Boala sufletului reprezintă una dintre cele mai profunde suferințe ale omului, care, spre deosebire de bolile trupești, este adesea greu de diagnosticat și tratat în afara contextului spiritual. Această afecțiune nu se manifestă prin simptome fizice vizibile, dar se reflectă în stările de anxietate, neliniște, tristețe profundă, lipsa de speranță și îndepărtarea de semeni. În mod fundamental, boala sufletului este legată de păcat, care tulbură legătura dintre om și Dumnezeu.
Sufletul bolnav în contextul contemporan În societatea contemporană, unde accentul este pus pe succesul material și pe autosuficiență, mulți oameni experimentează un sentiment de goliciune spirituală. În goana după bunuri materiale, confort și recunoaștere socială, omul modern își neglijează viața interioară, ceea ce duce la dezechilibre sufletești. Pe măsură ce se îndepărtează de Dumnezeu, sufletul se tulbură, devine vulnerabil la patimi și suferă de ceea ce am putea numi „boala sufletului”.
Această boală se manifestă printr-o lipsă de sens și de pace interioară, prin frământări continue și printr-un sentiment de alienare față de lume. De asemenea, omul bolnav sufletește ajunge să trăiască într-o stare de izolare spirituală, deoarece pierde contactul cu divinul și implicit cu adevărata natură a ființei sale.
Boala sufletului și păcatul Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că păcatul este la originea bolii sufletești. Păcatul, prin definiție, este o abatere de la calea poruncită de Dumnezeu, o formă de îndepărtare de El. În momentul în care omul păcătuiește, nu doar că se îndepărtează de Creator, dar se îndepărtează și de propria-i esență, căzând în tulburare și întuneric spiritual.
Prin păcat, omul deschide ușa patimilor: mândria, egoismul, invidia, desfrâul, lăcomia, toate acestea contribuind la degradarea sufletului și la boala sa. Astfel, boala sufletului nu poate fi separată de păcat, ele coexistând într-o relație directă. Cu cât omul persistă mai mult în păcat, cu atât suferința sufletului său se agravează.
Vindecarea sufletului prin Biserică În fața acestei suferințe interioare, Biserica vine ca un izvor de vindecare și mântuire. Biserica Ortodoxă este privită în tradiția noastră ca un „spital duhovnicesc”, unde bolile sufletești ale credincioșilor sunt tratate printr-un parcurs de pocăință, rugăciune și apropiere de Dumnezeu.
Spovedania – primul pas spre vindecare Primul pas esențial în vindecarea sufletului este Spovedania. Aceasta nu este doar o mărturisire formală a păcatelor, ci o eliberare profundă a sufletului de poverile care îl apăsau. Prin Spovedanie, omul își recunoaște greșelile, se căiește sincer pentru ele și cere iertarea lui Dumnezeu. Acest act de smerenie și recunoaștere este un prim pas fundamental în procesul de vindecare, deoarece eliberează sufletul de vină și rușine, deschizând calea spre pace interioară.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Spovedania este „baia sufletului”, deoarece ea curăță de toată necurăția acumulată prin păcat. În mod similar, Sfântul Ioan Scărarul spune că „prin mărturisirea păcatelor, sufletul își regăsește pacea”. Aceste învățături arată clar rolul fundamental al Spovedaniei în vindecarea sufletească.
Împărtășania – medicament al nemuririi După Spovedanie, Împărtășania vine ca un medicament al nemuririi, după cum o numește Sfântul Ignatie Teoforul. Primirea Trupului și Sângelui lui Hristos aduce sufletului hrana necesară pentru a continua procesul de vindecare. Împărtășania nu doar că întărește sufletul, dar îl unește pe credincios cu Hristos, sursa vieții și a mântuirii.
Împărtășania este de asemenea un act de comuniune nu doar cu Dumnezeu, ci și cu întreaga Biserică. Prin această unire, sufletul se vindecă de boala izolației spirituale, regăsindu-și locul în Trupul lui Hristos. Acest act este o expresie concretă a legăturii vii dintre credincios și divinitate, iar cei care se împărtășesc regulat simt o întărire a sufletului în fața patimilor și ispitelor.
