Etichetă: Referate

Meşteşugul călăuzirii duhovnicești. Exemple pastorale din îndrumarea duhovnicească a Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria

FOTO

   ,,Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.” (II Timotei 4, 2) îi scria oarecând bătrânul Sfânt Apostol Pavel, ucenicului său, Timotei iar aceste cuvinte, peste timp se potrivesc întru totul și Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria, atunci când vorbim de meșteșugul lor de a călăuzi duhovnicește.

            ,,Ai Moldovei luceferi” și ,,ai Botoșanilor fii”, cei doi duhovnici din Sihăstria au stăruit cu timp și fără timp, au mustrat și au mângâiat, au certat și au îndemnat, mai pe scurt tuturor toate s-au făcut, ca, în orice chip, să mântuiască pe unii (I Cor. 9, 22). Au învățat prin cuvânt și prin faptă, încât li se potrivesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: ,,Omul faptelor chiar când tace, chiar când nu e văzut, poate să instruiască pe unii din privire, pe alţii din auz şi are mare trecere în faţa lui Dumnezeu pe care-L slăveşte nu numai prin el însuşi ci şi prin cei ce privesc la el”[1]. Așa au fost și cei doi luceferi ai Sihăstriei care au învățat despre duhovnicie și prin cuvânt și prin faptă. De fapt, Sfântul Cleopa chiar spunea: ,, Preotul este dator a predica în trei feluri, şi anume: cu cuvântul, cu scrisul şi cu viaţa, după învăţătura Sfîntului Ioan Gură de Aur. Cu gura este dator să înveţe pe credincioşi cuvântul Domnului, dogmele, canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cu scrisul sau cu mâna este dator să scrie cele ce a învăţat din Sfînta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iar cu viaţa este dator să predice prin trăirea sa personală, după putere, despre cele ce învaţă, aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului care zice: „Cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia Cerurilor (Matei 5,19). Cea mai puternică este predica prin viaţa preotului „[2]. Mulțimile de ucenici care nu se săturau să-i asculte povața sunt o dovadă vie a faptului că sfântul părinte Cleopa nu doar că a scris ci el însuși a utilizat cele trei feluri de a predica.

            Vorbind despre duhovnicie, sfântul Cleopa recunoștea că spovedania alături de Sfânta Liturghie sunt cele mai grele lucrări ale preotului: ,,Cele mai grele lucrări ale preotului sunt două: Spovedania (Mărturisirea) şi Sfânta Liturghie. La Spovedanie, ori pierzi un suflet – dacă nu ştii bine cum să-l câștigi -, ori îl mântuiești. Or, preotul duhovnic este vânător de suflete! Înțelegi? Dacă nu știe să chibzuiască la mărturisire cu un suflet, între scumpătate şi iconomia canonului, ori îl îngreunează, ori îl deznădăjduiește, ori îl face îndrăzneț! Ştii cum face fierarul? Ai văzut ‘colo la fierărie, când faci cu foiul şi încălzeşti toporul, când vrei să-l călești, sau un cleşte sau o altă unealtă. Ai văzut câtă băgare de seamă este la călit? „Vai de mine, s-a călit prea tare!”. Ce se întâmplă? Se rupe ca oțelul. Sau îi prea moale şi se îndoaie prea repede. Aşa şi tu, te sileşti acolo, ca duhovnic, să căleşti sufletul acela, să fie potrivit pentru Hristos. Nici prea moale, adică leneş, dar nici prea tare, adică iute si împietrit la inimă. Aşa de bine trebuie să potrivim la mărturisire cu sufletul! Să bagi de seamă, să nu-l îngreunezi, ca să nu-l descurajezi. Dar nici să-1 laşi fără oleacă de canon şi fără sfătuire, ca să nu-1 încurajezi în păcat, să se ducă nepăsător şi să nu simtă că a fost la mărturisire”[3]. În alt loc spune mai clar: ,,nimic nu este mai greu decît a spovedi, a creşte şi a povăţui sufleteşte pe calea mântuirii”[4].

            Câștigarea sufletului credinciosului face duhovnicia o lucrare grea dar în același timp și un mare dar: ,,Mare dar- spunea el- este darul duhovniciei! Să mângâi, să dezlegi păcatele oamenilor, să rânduieşti canon de vindecare şi să dai sfaturi de mântuire. Numai un suflet dacă ai cîştigat, acela este mai scump decât toată lumea!”[5]. Din acest motiv, el atrăgea atenția că duhovnicul trebuie să fie un bun psiholog: ,,Fiindcă duhovnicul nu este numai judecător, ci şi doctor şi părinte, este bine să se ţină seama că nici doctorii nu dau doctoriile fără chibzuială şi că reţetele sunt potrivite cu boala fiecăruia, ca nu cumva în loc de sănătate, să se pricinuiască acelui bolnav agravarea bolii sau moartea. Cel ce este cu adevărat părinte, în povăţuirea şi îndreptarea fiilor săi, nu va folosi în toată vremea numai mila, ci, neapărat, câteodată şi varga şi alte pedepse cuvenite după greșelile lor… Atât scumpătatea cât şi iconomia sau pogorământul canonisirii trebuie să se facă după măsura râvnei de îndreptare şi după arătarea roadelor de pocăinţă de către cel legat care se pocăieşte[6].

