Suntem construiți din povești pe care nu le-am împărtășit nimănui, iar primele noastre capitole se scriu în brațele celor care ar trebui să ne fie casă. Dacă acele brațe au fost reci sau nesigure, învățăm să ne simțim acasă în mijlocul furtunii, să găsim alinare în zgomot și să confundăm liniștea cu un pericol nevăzut.
Pentru unii, „acasă” înseamnă un loc cald, o pătură moale care te învelește când afară urlă vântul. Pentru alții, „acasă” este un vârtej de emoții, un labirint de umbre, unde calmul este străin, iar haosul devine singurul prieten loial.
Dar sufletul nostru are o putere aparte: știe să-și caute un alt fel de „acasă.” Începem să ne construim propriile sanctuare din oameni alături de care putem renunța la armuri. Ei devin lumânările care încălzesc camerele reci, pereții care nu se prăbușesc în tăcerea nopții. Învățăm, treptat, că liniștea nu ne rănește și că haosul poate fi lăsat la ușă.
Poate că, în copilărie, am fost nevoiți să trăim sub ceruri învolburate, dar putem învăța să respirăm sub un cer senin. Și uneori, „acasă” nu este un loc, ci o inimă care ne ține în siguranță. (Pr. Elidor Pintili)
Slova Creștină de Dorohoi 