Rugăciunea – izvor de liniște și speranță Un alt mijloc important prin care Biserica oferă vindecare sufletului este rugăciunea. Sfântul Ioan Damaschin definește rugăciunea ca fiind „înălțarea minții și a inimii la Dumnezeu”. Rugăciunea este un dialog viu cu Creatorul, în care omul își exprimă cererile, mulțumirile și slavosloviile. Rugăciunea personală, dar și cea comunitară, practicată în Biserică, are un efect profund asupra sufletului. Ea liniștește mintea, aduce pace interioară și speranță. Prin rugăciune, credinciosul se conectează la o sursă divină de energie care îl întărește și îl purifică. De aceea, rugăciunea este considerată esențială în procesul de vindecare sufletească.
Postul și milostenia – disciplinarea trupului și a sufletului Biserica ne mai învață că, pentru a vindeca sufletul, este necesar să ne disciplinăm trupul și dorințele trupești. Postul este un instrument spiritual de curățire a trupului și de întărire a sufletului. Prin abținerea de la mâncare și băutură, dar și de la alte plăceri, omul își aduce aminte că sufletul trebuie să primeze în fața trupului.
De asemenea, milostenia joacă un rol important în vindecarea sufletului. Prin ajutorarea aproapelui, credinciosul își curăță sufletul de egoism și își deschide inima către ceilalți. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „milostenia este balsam pentru suflet”, deoarece vindecă de mândrie și egoism, dând omului sentimentul unei împliniri autentice.
În concluzie, boala sufletului este o afecțiune complexă, legată de păcat și de îndepărtarea de Dumnezeu, dar vindecarea este posibilă prin Biserică. Sfintele Taine, rugăciunea, postul și milostenia sunt mijloacele prin care sufletul își poate regăsi pacea, liniștea și sănătatea spirituală. Dumnezeu, în mila Sa nesfârșită, ne oferă prin Biserică toate instrumentele necesare pentru a ne vindeca și a ne reîntoarce la adevărata noastră natură divină. (Pr. Ciprian Șoptică)
Alegerea mijlocului de ȋnvăţământ adecvat realizării unor obiective educaţionale date, la o clasă de elevi cu anumite particularităţi de vârstă și individuale presupune cunoașterea mecanismelor interne, psihologice ale tipului de ȋnvăţare care intervine ȋn condiţiile folosirii mijloacelor de ȋnvăţare.Prezenţa unui singur mijloc de ȋnvăţământ, oricât de bine conceput și realizat ar fi acesta, nu este suficientă pentru a asigura creșterea eficienţei procesului de ȋnvăţământ. Este necesară utilizarea unui sistem al mijloacelor de ȋnvăţământ.
Voi aduce în discuţie doar de câteva mijloace didactice auxiliare folosite ȋn educaţia religioasă a elevilor: textul biblic, textul literar, icoana.
Textul biblic
Biblia e Cartea cărţilor, e cartea de bază a creştinismului care cuprinde revelaţia divinăşi ne învaţă ce trebuie să facem pentru a ne mântui.
Textul biblic este folosit ca mijloc de învăţământ pentru a uşura înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi şi pentru a se hrăni sufleteşte din oaza înţelepciunii sacre. Profesorul de religie, îi va ajuta pe elevi sa-si formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură. Ȋncepând din clasa a III-a elevii învăţă să găsească un text în Biblie.
În cadrul orelor de religie o serie de fragmente din Scrierile Scripturistice pot fi cântate sau citite. De exemplu, când vorbim despre imnografia şi muzica bisericească, aducem argumente despre cântarea duhovnicească, din Sfânta Scriptură: „în ceruri îngerii şisfinţii cântă fără încetare slava lui Dumnezeu” (Isaia 6, 23; Apocalipsa 15, 1-3); lumea s-a creat în cântecele îngerilor (Iov 38, 4-7); în acordurile armonioase ale harpei lui David, tristeţea şi melancolia lui Saul dispăreau şi buna dispoziţie înlocuia duhul cel rău care-l mistuia (I Regi 16, 23); Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli cântau psalmi (Matei 26, 30; Mc. 14,26); Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni să trăiască în cumpătare şi cântări duhovniceşti: „…să vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi în laude şi în cântări duhovniceşti”.
La fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor, pentru a arăta spre ce atitudini şi trăiri, sentimente şi comportamente pot îndemna diferite genuri muzicale, atât prin melodie şi ritm, cât şi prin mesajul textelor; se propune elevilor următoarele texte biblice, se cere să descrie stările sufleteşti spre care îi îndeamnă.