            Descriind cum trebuie să fie duhovnicul, cuviosul Cleopa folosește o imagine înduioșătoare: duhovnicul trebuie să fie cu inimă de tată: ,,duhovnicul trebuie să fie tare în credinţă, cu mare frică de Dumnezeu, cu multă milă de oameni şi cu inimă de tată pentru toţi. Să judece cât mai atent şi drept, adică fără părtinire, să ţină cont de firea, vârsta, aşezarea, temperamentul, studiile, poziţia socială, starea sănătăţii, cultura, puterea de înţelegere şi ascultarea fiecăruia, şi mai ales, de credinţa şi de frica de Dumnezeu pe care o are credinciosul. Să spovedească cu mare grijă şi atenţie, fără grabă. Să asculte ce i se spune de fiecare, şi apoi să întrebe, începând de la cele duhovniceşti, la cele fireşti, de la credinţă, rugăciune şi biserică, la cele omeneşti şi trupeşti. Să nu iscodească prea mult păcatul, să nu smintească mai ales pe tineri şi copii cu întrebările sale; să nu se mire nici să ocărască pe cineva pentru păcatele mărturisite; să nu întrebe cu cine anume a păcătuit şi mai ales să nu divulge secretul spovedaniei”[7].

Între duhovnic și ucenic trebuie să fie o legătură strânsă: ,, Duhovnicul are marea datorie față de fiii săi duhovniceşti de a-i supraveghea, de a-i învăța pururea şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Iar fiii duhovnicești au şi ei datoria de a asculta învățăturile duhovnicului lor, de a-i cere întotdeauna sfat şi binecuvântare pentru toate, de a-şi face canonul rânduit, de a se sili spre îndreptarea lor şi de a se ruga pentru părintele lor duhovnicesc”[8].

Aceeași legătură a fost și între sfântul părinte Cleopa și duhovnicul său, sfântul Paisie Olaru duhovnicul cel blând. Modelul părintelui Cleopa de duhovnic  a fost Sfântul Paisie Olaru, un alt vlăstar al județului Botoșani despre care spunea părintele Ioanichie Bălan că: ,,Iubea mult pe fiii săi duhovnicești, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte, și purta mare grijă de mântuirea lor. Ucenicii săi simțeau această dragoste a părintelui și îi purtau și ei, după Dumnezeu, o mare dragoste. Fiii săi duhovnicești de la Sihăstria nu îl părăsiseră, ci veneau la sfinția sa o dată pe săptămână, vineri, pentru mărturisire. Părintele Paisie Olaru niciodată nu stătea fără lucru: se ruga, spovedea, mângâia, îmbărbăta sau lucra în grădină sau îngrijea vreo fântână, sau căuta izvoare cu apă bună de băut, lângă care punea câte o cruce și o cană, ca trecătorii să poată bea apă”[9].

Și părintele Paisie recunoaște greutatea duhovniciei: ,,Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viața de mănăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredințat. De el depinde călugăria fraților de mânăstire, cu dezlegarea lui se împărtășesc și călugării și mirenii și tot cu dezlegarea și pe garanția lui se hirotonesc candidații la preoție. Mare răspundere are un duhovnic și de aceea el se mântuiește mult mai greu decât un călugăr sau un mirean”[10].

,,Duhovnicii să se facă ei pildă tuturor, prin dragoste și smerenie. Numai așa se pot mântui și ei și pe alții”[11].

Sfântul Paisie analizează minuțios cum trebuie să fie un duhovnic: ,,Cel mai greu pentru preot este Sfânta Liturghie și Spovedania. Unii s-au smintit și chiar au căzut de la spovedanie. Preotul de aceea se cheamă duhovnic, pentru că el este lumină pentru ceilalți și poartă în el darul Duhului Sfânt. Și dacă are în el Duhul Sfânt, el nu se smintește de neputințele oamenilor că este Harul asupra lui și poate să lecuiască sufletele oamenilor. Iar dacă este pătimaș, Duhul Sfânt nu lucrează în el și ușor se smintește când aude păcatele oamenilor. Un astfel de preot nu trebuie să spovedească lumea. Duhovnicia se dă, după Canoane numai celor mai vârstnici și cercați. Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toți, părinte pentru toți, sfetnic bun și povățuitor iscusit de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujește cele sfinte pentru bani și câștig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeșnic, ca să lumineze tuturor, iar nu sub pat. Duhovnicul, chiar dacă se smintește uneori de păcatele oamenilor la spovedanie, în niciun caz el nu trebuie să smintească pe credincioși, că atunci a pierdut toată osteneala. Ori de câte ori spovedim, suntem datori mai întâi să ne rugăm, apoi să fim blânzi și cu dreaptă socoteală și cu darul lui Dumnezeu putem dobândi pe mulți”[12].

