„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Sunt cuvinte pe care le auzim adesea în biserică, mai ales în zilele în care cinstim Sfânta Cruce, dar a căror profunzime ne cheamă mereu la o nouă înțelegere. Pentru creștin, crucea nu este doar un semn pe care îl purtăm la gât, pe care îl așezăm în casele noastre sau în fața căruia ne închinăm. Crucea este și un drum: drumul urmării lui Hristos.
În primele veacuri ale Bisericii, cuvântul „cruce” avea pentru creștini o însemnătate cât se poate de concretă. A-L urma pe Hristos putea însemna asumarea credinței chiar cu prețul vieții. Mulți dintre cei care L-au mărturisit pe Hristos au cunoscut în mod nemijlocit suferința și moartea martirică. Mai târziu, odată cu dezvoltarea vieții monahale și cu înțelegerea tot mai profundă a nevoinței creștine, purtarea crucii a fost înțeleasă și ca asumare statornică a credinței, a responsabilităților și a datoriilor creștine de-a lungul întregii vieți.
Crucea nu înseamnă, așadar, doar suferința care vine asupra noastră fără să o putem evita. Ea înseamnă și felul în care alegem să răspundem înaintea lui Dumnezeu la ceea ce ne este dat să trăim. Înseamnă să nu fugim de responsabilități, să nu ne ascundem atunci când viața devine dificilă și să nu căutăm mereu vinovați pentru propriile neputințe. Înseamnă să avem puterea de a rămâne în credință și atunci când lucrurile nu se desfășoară după voia noastră.
Hristos Însuși ne arată această cale. El nu a promis ucenicilor o viață lipsită de încercări. Dimpotrivă, le-a spus limpede: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Urmarea lui Hristos nu poate fi despărțită de cruce, pentru că Însuși Mântuitorul a mers pe drumul Crucii până la capăt. De aceea, creștinul nu este chemat să caute suferința, dar nici să fugă de orice dificultate care îi cere răbdare, jertfă, iertare sau statornicie.
Uneori, crucea noastră poate fi o suferință trupească, o boală, o lipsă, o nedreptate sau o încercare pe care nu am ales-o. Alteori, ea se află în responsabilitățile obișnuite ale vieții: în familie, la locul de muncă, în grija față de copii și părinți, în răbdarea față de cel de lângă noi. Există situații în care oameni care ne sunt apropiați devin, prin slăbiciunile sau neputințele lor, o adevărată încercare pentru noi. A purta crucea nu înseamnă să acceptăm răul fără discernământ, ci să nu răspundem răului prin rău și să nu renunțăm prea ușor la omul care ne este greu de înțeles sau de suportat. Creștinul este chemat să încerce să-l ridice pe celălalt, să-l câștige pentru bine și pentru adevăr.
În acest sens, cuvintele Mântuitorului „cine își va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va afla” răstoarnă logica după care trăim adesea. Lumea ne învață să ne preocupăm, înainte de toate, de propria bunăstare, de confortul nostru, de timpul nostru, de interesele noastre. Evanghelia ne propune un alt drum: acela al dăruirii. Ceea ce oferim din timpul nostru, din puterea noastră, din bunurile și priceperile noastre pentru binele aproapelui nu este timp pierdut. Dimpotrivă, este un timp care capătă sens.
Viața creștină nu este construită în jurul întrebării „Ce pot să câștig pentru mine?”, ci și în jurul unei alte întrebări, mult mai importante: „Ce pot să dăruiesc?”. O familie în care fiecare caută numai propriul confort se destramă încet. O comunitate în care fiecare se gândește doar la sine slăbește. În schimb, acolo unde oamenii își pun darurile în slujba celorlalți, se naște solidaritatea, iar binele se înmulțește.
De aceea, întrebarea Mântuitorului rămâne la fel de actuală: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26). Putem dobândi multe lucruri, putem căuta succesul, recunoașterea, averea sau confortul, însă toate acestea sunt trecătoare. La capătul vieții, omul nu poate lua cu sine nimic din ceea ce a adunat pentru sine. Rămâne însă ceea ce a zidit în suflet și binele pe care l-a făcut celorlalți.
În lumina Învierii lui Hristos, crucea nu mai este semnul unei înfrângeri definitive. Ea este drumul care trece prin suferință spre viață. De aceea, creștinul privește și moartea altfel decât o privește lumea care nu are perspectiva veșniciei. Moartea rămâne dureroasă și despărțirea de cei dragi ne rănește, însă pentru omul credincios ea nu mai reprezintă ultimul cuvânt. Hristos Cel răstignit este și Hristos Cel înviat.
A ne purta crucea înseamnă, în cele din urmă, a rămâne lângă Hristos. Înseamnă să nu ne lepădăm de credință atunci când ne este greu, să nu transformăm încercarea în prilej de deznădejde și să nu lăsăm egoismul să ne închidă față de cei din jur. Crucea fiecăruia este diferită, dar drumul este același: al răbdării, al iubirii, al jertfei și al nădejdii.
Hristos nu ne cere să purtăm singuri crucea vieții. El ne cheamă să o purtăm împreună cu El. Iar atunci când omul descoperă că, în mijlocul încercării, nu este singur, crucea nu mai este doar povara pe care trebuie să o ducă, ci devine și locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. (Pr. Mihai Pînzariu, parohia „Sf. Împărați Constantin și Elena” Vlădeni)