„Cânta–voi Domnului înviaţamea, cânta–voi Domnuluimeu cât voi fi. Plăcute să–ifie Lui cuvintele mele. Iar eu mă voi veseli de Domnul” (Psalmii 103, 34-35).
„Cântaţi Domnului cântare nouă, lauda Lui în adunarea celor credincioşi” (Psalmii 149, 1).
Cântarea unui verset dintr-un psalm poate fi folosit şi la captarea atenţiei elevilor şi transmiterea mesajului că Dumnezeu este bun, că ne putem baza pe bunătatea Lui la necaz şi la îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti. Domnii învăţători sprijină muncă profesorului de religie şi îi îndrumă pe elevi ca înainte de ore să facă rugăciunea „Tatăl nostru”.
Pentru crearea cadrului religios, textul biblic va fi folosit în orice etapă a lecţiei, având menirea de a stimula pe elevi să citească zilnic din Sfânta Scriptură.
Este foarte importantă folosirea Sfintei Scripturi la orele de religie. Citind textele scripturistice specifice conţinutului didactic pe care îl avem de abordat, îi învăţăm pe elevi să-şi asume identitatea creştină şi să aprofundeze elementele de doctrină creştină.
Textul literar
Profesorul de religie va folosi alături de Biblie, textul literar cu valoare moral– religioasă care contribuie la formarea caracterului şi poate fi folosit ca mijloc de învăţământ întrucât sensibilizează sufletul şi–l orientează pe calea binelui. Profesorul este cel care selectează fragmentele literare, în funcţie de gradul de accesibilitate şi de scopurile urmărite, printre acestea numărându-se: desprinderea unor învăţături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă şi pentru un anumit autor. Textele literare pot fi folosite în diferite momente ale lecţiei: verificarea cunoştinţele, captarea atenţiei, comunicarea noilor cunoştinţe, fixarea cunoştinţelor, asociere, generalizare.
Profesorul utilizează atât poezie, cât şi proză. Prin poezie reușește să sensibilizeze elevul şi se formează o stare de religiozitate benefică transmiterii noilor cunoştinţe. La clasele din ȋnvăţământul liceal, profesorii de religie ȋmpreună cu profesorii de limba și literatura română pot realiza ore interdisciplinare. În literatura română găsim texte literare de inspiraţie religioasă care se referă la sărbătorile Paştelui („Paştele”, „Hristos a înviat”, „Floriile”, de V. Alecsandri, „Învierea”, de M. Eminescu, „La Paşte”, de G. Coşbuc, „În Vinerea Patimilor”, de O. Goga, „De Paşti”, de T. Arghezi, „De Paşti”, de I. Pillat, „Copacul lui Iuda”, de V. Voiculescu, „Noaptea Învierii”, de Nichifor Crainic, „Pe Cruce” şi „În Grădina Ghetsemani”, de V. Voiculescu, „Floarea lacrimilor”, de Emil Gârleanu) sau care sunt dedicate sărbătorilor de iarnă (Sf. Neculai, Crăciunul, Sfântul Vasile şi Anul Nou sau Botezul Domnului, Boboteaza: Colinde, Teatru popular – Irozii, Vicleimul). cele mai multe texte dedicate sărbătorilor de iarnă, de obicei, sunt de factură populară, dar elevii studiază şi texte din literatura cultă – „Colinde, Colinde”, „Rugăciune”, de M Eminescu, „În seara de Crăciun”, de G. Coşbuc, „Colindă”, de O. Goga, „Iisus”, de Panait Cernea, „Maica şi Pruncul”, de Ion Pillat. Importanţa educaţiei religioase a fost recunoscută şi prin introducerea, în programa de limba şi literatura română pentru clasele IX-XII, a noţiunii de teorie literară – „parabola biblică”.
Elevii învaţă că parabola sau pilda este o scurtă istorie fictivă, dar verosimilă, prin care se exprimă adevăruri şi învaţături cu caracter religios sau moral; înţeleg că parabola are dublu înţeles, respectiv unul direct (sens propriu, religios) şi unul ascuns, neexprimat (sens figurat). Sensul ascuns, neexprimat are un caracter moral şi se referă la felul în care trebuie să se comporte oamenii. Sunt numeroase exemple de parabole studiate de copiii atât în ciclul gimnazial, cât şi în cel liceal, dintre acestea se cuvine să amintim „Floarea lacrimilor” de Emil Gârleanu, parabola biblică „Fiul risipitor, „Parabola semănătorului”, de G. Coşbuc, parabola „Grăuntele care creşte fără ştirea omului”, „Pilda bogatului nemilostiv”, „Parabola viţei de vie şi a mlădiţelor”, „Parabola samariteanului milostiv”, „Psalmii” lui T. Arghezi, „În Grădina Ghetsemani” de V. Voiculescu. De altfel, miturile biblice la Vasile Voiculescu se regăsesc în expresii tulburătoare în volumul „Pârgă”, apărut în 1921, volum în care scenele şi motivele biblice devin alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia sa către Dumnezeu.