De aceea duhovnicul are datoria de a primi pe oricine vine la el, căci- spunea sfântul Paisie: ,,suntem datori a primi la mărturisire pe orice păcătoși; încă cu toată dragostea. Căci chiar de nu fac canonul, măcar știu cât de mare este păcatul și ce osândă îi așteaptă de nu se vor pocăi. Astfel, poate se îndreaptă și ei și părăsesc cele rele în viitor”[13]. De aceea cuviosul punea un accent deosebit pe blândețea duhovnicului: ,,Turma lui Hristos se păstorește cu fluierașul, iar nu bățul. Adică cu blândețe, iar nu cu asprime. Se păstorește mai mult cu exemplul vieții preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu faptele, decât cu vorbele, „ca oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu”. Apoi să facă slujbe frumoase, cu credință și evlavie; să dea milostenie la cei săraci și bolnavi din parohie, să învețe dreapta credință pe credincioși, bătrâni, tineri și copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri și să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărți sfinte și cu tot cuvântul lui Dumnezeu”[14].

Ca și sfântul Cleopa, și cuviosul Paisie pune accentul pe concordanța între cuvântul duhovnicului și faptele vieții lui, iar această concordanță o numește el testamentul său: ,,Să facem și noi ceea ce învățăm pe alții, și tot ce facem în viață să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul aproapelui, că „dragostea acoperă mulțime de păcate”. Acest testament vă las tuturor ucenicilor mei, adică testamentul dragostei, cum ne învață Însuși Mântuitorul: „Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi” ( Ioan 13, 35 )”[15]. De atfel, el își sfătuia ucenicii: ,,Ce au văzut bun la mine, să urmeze și ei; iar ce au văzut rău, să mă ierte, ca să fie și ei iertați de Dumnezeu în cer!”[16]

Că în viața lui cuvântul era în concordanță cu fapta, ne-o arată ucenicul său, Sfântul Cleopa care îl descrie atât de frumos: ,,Părintele Paisie a fost sfetnicul meu cel mai bun în viață de când eram copil și până când s-a dus la Domnul, în toamna anului 1990. Oricând aveam câte un necaz sau eram la o grea încercare în viață, mă duceam la chilia lui și îi ceream sfatul, sau în scris îl întrebam ce să fac și el îmi trimitea câteva rânduri și urmam cuvântul lui. Că cine nu ascultă de duhovnic, nu ascultă nici de Dumnezeu. Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința . Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, iubea mult și pe fiii săi duhovnicești pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era prea aspru la canoane, că ținea cont de așezarea sufletească a fiecăruia, și era blând cu toți… Cu iertarea, cu răbdarea și blândețea lui, a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții. Uneori bătrânul dădea și acest sfat, cum ne învață însuși Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. Ori, Părintele Paisie a răbdat toate ispitele și necazurile vieții pământești până la sfârșit, mai ales ultimii cinci ani de orbire, de surzire și suferință la pat până când și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Noi ca fii duhovnicești ai Părintelui Paisie, care ne-a crescut și ne-a format în școala fricii și iubirii de Dumnezeu, suntem datori să ne rugăm pentru sufletul lui, ca să-l odihnească în ceata drepților din Ceruri și să nu uităm că și noi mâine ne vom duce dincolo, să dăm socoteală ce-am făcut bun sau rău pe pământ”[17]. ,,Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel ce se bucura. Nu ținea la haine bune, la bani, la nimic, și fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire și de oameni mari”[18].

Atât de strânsă era legătura între cei doi, ca duhovnic și ucenic, încât au făcut și un legământ despre care povestea părintele Paisie: ,,în toamna anului l935 Părintele Cleopa venea din armată și a trecut pe la mine, la Schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Și la plecare cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat: – Ei, acum ce ai de gând să faci, frate Costache? Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria? – m-aș duce tot la Sihăstria, Părinte Paisie, unde am stat cinci an și unde sunt mormintele fraților mei. Acolo am mai mult liniște… Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii și eu am zis această rugăciune: „Doamne, binecuvântează făgăduința noastră ca să fim amândoi împreună , și în veacul acesta și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi să fiu eu la capul lui! Amin!”. Apoi ne-am sărutat amândoi și ne-am despărțit… De Părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viața aceasta!”[19].

Iar Bunul Dumnezeu a rânduit ca făgăduința lor să se împlinească și astăzi în veșnicie, fiind prăznuiți împreună, chemându-ne pe toți să-i cinstim, după cum ne îndeamnă Biserica: ,,pe-ai Moldovei luceferi și pe stâlpii smereniei, care pe pământ cu credință într-un gând nevoitu-s-au, pe marele Cleopa cel smerit, pe gura tunătoare-a lui Hristos, și pe Paisie duhovnicul cel preablând cu râvnă să-i cinstim, zicând: Slavă Celui ce v-a slăvit pe voi, slavă Celui ce v-a întărit, slavă Celui ce minunați v-a arătat și rugători pentru noi”[20].

