Procesiunea cu racla Catedralei Mitropolitane din Iași, în care se află părticele din moaștele mai multor sfinți și o parte din Brâul Maicii Domnului, s-a încheiat duminică, 23 noiembrie 2025, după o săptămână plină de rugăciune, trăiri duhovnicești și binecuvântare pentru credincioșii din Protopopiatul Dorohoi. Evenimentul a fost organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan și a adus multă mângâiere sufletească în această perioadă de început a Postului Nașterii Domnului. Racla a poposit în fiecare zi într-o altă parohie, iar credincioșii au venit în număr mare pentru a se închina, unii dintre ei mărturisind că nu ar fi reușit să ajungă altfel la astfel de sfințenii dacă nu ar fi fost aduse în comunitatea lor. În multe sate, oamenii au venit încă de dimineață — elevi care plecau la școală, localnici grăbiți spre serviciu sau vârstnici care țineau să fie prezenți încă de la primele ore. Seară de seară au fost săvârșite Ceasul IX, Vecernia și Litia, iar în unele parohii credincioșii au rămas până târziu pentru citirea acatistelor și cântarea pricesnelor. Preoți din mai multe cercuri pastorale au însoțit racla, slujind împreună și rostind cuvinte de învățătură care au întărit inimile celor prezenți. Mulți dintre părinți au vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinților, iar rândurile lungi de închinători au arătat o sete vie pentru rugăciune și apropiere de cele sfinte. În unele parohii, au participat numeroși copii și tineri, însoțiți de profesori și educatori. La Cervicești, de exemplu, patru doamne profesoare au venit cu aproximativ cincizeci de elevi, iar la Broscăuți grupul catehetic al parohiei a citit acatistele sfinților, oferind un moment deosebit de rugăciune și de mărturisire a credinței. Prezența lor a adăugat multă lumină și speranță întregului pelerinaj. Au fost momente în care bisericile au devenit neîncăpătoare. La Rogojești, credincioșii au venit în număr foarte mare, iar elevii din sat au trecut pe la biserică înainte de ore pentru a se închina. S-a slujit Sfânta Liturghie, apoi Taina Sfântului Maslu, la care au luat parte numeroși preoți și oficialități locale. O atmosferă asemănătoare s-a regăsit și la Dumeni, unde, pe durata șederii sfintelor moaște, s-au închinat peste două sute de persoane, între care elevi, preșcolari și angajați ai instituțiilor din localitate. În multe locuri, credincioșii au mărturisit că își doresc ca astfel de momente să se repete, considerând că prezența sfintelor moaște a adus pace, bucurie și o întărire a legăturii dintre oameni și Biserică. La Ionășeni, oamenii au spus cu emoție că au simțit o mare binecuvântare și nădejde, iar unii au subliniat că, fără această procesiune, nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se închina la asemenea odoare sfinte. Pelerinajul s-a încheiat la Șendriceni, unde credincioșii au participat la numeroase slujbe: Utrenie, Acatistul Tuturor Sfinților, Sfânta Liturghie, Parastasul și Taina Sfântului Maslu. Aproximativ 170 de persoane s-au închinat aici la racla adusă din Iași, încheind într-o atmosferă de rugăciune intensă această săptămână de mare trăire duhovnicească. În toate parohiile, preoții și credincioșii au simțit că Dumnezeu a lucrat prin mijlocirea sfinților, iar bucuria întâlnirii cu aceste odoare a adus alinare celor bolnavi, celor împovărați de griji și tuturor celor care au căutat întărire sufletească în prag de post. Protopopiatul Dorohoi mulțumește tuturor celor implicați în organizare și își exprimă speranța că roadele acestei săptămâni binecuvântate vor continua să lumineze viața comunităților și în lunile care urmează. (Pr. misionar protopopesc Mihai Bogdan Ștefan)
În zona Dorohoiului, la începutul secolului al XX-lea, au luat ființă o mulțime de inițiative asociative care, privite peste timp, au sprijinit dezvoltarea culturii, iar în particular au creat solidaritate în interiorul diverselor categorii profesionale, o standardizare a practicilor și au fost o tribună de schimb de informații, cunoștințe etc. Multe dintre aceste asociații au fost desființate de către regimul comunist în anii 50, arhivele lor distruse, iar trecerea timpului a dus la ștergerea lor din conștiința publică.