Icoana
Un alt mijloc didactic folosit la ora de religie este icoana. Ea cuprinde o taină a lui Dumnezeu şi devine obiect de cult, adică trebuie să i se dea cinstire; transmite adevărul de credinţă al bisericii universale şi „reprezintă unul din multele repere duhovniceşti în procesul continuu de formare a creştinului” (elevului). „Motivul existenţei icoanelor în viaţa duhovnicească a credincioşilor este unul foarte simplu: nevoia lor de concret, de a vedea cu ochii trupeşti ceea ce încă nu se poate desluşi cu ochii minţii”.
„În icoană iradiază inima, arde rugăciunea curată pe jertfelnicul sufletului credinciosului. În icoană totul este cuprins de năzuinţa către imensitatea cerurilor”.
Ora de religie nu se poate desfăşura fără icoana în sala de clasă. Fiecare elev simte nevoia de a avea în faţă o icoană, el simte nevoia şi doreşte să şi vadă, să atingă cu mâinile, să sărute cu buzele. Acesta este un elev practicant pentru că arată faptul că el este obişnuit cu Biserica, este format în duhul acesteia şi educat în sensul receptării depline a mesajului sfinţilor.
Icoanele sunt auxiliare ale diferitelor metode, cum ar fi: povestirea (când se povesteşte viaţa unui sfânt, prezenţa icoanei intensifică sentimentul religios), explicaţia prin intermediul căreia elevii înţeleg mai uşor viaţa spirituală privind materialul intuitiv iconografic, observaţia dirijată (când după o povestire biblică elevii sunt solicitaţi să observe şi să compare cele două moduri de rugăciune a vameşului şi a fariseului), meditaţia religioasă (când elevii îşi focalizează atenţia înspre icoana Judecăţii din urmă conştientizându-şi propriile greşeli şi unii dintre ei hotărându-se ca pe viitor să le evite).
În cadrul procesului instructiv–educativ icoanele pot fi folosite la începutul expunerii (când se urmăreşte cunoaşterea vieţii sfinţilor sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoştinţelor (înainte de analiza fragmentului, pentru a uşura formularea ideilor principale) sau la sfârşitul expunerii (când se urmăreşte fixarea cunoştinţelor).
Icoanele au un rol esenţial în cadrul lecţiei întrucât sunt modalităţi de a exprima „teologia în imagini”, apropiindu–l pe elev de Dumnezeu.
Pentru a preciza valoarea spirituală a icoanei ortodoxe (este un mijloc de menţinere şi întărire a vieţii religioase), imaginea icoanei trebuie privită cu credinţă şi evlavie, face să apară în mintea credinciosului, prin harul dumnezeiesc, persoana al cărei chip este pictat, astfel încât orice cinste dată icoanei revine persoanei şi nu materialului din care este făcută icoana.
Pr. lect. dr. Adrian Dinu afirmă că „adevărata icoană exprimă experienţa duhovnicească a sfinţeniei. Arta zugravilor de icoane este socotită de Biserică drept mărturie a sfinţeniei, ca teologie exprimată în chip şi culoare. Pentru aceasta, Biserica prevede ca icoanele să fie zugrăvite aşa cum au fost zugrăvite mai înainte de sfinţii zugrăvitori de icoane”.
Iconografia ortodoxă redă întocmai învăţătura Bisericii despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului sau despre oricare dintre sfinţi. Ele demonstrează concomitent şi cinstirea de care se bucură în inimile credincioşilor persoanele sfinte şi definesc cel mai deplin cultul ortodox.
Având în vedere că la religie scopul procesului educativ are un accentuat caracter spiritual, lecţia capătă valenţe formative în funcţie de conţinutul selectat pentru ca efectul să fie cel dorit.(Pr.Prof. Șoptică Ciprian)
Slova Creștină de Dorohoi 