7 mai 2025 – Slova Creștină de Dorohoi

1. Introducere

La ceas de sărbătoare centenară, privind cu recunoștință în urmă la drumul parcurs de Biserica Ortodoxă Română, înțelegem mai profund darul neprețuit al recunoașterii Autocefaliei și al înființării Patriarhiei.

Este adevărat, când auzim vorbindu-se despre „100 de ani de patriarhat”, intervalul de timp n-ar prezenta mare importanță, privit în cadrul mileniilor de când se poate vorbi despre existența creștinismului pe teritoriul țării noastre. Dar, dacă luăm în calcul condițiile vitrege în care a fost nevoit să trăiască neamul românesc, în provincii despărțite, sub stăpâniri străine, veacuri de-a rândul, realizarea evenimentelor la care facem referire apare în adevărata ei importanță, iar bucuria și entuziasmul cu care sunt sărbătorite apar pe deplin justificate. Ne exprimăm astfel sentimentele de admirație și de recunoștință față de înaintașii care au reușit să realizeze aceste evenimente, iar pe de altă parte, prin asemenea manifestări se păstrează mereu vii și se transmit din generație în generație aceleași nobile sentimente de statornicie în credință.

Actul de recunoaștere a Autocefaliei în 1885 și ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie în anul 1925 au reprezentat nu doar împlinirea unor aspirații naționale și bisericești firești, ci și un pas decisiv în consolidarea unității de credință și de neam. Acest eveniment era un act firesc și legitim, cu o semnificație adâncă în viața credincioșilor noștri, având în același timp o semnificație deosebită pentru raporturile Bisericii noastre străbune cu celelalte Biserici Ortodoxe surori.

În acest context aniversar, se cuvine să reflectăm cu smerenie asupra felului în care preoții și credincioșii, fiecare în locul și slujirea sa, au fost și sunt chemați să lucreze împreună în via Bisericii, asumând atât bucuriile, cât și suferințele drumului comun, într-o continuitate a „răstignirilor” și „învierilor” trăite în trupul viu al Bisericii.

2. Preoți și credincioși în lucrarea Evangheliei

Prin înființarea Patriarhiei, în chip firesc, Biserica românească își lua pe umeri sarcini noi și mari, își lua răspunderi grele pentru viitor. Căci înălțimea treptei, cum spunea Nicolae Iorga, „nu putea fi numai o mantie de aur”, nu putea rămâne doar o podoabă de dinafară, ci trebuia să însemne o creștere a vieții și a puterii duhovnicești. Trebuia aprinsă mai viu munca de zidire creștinească, trebuia trasă brazdă mai adâncă în ogorul înțelenit, trebuia o înviorare cât mai neîntârziată a simțirii ortodoxe. Cu aceste nădejdi trainice, se promulga, la 6 mai 1925, legea și statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.

Lucrarea Evangheliei în sânul Bisericii Ortodoxe Române, în cei o sută de ani de la ridicarea sa la rang de Patriarhie, a fost o strădanie continuă, uneori plină de încercări, dar binecuvântată cu rodiri duhovnicești. Preoții și credincioșii, împreună-lucrători în via Domnului, au purtat, de-a lungul timpului, atât greutatea prigonirilor și a lipsurilor, cât și bucuria reînnoirii duhovnicești și a mărturisirii libere a credinței.

În această perioadă, Biserica a trăit atât răstigniri — prin persecuții, suprimări de drepturi, încercări istorice — cât și învieri, prin reînsuflețirea vieții parohiale, renașterea catehezei și întărirea comunităților euharistice. Preoții au fost adesea cei care, cu jertfelnicie, au ținut trează candela credinței, slujind adesea în condiții dificile, cu riscuri personale, dar cu o dragoste nemărginită pentru Hristos și pentru turma încredințată lor.

Astăzi, chemarea preotului și a credinciosului rămâne aceeași: să lucreze împreună în via Bisericii, cu conștiința că sunt membri vii ai Trupului lui Hristos. Această lucrare presupune asumare deplină, nu doar o apartenență declarativă la credință. Într-o lume tot mai marcată de superficialitate, se cere o întoarcere autentică la izvorul vieții — Sfânta Scriptură — nu ca un simbol onorat de la distanță, ci ca un cuvânt viu, care să pătrundă în adâncul inimii și să transforme viețile.