„Sfinții pe care îi proslăvim reflectă lumina Duhului Sfânt, lumina credinței, lumina adevărului, ei fiind călăuzitori pentru că gândesc cu frică de Dumnezeu” , spunea PS Nichifor Botoșăneanul într-un cuvânt de învățătură despre cei doi sfinți.

Concluzionând, este dificil de adunat în câteva pagini, meșteșugul duhovniciei așa cum l-au văzut cei doi duhovnici ai Sihăstriei dar sfaturile și modelele date de ei, rămân veșnic valabile, deoarece, Hristos, Cel Care i-a inspirat, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13, 8). (Referent,Pr. Budacă Teodor Cătălin)

 Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008.
  2.  Bălan, Arhimandritul Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria.
  3. Idem, Părintele Paisie duhovnicul, Ed. Apologeticum, 2005
  4. Arhim. Cleopa Ilie, Îndrumări duhvnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004.
  5. ***, Ne vorbește părintele Cleopa, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, vol. V.
  6.  Prescură, Magistrand Vasile, Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în S.T.., nr. 5-6, 1962.
  7.  Slujba Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria, în https://doxologia.ro/slujba-sfintilor-cuviosi-cleopa-paisie-de-la-sihastria

[1]Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, apud. Magistrand Vasile Prescură, Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în S.T.., nr. 5-6, 1962., p.291.

[2] Arhim. Cleopa Ilie, Îndrumări duhvnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 216

[3] Ibidem, p. 79.

[4] Ibidem, p. 81.

[5] Ibidem, p. 78.

[6]Ibidem, p. 79.

[7] Ne vorbește părintele Cleopa, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, vol. V, p. 31.

[8] Idem, vol. IV, p. 96.

[9] Cf. Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, pp. 700-701.

[10] Cf. Idem, Părintele Paisie duhovnicul, Ed. Apologeticum, 2005, p. 10.

[11] Ibidem, p. 13.

[12] Ibidem, pp. 19-20.

[13] Ibidem, p. 20.

[14] Ibidem, p. 28

[15] Ibidem, p. 21.

[16] Ibidem, p. 31

[17] Ibidem, p. 37

[18] Cf. Idem, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, p. 701.

[19] Cf. Idem, Părintele Paisie duhovnicul, p. 21.

[20] Cf. Slujba Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria, în https://doxologia.ro/slujba-sfintilor-cuviosi-cleopa-paisie-de-la-sihastria .

Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii


În clipa în care firea omului își lasă grijile la marginea sufletului și intră în biserică, se petrece o taină nevăzută: aerul devine mai dens, timpul încetinește, iar liniștea capătă glas. Și tocmai în liniștea aceasta — care nu este tăcere, ci prezență — se naște lucrarea Sfântului Maslu. Să ne închipuim, pentru o clipă, că am ridicat ușa cerului doar cât să intre o rază. Nimic altceva. O singură rază. Și totuși, în raza aceasta se ascunde Împărăția: parfumul miresmelor dumnezeiești, foșnetul aripilor îngerești, rugăciunea preoțească ce se înalță din adâncul inimilor curate.
Taina Sfântului Maslu este locul unde harul nu vine grăbit, nici furtunos, ci ca un balsam care se prelinge peste rană fără să doară — o picătură caldă, limpede, care mângâie, vindecă, șterge, ridică, reașază omul în matca lui firească, în frumusețea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o la început. Este poate singura slujbă în care cuvântul nu se impune, ci se topește. În care preotul nu explică, ci se roagă. În care credinciosul nu caută, ci se lasă găsit. În care boala nu mai este o povară, ci este o ușă prin care intră Domnul.
Iar noi, cei adunați aici — preoți, profesori, oficialități, oameni cu inimi limpezi și speranțe mari — ne apropiem nu de o doctrină, ci de o respirație a cerului: respirația vindecătoare a harului. Taina Sfântului Maslu este, în esență, o întâlnire. O atingere. O aprindere de lumină într-o rană. Și pentru a păși în acest univers unde Dumnezeu lucrează prin mir, prin rugăciune, prin lacrimă și prin iertare, avem nevoie de cuvinte așezate cu delicatețe, ca un fir de aur pe o broderie veche.
Să intrăm, așadar, în această cateheză ca într-o grădină încălzită de lumina amurgului, unde Dumnezeu merge încet, ca să nu stingă nici cea mai firavă nădejde.

Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii

Înainte ca lumea să fie așezată pe temeliile ei, înainte ca cerul să-și întindă albastrul peste ape, înainte ca lumina să dezbrace haosul de întuneric, a existat în Dumnezeu o mișcare tainică: dorința de a vindeca. De a ridica ceea ce încă nu căzuse. De a mângâia ceea ce încă nu se născuse. De a binecuvânta ceea ce încă nu Se crease.
Este o taină veșnică, o respirație a lui Dumnezeu din veac, care străbate cosmosul și atinge tainic adâncul omului: puterea de a vindeca fără a răni, de a lumina fără a orbi, de a îndrepta fără a zdrobi. Când Biserica a primit de la Hristos Taina Sfântului Maslu, n-a primit doar o rânduială, nici un ritual, nici o succesiune de rugăciuni, ci a primit această respirație de la începutul lumii — și a așezat-o în vasul de untdelemn, în rugăciunea preoțească, în lacrima celui ce stă cu inima frântă înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Maslu este Taina dintre taine, astfel cum lumina este lumină în toate lumile, dar rămâne totuși de nepătruns. El este lucrarea prin care Dumnezeu nu doar vindecă rănile trupului, ci reașază lumea în echilibrul ei de la început, întocmai cum un sculptor atinge o statuie crăpată și marmura își recapătă sunetul curat. În el se întâlnesc cerul și pământul ca două respirații: una coborând, una urcând. Și în această întâlnire se petrece vindecarea.
Căci ce este Taina Sfântului Maslu, dacă nu un pumn din lumina facerii, trezit din nou în marginea omului? Ce este ungerea cu untdelemn, dacă nu amintirea miresmei din Eden, acolo unde nici boală, nici suferință, nici frică nu existau? Ce este rugăciunea celor șapte preoți, dacă nu ecoul primelor cuvinte rostite de Dumnezeu peste lume: „Să fie lumină”? În fața acestei Taine, omul simte că vindecarea nu vine doar în trup, ci în însăși alcătuirea lui.Simte că se întoarce, fără să știe cum, la propria lui naștere din Dumnezeu.Simte că în el se aprinde o licărire de început, o amintire fără cuvinte, un ceva ce doar sufletul recunoaște: faptul că am fost creați pentru lumină, nu pentru durere.
Taina aceasta este atât de adâncă, încât pare că nu se întâmplă în afara noastră, ci înăuntrul lumii însăși. Și dacă am privi îndeajuns de atent, am vedea că Sfântul Maslu nu e doar slujirea bolnavului, ci vindecarea creației;nu este doar mângâierea unei persoane, ci refacerea unei fisuri nevăzute din cosmos. Și astfel, în untdelemnul cald și în rugăciunea înaltă, în lumina lumânării și în umbra plecată a celui suferind, omul se trezește în cel mai tainic loc din lume:acolo unde Dumnezeu vindecă lumea, începând cu inima lui.

Harul care se revarsă ca lumina: frumusețea nevăzută a rugăciunii preoțești

Există în slujirea preoțească un moment în care cuvintele nu mai au greutatea lor obișnuită. Nu se mai rostesc cu limba, ci cu ființa întreagă.Și nu se mai aud cu urechea, ci cu inima. Este clipa în care preotul se apropie de Taina Sfântului Maslu și, fără să-și dea seama, intră într-un alt fel de timp — un timp vertical, limpede, în care cerul nu se arată prin semne, ci prin prezența tainică a Domnului.
Atunci preotul nu mai este un om cu epitrahil, ci un fir de lumină prin care curge harul. Un vas care nu păstrează nimic pentru sine, dar prin care trece totul. O fereastră prin care Dumnezeu privește spre cel bolnav și, privindu-l, îl vindecă. Rugăciunea aceasta, a preoților adunați la Maslu, are o delicatețe pe care puțini o mai simt:nu este un ordin dat cerului, ci o chemare rostită cu sfială, ca atunci când cineva atinge o icoană veche cu teamă să nu desprindă vopseaua. Când cei șapte preoți își unesc glasurile, nu se aud multe voci: se aude un singur glas, curgând cu adâncime și căldură, întocmai cum curgea apa din piatra lovită de toiagul lui Moise — fără grabă, fără zgomot, dar cu putere. În rugăciunea aceasta, Dumnezeu nu este chemat cu teamă, ci cu îndrăzneală smerită. Și nu pentru că preotul este vrednic, ci pentru că Dumnezeu este bun. Așa se așază frumusețea nevăzută a preoției: în gestul de a nu aduce nimic al tău, dar a dărui totul din El, din Dumnezeu. În acel moment, preotul nu mai este un om care rostește o slujbă, ci un slujitor care face vizibil nevăzutul.
Și, în timp ce rugăciunea se înalță, harul coboară fără zgomot, fără văz, fără formă — ca o căldură lină, ca un miros de rai, ca o aripă care nu bate, ci doar mângâie aerul. Așa lucrează harul: nu se impune, nu se arată, nu se explică. Se revarsă,ca lumina, ca mirul, ca iubirea care nu poate fi descrisă, ci doar simțită. Și în această revărsare, cel bolnav nu simte doar mângâierea unei slujbe, ci atingerea lui Dumnezeu. Atingere nevăzută, dar reală. Atingere care împlinește ceea ce medicina nu poate, filosofia nu explică și mintea nu cuprinde.
În frumusețea aceasta nevăzută a rugăciunii, Taina Maslului devine loc de lumină, loc de pace, loc de reîncepere. O revenire a lumii în ritmul ei ceresc. O clipă în care Dumnezeu, din milă, își trece iarăși degetul peste rănile omului — și rana nu mai doare la fel.