O astfel de organizație a fost și aceea întemeiată de către slujitorii Bisericii, care secondau preoții în lucrarea lor în folosul semenilor – cântăreții bisericești. În presa timpului, statutul cântărețului bisericesc era prezentat astfel: „Modest, necăjit, dar cu suflet mare, cântăreţul este albina ce culege mierea cântării din florile tradiţiei şi-o dă sufletului românesc. E slujitorul neamului întreţinându-i simţământul religios, scut împotriva înstrăinărilor. Biserica datoreşte recunoştinţă cântăreţimii” („Universul”, 10 decembrie 1932, nr. 340).
Se simțea nevoia organizării ca breaslă aparte, de a exista un instrument care să facă auzite vocea și nevoile cântărețului din satul îndepărtat de oraș, de aceea, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au început să fie înființate astfel de organizații.
Protopopiatul Dorohoi și cântăreții bisericești
Cele mai vechi documente pe care le-am găsit referitoare la o organizare a cântăreților bisericești din zona noastră sunt din anul 1919. Cel mai probabil această organizare apare la Dorohoi ca o urmare a participării la Congresul Cântăreților Bisericești de la Iași din zilele 21-23 august 1919.
Abia anul următor în data de 23 septembrie are loc la Dorohoi o Adunare a cântăreților bisericești din tot județul, care se va finaliza cu alegerea unui comitet de conducere și implicit cu înființarea unei asociații cu titulul de: „Asociațiunea Generală a Cântăreților Bisericești din România” – Filiala Dorohoi. Redau în continuare procesul verbal încheiat în urma acestei ședințe:
„Potrivit ordinului Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din București, în urma unei convocări, a avut loc astăzi în sala Ateneului Liceului «Grigore Ghica Vv.» din Dorohoi, întrunirea generală a cântăreților din județ, pentru alegerea comitetului județului Dorohoi, ce trebuie să țină legătura cu Asociația Generală din București.
La această întrunire s-a prezentat un număr mare de cântăreți urbani și rurali. La orele 2 p.m., biroul se formează din P.C. Sa Părintele Econom Dr. D. I. Grigorescu – Protopopul Județului Dorohoi, proclamat ca Președinte, din P.C. Sa Părintele Econom D. Furtună, Directorul Liceului în calitate de delegat din partea Asociației Generale din București și Dl. V. Mihăilescu ca Secretar.
P.C. Sa Părintele Dr. D. I. Grigorescu luând cuvântul mulțumește de cinstea ce i s-a făcut de a fi invitat să ia parte și să prezideze această adunare a cântăreților din județ, chemați pentru a se organiza spre binele lor propriu, a Bisericii și a neamului nostru. Apoi în linii generale arată, cine a fost cântărețul de ieri și de azi, care a fost raportul cântărețului cu preotul său și cu poporul atunci și care este starea de față, concluzionând că azi cântărețul trebuie să se pună pe muncă, pentru a se cultiva ca să corespundă cerințelor vremii. Laudă inițiativele cântăreților organizatori în asociație și face apel ca și cântăreții dorohoieni să ia exemplu. Îndemnând pe cântăreți să fie la datorie, alături de preot în parohiile lor, anunțând că pe viitor găsește necesar ca și cântăreții să fie grupați pe cercuri culturale ca și preoții, cu care ocazie luând contact direct cu ei, să le poată ridica nivelul cultural și moral. În urma își exprimă mulțumirea sa, de ceea ce a constatat cu ocazia inspecțiilor parohiilor din județ, că a găsit în majoritatea cazurilor, pe cântăreți la datoria sa alături de preotul lor.
Dl. Gh. M. Herghelegiu a relevat beneficiile obținute de la data când au început a se organiza cântăreții bisericești, făcând și o dare se seamă de activitatea desfășurată de la data de când domnia sa conduce corpul cântăreţilor bisericeşti; iar la urmă a adus elogii M.S. Regelui cu întreaga Familie Regală, Înaltului Guvern, ÎPS. Mitropolit al Moldovei, etc.