Mijloacele prin care preoții și credincioșii pot spori în lucrarea Evangheliei sunt multiple. Cateheza, desfășurată atât în rândul tinerilor cât și al adulților, rămâne o formă esențială de consolidare a credinței. Citirea Psaltirii, ca exercițiu de rugăciune personală și comunitară, întărește legătura cu Dumnezeu și cu Biserica. Studiul biblic, fie în cercuri organizate, fie în momente de lectură personală, aduce lumina adevărului evanghelic în viața zilnică. Nu în ultimul rând, unitatea preoților între ei și comuniunea dintre preoți și credincioși sunt chei esențiale pentru rodirea în Hristos: căci acolo unde există dragoste și înțelegere frățească, Duhul Sfânt lucrează cu putere.

Astfel, în cei o sută de ani de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română și-a împlinit menirea de a fi nu doar un stâlp al adevărului, ci și o școală a iubirii în care clerul și credincioșii, fiecare după darul său, lucrează împreună pentru mântuirea lumii.

3. Chipuri de lumină din zona orașului Dorohoi

a. Părintele Gheorghe Filip – Mărturisitor al credinței în vremuri de prigoană

Între chipurile luminoase care au mărturisit Evanghelia în vremuri grele se numără și părintele Gheorghe Filip, slujitor vrednic al Bisericii în satul Broscăuți între anii 1943–1945. Născut în anul 1914 în Cristinești, județul Dorohoi, părintele Gheorghe a crescut într-o familie simplă, dar profund credincioasă, care i-a sădit în suflet dragostea pentru Hristos și Biserică.

După hirotonie, și-a închinat viața slujirii altarului și aproapelui, fiind remarcat pentru râvna sa pastorală și pentru apropierea sinceră de oameni. Vremurile însă aveau să se întunece. După instaurarea regimului comunist, părintele Gheorghe Filip a fost arestat în 1948, fiind acuzat de „uneltire împotriva ordinii sociale”. A urmat o perioadă grea de detenție în închisorile Botoșani, Galați, Peninsula și Aiud, suportând cu răbdare și credință umilințe și suferințe greu de descris.

Eliberat, nu și-a părăsit însă misiunea, ci și-a reluat cu și mai multă dăruire slujirea pastorală, fiind numit ulterior preot în mai multe parohii din județele Botoșani și Neamț. A fost din nou arestat în 1959 și a trecut prin noi încercări, rămânând însă până la sfârșit un slujitor fidel al Evangheliei.

Mărturia părintelui Gheorghe Filip rămâne un exemplu viu al puterii credinței și al curajului de a rămâne statornic în Hristos chiar și atunci când împrejurările păreau să nu mai lase loc speranței. Prin tăria sa sufletească, el s-a făcut, asemenea cuvântului Evangheliei, o mărturie vie pentru toți cei din jurul său.

b. Părintele Ilie Cojocaru – Chip de blândețe și statornicie în slujirea Evangheliei

Un alt chip luminos între preoții slujitori din nordul Moldovei este părintele Ilie Cojocaru, preot al satelor de lângă Dorohoi, care a păstorit cu smerenie și devotament întreaga sa viață. Născut în anul 1913, într-o familie de oameni simpli și credincioși, părintele Ilie a crescut în duhul rugăciunii și al respectului față de rânduiala Bisericii.

Hirotonit în vremuri de încercare pentru țară și pentru credință, părintele Ilie a slujit cu o profundă conștiință a misiunii sale, fără a se lăsa înfricoșat de vitregia vremurilor sau de presiunile regimurilor politice care au căutat adesea să reducă la tăcere glasul Bisericii. Nu prin cuvinte mari, ci prin exemplul unei vieți curate, pline de răbdare și slujire, a devenit pentru credincioșii săi o icoană vie a păstorului cel bun.

Deși nu a fost aruncat în închisori precum alți mărturisitori, părintele Ilie a cunoscut alte forme de suferință: marginalizarea, presiunile constante, încercările de intimidare. A rămas însă neclintit, continuând să împlinească rânduiala slujbelor, să îndrume pe cei rătăciți și să încurajeze comunitatea să păstreze credința nealterată.

Întreaga sa viață a fost o predică tăcută, dar grăitoare, despre statornicia în Hristos. A trecut la Domnul în anul 2006, lăsând în urmă nu doar biserici zidite de mâna sa, ci mai ales suflete zidite în credință și în nădejde. Părintele Ilie Cojocaru rămâne pentru noi o pildă vie de cum, prin slujire smerită și iubire neclintită față de Dumnezeu și oameni, se poate lucra Evanghelia în tăcere, dar cu putere.

c. Cherciu Măriuța – chip al mamei rugătoare.

