Fiecare om poartă cu sine o povară, o durere care este numai a lui, pe care doar el o înțelege și nimeni altcineva.
Grăbiți, indiferenți, oamenii trec parcă revărsându-se ca un râu învolburat, preocupați doar de ei înșiși, de propriile poveri, de propriile gânduri…
Îi vedem peste tot, ne-am obișnuit cu ei, fac parte din peisajul cotidian. Dragii de ei încearcă să treacă neobservați, jenându-se parcă de propriile limite, încercând să nu se pună în valoare în niciun fel. Suferința modifică sufletul omenesc, îl sensibilizează și, uneori, îl ajută să vadă lucrurile într-un alt fel, modificând ierarhia valorilor. Oamenii, în marea lor majoritate, sunt preocupați doar de ei înșiși, dar există și oameni care au timp să vadă ceea ce foarte puțini văd și să înțeleagă ceea ce foarte puțini înțeleg.
Într-o mulțime de oameni este foarte greu să distingi și să apreciezi corect sub povara căror gânduri trăiesc și oamenii fericiți, și oamenii nefericiți. Cei care suferă au însă ceva distinctiv, particular, o tristețe numai a lor, care, atunci când este purtată cu demnitate, poate deveni o aură. Toți nefericiții lumii acesteia au ceva special în ei, un fel de a fi absolut neostentativ, o delicatețe și o sensibilitate în același timp firească.
Sunt mulți oameni în suferință cărora Dumnezeu le pune în loc de picioare aripi, pentru a se înălța, pentru a pluti, pentru a exersa zborul…Este greu de înțeles cum poate fi fericit un infirm, dar ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință. Nu spun că suferința dată de anumite infirmități sau boli este aducătoare de fericire prin ea însăși, dar cel care suferă are un alt fel de a înțelege, un alt fel de a se raporta la valorile lumii contemporane și, mai ales, poate face o diferență corectă între ceea ce pare a fi fericirea și ceea ce este, de fapt.
Atunci când suferim, ajungem să înțelegem că avem nevoie de foarte puțin pentru a fi fericiți. (Pr. Dragoș Iftimescu)
Slova Creștină de Dorohoi 