Mirul iertării: locul unde sufletul se reașază în brațele lui Dumnezeu

Există în om un loc atât de tainic, încât nici el însuși nu știe să-l numească. Un loc unde se strâng regretele, suspinele, greșelile, rănile nerostite, cuvintele pe care n-a îndrăznit să le spună, întrebările pe care le-a purtat ani de zile în tăcere. Acel loc — mai adânc decât mintea, mai sensibil decât inima — este locul unde omul simte cel mai dureros ceea ce l-a depărtat de Dumnezeu. Și totuși, în acest adânc nu se coboară cu asprime, ci cu mir.
Sfântul Maslu este, poate mai mult decât orice altă slujbă, Taina în care iertarea lui Dumnezeu se așază în om nu prin cuvânt, ci prin atingere. Taina aceasta nu doar vindecă trupul, ci reașază sufletul în echilibrul lui dumnezeiesc. Căci orice boală, fie ea mică sau mare, vine cu o umbră: frica. Și frica, înainte de orice, este dezordinea sufletului. Prin ungerea cu untdelemn, Dumnezeu nu doar liniștește trupul, ci „îndreaptă” sufletul, îl reașază pe direcția luminii, îl curăță fără durere, îl spală pe dinăuntru de tot ce-l ținea apăsat.
Maslul nu anulează boala, ci o sfințește, o transformă în prilej de apropiere. Nu șterge suferința ca pe un desen de pe tablă, ci o așază pe altă traiectorie: de la teamă spre nădejde, de la neliniște spre pace, de la rușine spre împăcare. În fața ungereii cu untdelemn, sufletul simte că nu mai trebuie să explice nimic. Nu trebuie să se apere. Nu trebuie să se justifice. Trebuie doar să se lase iubit.
Aceasta este taina iertării: omul ridică ochii — și în privirea lui se aprinde lumina întoarcerii. Iar Dumnezeu îl vede — și în privirea Lui se aprinde milostivirea fără margini. De aceea, în Maslu, vindecarea nu vine din exterior, ci din interior. Trupul se vindecă pentru că sufletul se liniștește, sufletul se liniștește pentru că se simte primit, primit pentru că este iertat, iertat pentru că este iubit. Așa se naște alinarea: din iubirea care nu mai ține minte răul.

Chemarea apostolică a vindecării: de la cuvântul lui Iacov la lucrarea Bisericii

Sunt în Sfânta Scriptură locuri în care cuvântul nu doar se citește, ci coboară în om ca o răsuflare. Un astfel de loc este cuvântul Sfântului Apostol Iacov, acel glas limpede și hotărât care așază Taina Sfântului Maslu nu ca pe o posibilitate, ci ca pe o poruncă venită din însăși inima Bisericii. „Este cineva bolnav între voi?Să cheme pe preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului;și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5, 14-15)
În aceste cuvinte scurte se află o întreagă teologie, o întreagă viziune despre om, despre Biserică, despre vindecare și despre legătura dintre cer și pământ.
1. „Este cineva bolnav între voi?” — teologia apropierii.
Iacov nu vorbește unui individ izolat, ci unei comunități vii. Pentru el, omul nu este niciodată singur, nici în bucurie, nici în suferință. Boala nu este o experiență individuală, ci o chemare la comuniune. Este clipa în care Biserica se apropie de cel slăbit nu cu explicații, ci cu prezență, cu rugăciune, cu alinare. Biserica nu trece pe lângă cel bolnav, ci îl îmbrățișează. Nu îl întreabă ce păcate are, ci îl ia de mână. Nu îl judecă, ci îl acoperă cu rugăciune.
2. „Să cheme pe preoții Bisericii” — taina slujirii în numele lui Hristos.
Apostolul Iacov nu spune „să cheme un preot”, ci „pe preoții Bisericii”. Pluralul nu este întâmplător. El arată că Taina vindecării nu este o lucrare particulară, ci lucrare a întregii Biserici, prin slujitorii ei. Când preoții se adună la Maslu, ei nu sunt doar persoane, ci chipuri sacramentale ale prezenței lui Hristos în lume. Nu vin cu puterea lor, ci cu autoritatea Domnului. Nu vin cu meritele lor, ci cu harul Lui. Această strângere a preoților în jurul celui bolnav este icoana vizibilă a Bisericii nevăzute care se roagă neîncetat în cer. În viziunea apostolică, vindecarea nu este un act magic, ci o întâlnire:întâlnirea sufletului omului cu rugăciunea Bisericii, care îl duce în fața lui Dumnezeu.
Rugăciunea preoților este o punte între neputința omului și puterea lui Hristos. Este locul în care fragilitatea se întâlnește cu harul. Este clipa în care slăbiciunea se așază în palma lui Dumnezeu. Încă din primele comunități, untdelemnul era simțit ca purtător al unei forțe tainice: era hrană, era lumină, era medicament, era binecuvântare. Prin el, omul simțea atingerea lui Dumnezeu în materie. A unge în numele Domnului nu înseamnă a unge cu un ulei, ci cu prezența Celui care a vindecat orbii, leproșii, slăbănogii. În untdelemnul Maslului se simte adierea acelei mâini care a atins ochii orbului din Siloam.
Astfel, prin cuvântul Sfântului Apostol Iacov, Taina Sfântului Maslu se arată nu ca un ritual secundar, ci ca o continuitate a lucrării lui Hristos în lume, o extensie sacramentală a atingerilor Sale, o fereastră prin care lumina vindecării Lui intră în neputința omului. Iar cel mai mare dar este acesta: Dumnezeu nu vindecă doar rănile trupului, ci vindecă în om locul unde începe rana, locul unde se naște teama, locul unde se rupe nădejdea. Așa se împlinește cuvântul Apostolului: rugăciunea credinței nu doar ajută, ci mântuiește.