În parohia „Nașterea Maicii Domnului” din satul Broscăuți, județul Botoșani, trăiește astăzi o femeie trecută de 75 de ani, cu chip blând și inima plină de lumină – tanti Măriuța Cherciu. Viața ei, deși tăcută și lipsită de strălucirea lumii, este o mărturie vie a credinței statornice în vremuri tulburi, când curajul de a fi creștin presupunea suferință și asumare.

În timpul regimului comunist, tatăl ei, muncind din greu pentru a-și adăposti familia numeroasă, a început să construiască o casă pentru cei șapte copii. N-a trecut mult până când autoritățile au intervenit: zidurile au fost dărâmate cu buldozerul, într-un gest dureros ce a întruchipat cruzimea sistemului împotriva inițiativei și demnității personale. Totuși, această lovitură nu a distrus temelia vieții duhovnicești din familia lor.

Mi-a mărturisit că își amintește cu emoție cum, deși părinții erau obligați să lucreze inclusiv duminica și în zilele de sărbătoare – o tactică deliberată de dezrădăcinare religioasă –, ei își trimiteau copiii la biserică, în semn de tainică rezistență. Ea mergea cu grijă, știind că dacă învățătorul afla, risca o bătaie aspră. „N-am lăsat biserica. Mă rugam la Maica Domnului și mergeam, chiar dacă mi-era frică…”, mărturisește ea astăzi, cu lacrimi și seninătate în glas.

Tanti Măriuța nu s-a lepădat niciodată de credință. Când era în putere, în urmă cu vreo 15 ani, îmi amintesc că era nelipsită de la Sfânta Liturghie. O perioadă de timp era cea care plămădea prescuri pentru biserică. Astăzi, nu se mai poate deplasa spre biserică, însă citește zilnic din Psaltire și se roagă cu stăruință pentru familia ei și pentru pacea lumii – un gest firesc pentru cineva care a trăit războiul nevăzut al sufletului și al neamului. Ea este una dintre acele conștiințe vii care, fără să fi scris cărți sau să fi ținut discursuri, au păstrat în inimile lor taina Evangheliei și au transmis-o prin simplitatea trăirii.

Astfel de oameni, poate necunoscuți istoriei mari, au fost stâlpii credinței nebiruite, mărturisind prin însăși viața lor adevărul spus de Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33) Acești oameni simpli au fost adevărați mucenici tăcuți ai credinței.

Și mai sunt mulți ca ea. În sate uitate de lume, prin orașe mici sau în colțuri liniștite ale țării, trăiesc bătrâni care poartă în suflet aceeași mărturie. Oamenii aceștia, neștiuți, dar luminați de har, formează țesătura nevăzută a unei Biserici care nu a fost biruită nici de prigoană, nici de vremuri.

d. Brânzei Elena – o viață simplă, închinată credinței și demnității

În parohia „Adormirea Maicii Domnului” Broscăuți, Protopopiatul Dorohoi, trăiește Elena Brânzei, pe care consătenii o cunosc drept tanti Lenica, o femeie în vârstă de 82 de ani, care poartă în inima sa o comoară de povești, suferințe și nădejde. Viața ei, deși n-a fost niciodată în centrul atenției, este o pildă tăcută de curaj și fidelitate față de Dumnezeu și familie.

Născută într-o vreme grea, tanti Lenica a primit Taina Botezului din mâinile părintelui Gheorghe Filip – preot slujitor în satul Broscăuți între anii 1943-1945, despre care se am amintit mai sus că a pătimit în temnițele comuniste pentru verticalitatea și misiunea sa. Legătura aceasta nu a fost doar una simbolică: părintele Filip a locuit chiar în casa părinților dumneaei, fiind primit cu drag și respect în comunitate.

La vârsta de zece ani, o durere adâncă i-a marcat copilăria: mama ei s-a stins din viață, răpusă de o boală de inimă. Rămasă fără ocrotirea maternă, Elena și-a găsit sprijin în gesturile mici, dar pline de compasiune. Își amintește cu recunoștință cum profesorul Zaiț, o figură cunoscută și respectată în Dorohoi, îi aducea aproape zilnic pâine cu margarină la școală, mișcat de drama copilei.

Anii colectivizării i-au adus alte suferințe. A muncit din greu la C.A.P., apoi la fabrica de sticlă – locuri unde truda era multă, iar recunoștința puțină. Dar în sufletul ei, credința a rămas neclintită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a crescut doi fii vrednici, insuflându-le dragostea pentru rugăciune și muncă cinstită.

