateheză vie.
2. Căsătoria – drum de sfințire, nu simplă conviețuire
Sfinții Părinți subliniază constant că Taina Cununiei nu este doar o binecuvântare a unei realități deja existente, ci o chemare la sfințire. Căsătoria este văzută ca un drum ascetic, un spațiu al nevoinței iubirii și al creșterii duhovnicești reciproce.
Viața de familie presupune răbdare, renunțare la egoism, învățarea iertării și a slujirii reciproce. În acest sens, iubirea conjugală nu este redusă la sentiment, ci este înțeleasă ca lucrare continuă a harului în viața celor doi soți.
Părinții Bisericii accentuează faptul că adevărata frumusețe a căsătoriei nu constă în lipsa conflictelor, ci în puterea de a le depăși prin dragoste, credință și rugăciune. Familia devine astfel locul unde omul învață să iubească nu idealizat, ci concret, cu toate slăbiciunile celuilalt.
3. Creșterea copiilor – educație morală și duhovnicească
Un capitol esențial al reflecției patristice asupra familiei îl constituie educația copiilor. Sfinții Părinți insistă asupra faptului că părinții poartă o responsabilitate majoră nu doar pentru bunăstarea materială a copiilor, ci mai ales pentru formarea lor morală și spirituală.
Copilul este văzut ca dar al lui Dumnezeu, încredințat părinților spre creștere și îndrumare. Educația nu se face prin constrângere, ci prin exemplu personal, prin blândețe, prin rânduială și prin rugăciune. Părinții sunt chemați să cultive în copil frumosul, binele și adevărul, să-l deprindă cu respectul față de Dumnezeu și față de oameni, să-l învețe discernământul și responsabilitatea. Neglijarea educației duhovnicești este considerată de Părinții Bisericii o pierdere gravă, ale cărei consecințe se vor vedea mai târziu, atât în viața personală, cât și în cea socială.
4. Armonia familiei – echilibru între autoritate și iubire
Gândirea patristică respinge atât autoritarismul rigid, cât și permisivitatea excesivă. Familia sănătoasă este cea în care autoritatea este exercitată în iubire, iar iubirea este trăită cu responsabilitate. Soții sunt chemați să trăiască într-o comuniune a respectului reciproc, fiecare având roluri distincte, dar complementare. Această armonie nu este impusă din exterior, ci se naște dintr-o viață spirituală comună, din rugăciune și din participarea la viața Bisericii.
Părinții Bisericii văd în dezordinea familială un simptom al slăbirii vieții duhovnicești. Acolo unde lipsește rugăciunea, dialogul și iertarea, apar tensiunea, înstrăinarea și ruptura.
5. Modelul patristic al familiei creștine
În sinteză, familia creștină, așa cum este prezentată de Sfinții Părinți, este:
-loc al prezenței lui Dumnezeu;
-școală a iubirii jertfelnice;
-spațiu al educației morale și duhovnicești;
-temelie a comunității ecleziale și sociale.
Familia nu este doar beneficiară a pastorației Bisericii, ci este ea însăși subiect activ al misiunii creștine, chemată să mărturisească credința prin viața sa. În viziunea Sfinților Părinți, familia creștină este o cale sigură spre sfințenie, un loc unde omul învață să iubească, să se jertfească și să crească în asemănarea cu Dumnezeu. Redescoperirea acestei perspective patristice este esențială pentru o pastorație autentică a familiei în lumea de astăzi.
III. FAMILIA CREȘTINĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
1. Familia creștină între continuitate și presiunea schimbării
Societatea contemporană se caracterizează printr-un ritm accelerat al schimbărilor culturale, economice și morale, care afectează profund structura și funcționarea familiei. Familia creștină, chemată să rămână fidelă vocației sale, se află adesea la intersecția dintre tradiție și presiunea adaptării, dintre fidelitate și compromis.
Schimbările nu sunt, în sine, negative. Însă atunci când ele se produc fără repere morale clare, familia ajunge să fie percepută nu ca un dar și o chemare, ci ca o povară sau o limitare a libertății personale. În acest context, familia creștină este supusă unei duble tensiuni: din exterior, prin modele alternative de viață, și din interior, prin slăbirea coeziunii și a responsabilității.
2. Secularizarea și relativizarea valorilor familiale
Una dintre cele mai profunde provocări ale familiei contemporane este secularizarea, însoțită de relativizarea valorilor morale și religioase. Dumnezeu este treptat marginalizat din viața publică și privată, iar familia este desprinsă de fundamentul ei spiritual.