P.C. Econom D. Furtună, în calitate de Delegat al Asociaţiei Generale urează un bun spor organizaţiilor ce urmează să se consolideze tot mai mult, a cântăreţimii, ”Dascăli” ai poporului. Cântăreţii se cuvine să fie cu un însemnat rol cultural; multe sunt mijloacele prin care se vor ridica cântăreţii la menirea socială ce o au, spre folosul neamului şi Bisericii. Până la realizare, trebuie o mare organizație. Astfel, cântăreţii acestui judeţ, trebuie neapărat să se pună în legătură cu Organizaţia sau Asociaţia Generală de la Centru. În numele acestei Asociaţii, urează tot sprijinul şi toată dragostea din partea ei, pentru cântăreții judeţului Dorohoi.
În partea doua a cuvântării, Părintele Director al Liceului, Econom D. Furtună, arată în mod entuziast, ce rol cultural au azi cântăreţii şi cum anume trebuie să corespundă cu cântăreţii Bisericii, menirii culturale: să devină factori de muncă; oameni luminaţi, să ajutăm pe preoţi la catehizarea poporului, să avem darul Sfânt, pentru răspândirea cărţilor cu conţinut moral, şi se v-a înălţa rolul nostru. Să ne ferim de vicii şi marea noastră menire socială şi morală se v-a vede din nou. Mâine, poate că învăţătorii satului vor fi şi dascăli la strană alături de noi; va fi un însemnat imbol pentru slujitorii Altarului, un mijloc de frăţie între şcoală şi Biserică.
Cu toată puterea, arată Părintele Furtună, după cum am căutat şi înălţat prestigiul bisericesc al preoţilor prin cultură, voi căuta a sprijini la Centru dorinţa dvs, de bine. Strânşi uniţi în jurul Tronului şi a Statului, factori de ordine de morală şi de cultură, v-om izbândi! La lucru însă, cât mai curând, căci ”Vrednic este lucrătorul de plata sa”.
Dl. V. Gh. Mihăilescu, salută cu entuziasm întrunirea fraţilor dorohoieni, sfătuindu-i să-şi strângă rândurile, pentru cultivarea muzicii străbune.
Dl. Mihăilescu, cere se arată un cunoscător al muzicii, acesta zice apoi, că adunarea cântăreților dorohoieni în sala Ateneului din localul Liceului «Grigore Ghica Vv.», leagăn de cultură, să fie un imbold mai mult pentru cultivarea noastră: «Suntem cântăreți» aceasta ne este arma să arătăm că o cunoaștem şi o cultivăm, cultivând astfel şi simțul muzicii în popor. În acest scop sunt şi voi fi dea pururi la dispoziția fraților cântăreți din județul Dorohoi!
D-nul Mina Lăzărescu a arătat mulțumirea sufletească pentru înfăptuirea Asociației Generale, aducând elogii domnului Gh. M. Herghelegiu pentru modul cum a condus corpul cântăreților bisericești din județul Dorohoi, până în prezent.
Îndată s-a procedat la alegerea comitetului de conducere, potrivit art. 16 din Statut după cum urmează: Președinte – Dl. Gh. M. Herghelegiu, Cântăreţ şi Secretar al Protoieriei, Vice-Președinte – Dl. Nichifor, cântăreț, fost Primar, Maistru Director – V. Gh. Mihăilescu, cântăreț şi Impiegat la Prefectură, Sub-Casier – Gh. Brânzei, cântăreț, Secretar – Adam Chihan, cântăreţ.
Prin aclamații Comitetul de mai sus a fost ales cu unanimitate de voturi. Domnul Gh. M. Herghelegiu, în numele Comitetului, mulțumește adunării pentru încrederea acordată.
P.C. Econon Dr. Grigorescu, în calitate de Președinte al adunării, închide ședința urând spor la muncă.
Drept care s-a încheiat acest proces verbal în dublu exemplar, din care unul se va păstra la dosar, iar al doilea se va înainta Asociației Generale la București cu deosebit raport”.
Asociația Cântăreților Bisericești din România este recunoscută ca persoană juridică prin Sentința Tribunalului nr. 59 din 21 decembrie 1925. Tot în 1925 este adoptat Statutul de organizare al asociației în cadrul congresului anual, iar autoritățile de resort au recunoscut juridic rolul acesteia, de aceea acest an reprezintă momentul în care asociaţia s-a legitimat în plan național și a devenit cu adevărat reprezentativă.