Maslul și taina Învierii: privirea Bisericii dincolo de limita morții

Unele taine ale Bisericii se înțeleg mai ales atunci când sunt privite din perspectiva Învierii.
Sfântul Maslu este una dintre ele. Nu este doar o slujbă a alinării, nici doar a întăririi, ci și un mod prin care Biserica amintește omului că trupul său are un destin mai înalt decât boala și că nu orice sfârșit este un capăt. În tradiția veche, Maslul era văzut ca o pregătire a omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nu în sensul înfricoșat al cuvântului, ci în sensul întregirii. Rugăciunile lui vorbesc despre „ridicare”, despre „mântuire”, despre „înnoirea puterilor sufletești și trupești” — termeni care trimit direct la limba Învierii.
Când Biserica se roagă pentru cel bolnav, ea nu cere doar o ușurare a unui simptom, ci îndrăznește să ceară ceea ce doar Hristos poate da: o reînnoire a firii. Acesta este motivul pentru care Maslul nu a fost niciodată văzut ca o slujbă de despărțire, ci ca una de întărire în fața drumului.
În centrul lui nu se află moartea, ci Învierea; nu sfârșitul, ci continuarea; nu închiderea, ci deschiderea către veacul ce va să vină. Apostolul Iacov, atunci când vorbește despre Maslu, așază accentul nu pe „boală”, ci pe „mântuire”.
A vindeca, în limbajul apostolic, nu înseamnă doar a însănătoși, ci a readuce omul în armonia pentru care a fost creat. Această armonie își are izvorul în Hristos Cel înviat, Cel învingător asupra morții. De aceea, Maslul este o lucrare eshatologică:nu luptă doar cu boala de acum, ci pregătește trupul pentru viața de dincolo. În rugăciunile lui se simte o chemare discretă la lumină, la biruință, la durabilitate — ca și cum Biserica ar spune bolnavului: „Nu ești făcut pentru putrezire. Trupul tău are chemarea de a străluci.”
În acest sens, Taina Maslului poartă în sine un adevăr adânc:omul nu este definit de fragilitatea lui, ci de învierea pe care o așteaptă. De aceea Maslul rămâne una dintre tainele cele mai luminoase ale Bisericii: el nu se teme de moarte, pentru că este înrădăcinat în Înviere. Nu se teme de boală, pentru că privește mai departe decât ea. Nu se teme de slăbiciune, pentru că știe că puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune. Și astfel, în tăcerea acestei slujbe, Biserica rostește, fără să o spună cu glas tare, mărturisirea ei cea mai adâncă: Hristos este biruitorul vieții, iar omul este chemat să-I semene.