Valorile tradiționale ale familiei – fidelitatea, stabilitatea, jertfa, deschiderea către viață – sunt adesea prezentate ca depășite sau restrictive. În locul lor apar concepte fluide, instabile, care transformă relațiile într-un contract temporar, dependent de satisfacția personală imediată.
Această relativizare nu rămâne fără consecințe. Lipsa reperelor clare generează confuzie, insecuritate afectivă și fragilizarea legăturilor dintre soți și dintre părinți și copii. Familia riscă să devină un spațiu al negocierii permanente, nu al dăruirii reciproce.
3. Crizele „moderne” ale familiei: simptome ale unei rupturi mai adânci
Fenomenul divorțului, al concubinajului, al individualismului accentuat și al instabilității emoționale nu reprezintă doar probleme juridice sau sociale, ci simptome ale unei crize spirituale mai profunde.
În multe cazuri, ruptura conjugală nu apare brusc, ci este precedată de:
-slăbirea comunicării;
-absența rugăciunii comune;
-pierderea sensului jertfei;
-reducerea familiei la funcții utilitare.
Individualismul contemporan cultivă ideea autosuficienței, iar această mentalitate pătrunde treptat și în viața de familie. Soțul și soția nu mai sunt percepuți ca dar reciproc, ci ca parteneri condiționați de performanță emoțională sau materială.
4. Presiuni socio-economice: migrația, sărăcia și instabilitatea
La provocările morale se adaugă cele economice și sociale, care afectează grav echilibrul familial. Migrația forței de muncă separă familii întregi, rupe legături afective și produce răni adânci, mai ales în sufletul copiilor.
Instabilitatea economică, stresul profesional și lipsa timpului pentru viața de familie conduc la înstrăinarea membrilor familiei, chiar și atunci când aceștia locuiesc sub același acoperiș. Casa riscă să devină doar un spațiu de tranzit, nu un loc al întâlnirii și al comuniunii. În acest context, familia are nevoie nu doar de sprijin material, ci mai ales de susținere morală și duhovnicească, de încurajare și de redescoperirea sensului său profund.
5. Copiii și tinerii – primii afectați ai crizei familiale
Copiii sunt cei mai vulnerabili în fața crizelor familiale. Lipsa stabilității emoționale, conflictele nerezolvate dintre părinți și absența modelelor autentice afectează profund formarea personalității lor.
Într-o lume dominată de tehnologie și de stimuli permanenți, copilul riscă să crească fără rădăcini, fără un cadru clar de valori. Familia nu mai este întotdeauna spațiul siguranței, ci uneori al tensiunii sau al absenței. Această realitate impune o responsabilitate sporită din partea Bisericii, care este chemată să ofere repere, sprijin și alternative sănătoase, atât pentru copii, cât și pentru părinți.
Familia creștină din societatea contemporană se află într-un context complex, marcat de provocări multiple și adesea suprapuse. Crizele actuale nu sunt doar de ordin social sau economic, ci reflectă o criză de sens și de orientare spirituală. În fața acestor realități, familia nu are nevoie de judecată, ci de însoțire, sprijin și vindecare.
IV. MISIUNEA PASTORALĂ A BISERICII FAȚĂ DE FAMILIA CREȘTINĂ
1. Biserica – mamă și sprijin al familiei
Biserica nu privește familia din exterior, ca pe o realitate străină sau secundară, ci o recunoaște ca mădular viu al Trupului lui Hristos. Familia creștină se naște, crește și se maturizează în sânul Bisericii, iar Biserica își asumă responsabilitatea de a o însoți în toate etapele vieții.
În fața crizelor contemporane, misiunea pastorală a Bisericii nu este una de condamnare, ci de îngrijire și vindecare. Asemenea mamei care își ocrotește copiii, Biserica cheamă, sprijină, ridică și reînnoiește, fără a renunța la adevăr, dar exprimându-l mereu în iubire.
2. Preotul – părinte duhovnicesc al familiei
În viața concretă a comunității, preotul este cel dintâi chemat să fie părinte duhovnicesc al familiilor. Rolul său nu se limitează la oficierea Sfintelor Taine, ci se extinde la însoțirea, îndrumarea și sprijinirea familiei în dificultățile ei reale. Preotul este chemat să cunoască viața familiilor din parohie, să fie prezent în momentele de bucurie, dar și în cele de încercare. O pastorație eficientă presupune apropiere, dialog și încredere, nu distanță formală. Prin cuvânt, exemplu personal și disponibilitate, preotul poate deveni un reper de stabilitate și echilibru pentru familii, ajutându-le să redescopere sensul vieții conjugale și familiale în lumina credinței.