Astăzi, la vârsta senectuții, nu se plânge. Îl pomenește în rugăciune pe părintele Gheorghe Filip, nașul ei de botez, și se roagă cu sârguință pentru familie și pentru toți cei pe care viața i-a așezat în calea ei. Există un fir nevăzut care leagă sufletul ei de chipuri din trecut: la fel cum în anii `40 părintele Filip a locuit în casa părinților săi, în anii `80, tatăl meu care de asemenea este preot, împreună mama mea, au stat în gazdă la mătușa Lenica, în același sat, în același duh.

Am stat de vorbă cu dânsa: nu cere recunoaștere, își duce viața cu demnitate, în modestie și rugăciune. Dar Biserica, în misiunea ei de a cinsti mărturisitorii credinței, are datoria să adune asemenea chipuri într-o lumină a recunoștinței. Pentru că în astfel de femei, simplitatea se împletește cu statornicia, iar biografia discretă devine o lecție de Evanghelie trăită.

Astăzi, privind la chipul ei brăzdat de ani, dar luminat de pacea interioară, se poate vedea rodul unei vieți care a știut să împlinească în tăcere, dar cu mare putere, cuvintele Evangheliei: „Cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”(Matei 24, 13).

4. Concluzii

Privind la acest veac de lucrare a Patriarhiei Române, înțelegem că adevărata putere a Bisericii nu a stat niciodată în mijloacele exterioare, ci în lumina Evangheliei sădită în inimile oamenilor. Cuvântul viu al lui Dumnezeu, primit cu credință și rodit în fapte, a fost cel care a păstrat neîntreruptă viața Bisericii chiar și în vremuri de cruntă prigoană sau de mare încercare.

A fi preot sau credincios în slujba Evangheliei nu înseamnă doar împlinirea unor obligații exterioare, ci o chemare lăuntrică de a deveni, fiecare în parte, o oglindire vie a iubirii lui Hristos în lume. Nu prin cuvinte mărețe se câștigă sufletele, ci prin mărturia vie a vieții îndumnezeite. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al iubirii și al luminii dumnezeiești, ne încredințează că Evanghelia trăită nu rămâne doar un cuvânt rostit, ci se sădește adânc în inimă, transfigurându-l pe om într-o prezență vie a lui Hristos în lume. Cine pune Evanghelia în inimă, acela, prin întreaga sa viețuire, devine Evanghelie vie pentru frații săi. Astfel, lucrarea Evangheliei nu se măsoară doar prin predici sau îndemnuri, ci prin însăși ființa celui ce o trăiește.

În această lumină, responsabilitatea noastră — ca preoți și credincioși — este să nu păstrăm Evanghelia doar în vorbe, ci s-o întrupăm în gesturi simple, în răbdare, în dragoste, în slujire smerită. Așa cum Sfinții au fost scrisori vii ale Împărăției, așa suntem și noi chemați să devenim vestitori ai lui Hristos prin însăși ființa noastră.

În anul de grație al centenarului Patriarhiei, ne reînnoim astfel angajamentul de a lucra, fiecare după darul său, în via Domnului. Într-o lume care are tot mai mare nevoie de mărturie autentică și de lumina Evangheliei, preoții și credincioșii sunt chemați să fie făclii nestinse, aducând nădejde, pace și adevăr în mijlocul unei societăți însetate de sens.

La împlinirea a 100 de ani de când Biserica Ortodoxă Română s-a declarat și a fost recunoscută ca Patriarhie, privind bogatele realizări pe care ea le-a înfăptuit în acest timp, avem tot dreptul să întâmpinăm acest eveniment cu bucurie.

Să nu uităm că roadele cele mai durabile nu sunt cele ale unei lucrări grăbite, ci ale unei sădiri adânci în inima Evangheliei, într-o fidelitate neclintită față de Hristos și față de Biserica Sa. Numai așa, urmându-i pe cei care au luminat înaintea noastră, vom putea duce mai departe comoara cea de mult preț a credinței și vom fi, fiecare, o mică Evanghelie vie pentru aproapele nostru. (Pr. Crețu Vasile Ionuț)

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
IPS Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, La centenarul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române(1885-1985), în revista Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 2, aprilie-iunie 1985;
Diac. G. Sereda, De la Biserica Autocefală la Patriarhia Română, în revista Ortodoxia, anul II, nr. 2, aprilie-iunie 1950;
Pr. Dr. Iorgu Ivan, Biserica Ortodoxă Română – 60 de ani de patriarhat, în revista Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie-septembrie 1985;
Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987;
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1993;
Istoria Bisericii Române, manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 1958;
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981;
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, editura Trinitas, Iași, 2002;
Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;
Pr. Ioan Canciuc, Protopopiatul Dorohoi-Contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului, vol I, editura Doxologia, Iași, 2013;