Despre suflet, ca despre o lumină mai veche decât lumea

În toate aceste gânduri pe care le-am așezat despre Taina Sfântului Maslu, rămâne un adevăr care le adună și le depășește: omul nu este doar trup, nici doar suflare, ci locuință a unei scântei dumnezeiești, sădite de Dumnezeu în adâncul lui încă din ziua când a fost creat. Sufletul este partea noastră care nu îmbătrânește, nu se rupe, nu se vestejește. El poartă în sine chipul Celui ce l-a zidit, așa cum o icoană, chiar acoperită de fum, încă păstrează neșters chipul zugrăvit pe ea. Trupul — oricât de fragil, oricât de supus durerii — este slujitorul sufletului, cortul lui trecător, dar necesar pentru călătoria aceasta prin lume. Sufletul are valoarea veșniciei.Trupul are valoarea vremelniciei. Și totuși, nici unul nu este de disprețuit. Dacă sufletul este comoara, trupul este vasul; dacă sufletul este lumina, trupul este candela; dacă sufletul este respirația, trupul este plămânul care o poartă.
De aceea Taina Sfântului Maslu nu îngrijește numai rănile trupului, ci respectă și această tainică rânduială: trupul este pământul în care Dumnezeu a ascuns sămânța cerului. Și chiar dacă sufletul este de neasemuit, trupul rămâne un dar sfânt, încredințat nouă nu pentru risipă, ci pentru grijă, pentru curăție, pentru cinste. Sufletul, în înălțimea lui, poate depăși boala, poate trece peste hotarele durerii, poate străbate noaptea cu o forță care nu este a lumii acesteia. Dar trupul, slab cum este, ne amintește că facem parte din creația lui Dumnezeu și că avem datoria să o cinstim în noi înșine.
Nu putem vorbi despre scânteia divină fără să vorbim și despre candela care o păzește. Nu putem vorbi despre suflet fără să ne amintim și de trupul care îi este casă. Și nu putem vorbi despre vindecare fără să vedem rostul fiecărei suferințe: uneori ea curăță trupul, alteori luminează sufletul — dar întotdeauna îl apropie pe om de Dumnezeu.
Sfântul Maslu este tocmai această așezare la loc:între sufletul care tânjește după cer și trupul care are nevoie de pace. Între partea din noi care nu moareși partea din noi care obosește. Între ceea ce suntem astăzi și ceea ce vom fi în ziua Învierii. Și în această armonie, în această pace dintre suflet și trup, se vede cu adevărat frumusețea omului. Un fiu al pământului care poartă în el o scânteie din lumina lui Dumnezeu. O făptură trecătoare în care pulsează veșnicia. Un vas de lut în care a fost pusă o comoară.
Aceasta este taina cea mare pe care Maslul o păzește, o binecuvântează și o face să strălucească: valoarea sufletului și demnitatea trupului. Iar Biserica le cinstește pe amândouă, pentru că în amândouă Se vede, discret, lucrarea Creatorului. Să ne întoarcem, așadar, la această taină nu cu frică, ci cu recunoștință; nu cu neliniște, ci cu lumină; nu cu slăbiciune, ci cu speranța că Dumnezeu ne vede, ne ține și ne ridică – pe dinăuntru și pe dinafară, în suflet și în trup, în viața aceasta și în viața ce va să fie. Amin. (Preot Gherman Costică, Parohia Podeni)

Seară duhovnicească la Parohia „Sfinții Împărați” Dorohoi Sfinții Cuvioși Paisie Olaru și Cleopa Ilie- duhovnici și învățători

Marți, 2 decembrie, în Parohia „Sfinții Împărați” din Dorohoi a avut loc o seară duhovnicească deosebită, dedicată Sfinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie, doi mari povățuitori ai Ortodoxiei românești, prăznuiți în această zi în calendarul Bisericii.


Evenimentul l-a avut ca invitat pe Părintele arhimandrit Ambrozie Ghinescu, însoțit de Părintele Onufrie de la Schitul Pocrov, situat în apropierea orașului Târgu Neamț. Cei doi invitați au adus cu ei nu doar binecuvântarea locurilor în care au viețuit Sfinții Paisie și Cleopa, ci și mărturii vii despre viața și învățăturile acestor mari duhovnici.
Conferința a fost moderată de părintele protopop Ionuț-Ștefan Apetrei și de părintele paroh Elidor-Tudor Pintili, care au introdus tema și au subliniat importanța modelelor de sfințenie pentru credincioșii de astăzi.
În cadrul cuvântului său, Părintele Ambrozie Ghinescu a conturat chipul spiritual al Sfinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie, evocând smerenia, blândețea și darul povățuirii pe care aceștia l-au pus în slujba miilor de suflete. Au fost amintite episoade din viața lor, sfaturi pentru întărirea credinței, precum și rolul esențial pe care l-au avut în transmiterea tradiției și vieții duhovnicești.
Pe parcursul întâlnirii, credincioșii prezenți, veniți din mai multe parohii ale orașului, au adresat întrebări și au primit îndrumări pe teme precum: importanța duhovnicului în viața creștinului, sensul și valoarea Tainei Sfintei Spovedanii, răspunsuri la frământări și provocări ale vieții de zi cu zi, păstrarea credinței și trăirea autentică a SfinteiEvangheliei.
Atmosfera a fost una caldă, de comuniune și dorință de cunoaștere duhovnicească, iar dialogul sincer dintre părinți și participanți a evidențiat nevoia tot mai mare de repere spirituale solide.
Seara s-a încheiat cu un cuvânt de mulțumire adresat invitaților, precum și cu îndemnul de a urma exemplul Sfinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie: trăirea în smerenie, rugăciune și iubire creștină. ( Prof. Otilia-Mariana Puiu)