3. Cateheza familiei și a copiilor – o prioritate pastorală
O misiune esențială a Bisericii este cateheza, iar familia trebuie să ocupe un loc central în această lucrare. Cateheza nu se adresează doar copiilor, ci și părinților, care au nevoie de sprijin și formare continuă. Familia trebuie ajutată să devină subiect activ al educației religioase, nu doar beneficiar pasiv al activităților parohiale. Prin cateheze dedicate, întâlniri tematice, cercuri de dialog și activități comune, Biserica poate contribui la întărirea legăturilor familiale și la consolidarea credinței. Copiii, la rândul lor, trebuie ajutați să descopere frumusețea vieții creștine într-un mod accesibil și viu, astfel încât credința să nu fie percepută ca o obligație, ci ca o bucurie și un sens al vieții.
4. Pastorația preventivă și vindecătoare a familiei
Biserica este chemată nu doar să intervină în momentele de criză, ci să dezvolte o pastorație preventivă, care să ajute familiile să evite conflictele majore și rupturile. Aceasta presupune:
-pregătirea serioasă pentru Taina Cununiei;
-sprijinirea tinerilor soți în primii ani de căsnicie;
-consilierea duhovnicească a familiilor aflate în dificultate;
-cultivarea dialogului și a rugăciunii în familie.
Atunci când apar rănile, Biserica nu abandonează, ci oferă vindecare prin Taine, prin cuvânt și prin comunitate. Spovedania, Sfânta Împărtășanie, rugăciunea și sfatul duhovnicesc devin izvoare de reînnoire pentru viața familială.
5. Familia – nucleu viu al comunității parohiale
Familia creștină nu este doar obiect al pastorației, ci subiect activ al vieții parohiale. O parohie vie este aceea în care familiile se simt implicate, valorizate și responsabile. Prin implicarea familiilor în viața liturgică, socială și filantropică a parohiei, se creează legături autentice de comuniune. Familia devine astfel nu doar un beneficiar al sprijinului Bisericii, ci și un martor al credinței în comunitate.
Misiunea pastorală a Bisericii față de familia creștină este una complexă și continuă. Prin apropiere, discernământ și iubire, Biserica poate ajuta familia să își redescopere vocația, să își vindece rănile și să devină din nou icoană vie a iubirii lui Dumnezeu în lume.
CONCLUZIE GENERALĂ
(Familia – speranța Bisericii și a lumii)
Familia creștină nu este o realitate periferică a vieții bisericești, ci inima ei vie, locul unde credința se naște, se învață și se transmite mai departe. Din familie pornește drumul omului către Dumnezeu și către aproapele, iar starea familiei reflectă, în mod profund, starea societății și a comunității ecleziale. Așa cum am văzut, Sfânta Scriptură așază familia sub semnul binecuvântării divine, Sfinții Părinți o numesc „Biserică de acasă”, iar experiența contemporană ne arată cât de fragilă devine viața atunci când familia își pierde rădăcinile spirituale. Crizele familiei de astăzi nu sunt doar sociale sau economice, ci, mai ales, crize de sens, de iubire și de responsabilitate.
În acest context, misiunea Bisericii este una esențială și urgentă. Biserica este chemată să fie mamă, sprijin și vindecare pentru familie, să nu renunțe la adevăr, dar să-l rostească întotdeauna în iubire. Pastorația familiei nu se poate limita la intervenții ocazionale, ci trebuie să devină o lucrare constantă de însoțire, formare și întărire duhovnicească. Preotul, ca părinte duhovnicesc al comunității, are un rol decisiv în această lucrare. Prin cuvânt, prin exemplu personal și prin apropiere sinceră, el poate ajuta familia să redescopere frumusețea vieții conjugale, sensul jertfei și puterea rugăciunii trăite împreună.
Anul omagial al pastorației familiei creștine nu este doar o temă de reflecție, ci o chemare la responsabilitate și la lucrare concretă. El ne invită să privim familia nu ca pe o problemă de rezolvat, ci ca pe o comoară de ocrotit, ca pe un spațiu în care harul lui Dumnezeu poate vindeca, întări și reînnoi viața. Într-o lume marcată de fragmentare și instabilitate, familia creștină rămâne o lumină discretă, dar statornică, un loc al învățării iubirii adevărate, al răbdării și al speranței. Atâta vreme cât familia rămâne vie în Biserică, Biserica rămâne vie în lume.
(Preot Gherman Costică-referat întocmit și susținut la
Cercul misionar din Parohia „Sf. Împărați” Broscăuți, 12 ianuarie 2026)
Slova Creștină de Dorohoi 