Într-o mențiune din ziarul „Viitorul” din 24 ianuarie 1926 erau publicate câteva articole din Statutul Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România, printre care aflăm și care era scopul acesteia și anume: „a) Ridicarea culturală, morală şi materială a cântăreţilor Bisericeşti. b) Păstrarea, cultivarea şi unificarea muzicei bisericeşti tradiţionale. c) Crearea unor cămine proprii ale cântăreţilor bisericeşti care vor purta numele de «Casa Asociaţiei generale a cântăreţilor bisericeşti din România»: astfel de căminuri se vor putea înfăptui la sediul fiecărei filiale”.
Activitatea Asociației Cântăreților Bisericești din Dorohoi se încheie (după părerea mea) după cel de-al doilea război mondial, deși în acte aceasta continuă însă sub altă formă și sub alt nume: „Uniunea Sindicatelor de cântăreți bisericești”.
Ziua Cântăreților Bisericești
În fiecare an, la data de 1 octombrie, sunt sărbătoriți, sub protia Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, Sfântul Roman Melodul (Imnograful), Sfântul Ioan Cucuzel și Sfântul Grigorie Domesticul, ocrotitorii psalților și cântăreților bisericești de pretutindeni. Prin urmare, această zi, ar putea fi numită ca fiind a „cântăreților bisericești”, ca una în care aceștia își cinstesc „sfinții ocrotitori”.
„Pe ai tăi cântăreți, Născătoare de Dumnezeu, izvorul cel viu și îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întărește-i întru dumnezeiască mărirea ta, cununilor măririi învrednicindu-i”.
Pentru a pătrunde taina acestei sărbători, avem nevoie mai întâi de o inimă trează — o inimă care să poată primi lumina, așa cum un mugure primește taina primăverii. Căci nimic din cele ale lui Dumnezeu nu se așază pe piatră rece, dar toate încolțesc în adâncul cald al sufletului, acolo unde tăcerea devine rugăciune, iar rugăciunea devine înțelegere. De aceea, în clipa aceasta, să ne adunăm gândurile din risipirea lor și să ne lăsăm cuprinși de frumusețea unei lucrări care arde de veșnicie. Sărbătoarea Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu este doar o amintire din vechime, ci un început cosmic, un pas discret prin care Dumnezeu pregătește poarta întrupării Sale. Într-o lume obosită de întuneric, o copilă de trei ani urcă treptele Templului ca o făclie vie — și odată cu pasul ei urcă nădejdea întregului neam omenesc. Și poate că fiecare dintre noi, într-un fel tainic, poartă în viața sa aceste trepte ale Templului. Urcușuri mai line sau mai grele, momente de lumină și de umbră — toate pregătind locul în care Dumnezeu vrea să Se așeze. Căci taina aceasta nu este doar istorie, ci și chemare: așa cum Maica Domnului intră în Biserică, așa suntem chemați și noi să intrăm în inima noastră, acolo unde Dumnezeu ne așteaptă tăcut. Aici se vede frumusețea alegerii divine. Deși a venit să ridice omenirea întreagă din stricăciune, Dumnezeu a ales să-Și pregătească un lăcaș mai presus de fire — cea mai curată inimă pe care pământul a putut-o dărui cerului. În tăcerea Templului, această inimă aleasă devine pridvorul prin care Dumnezeu va intra în istorie. Iar această intrare nu începe în Betleem, ci aici, în această dăruire negrăită, când Maica Domnului este adusă înaintea Celui Preaînalt ca un rod de lumină. Și dacă am privi cu atenție icoana sărbătorii, am vedea că treptele pe care le urcă Prunca Fecioară seamănă cu treptele unei dimineți de toamnă târzie: un aer limpede, o rază subțire, un freamăt abia simțit, ca o respirație a cerului apropiindu-se de pământ. Totul e liniște, dar o liniște plină, coaptă de sens, ca și cum întreaga creație își ține răsuflarea. Imnul acesta al intrării ei nu e doar o relatare, ci o icoană a felului în care Dumnezeu lucrează: tainic, blând, fără zgomot, cu lumini care nu orbesc, ci încălzesc; cu pași care nu tulbură, ci ridică; cu alegeri care nu se impun, ci sfințesc. Așa se scrie mântuirea noastră — nu prin forță, ci prin curăție; nu prin putere, ci prin sfințenie; nu prin zarvă, ci prin liniștea acelei inimi pe care Dumnezeu a găsit-o deplin deschisă. Astăzi, iubiți credincioși, ne este dat să vedem începutul alegerii care a schimbat destinul lumii. Acel început nu răsună ca un tunet, ci ca un suspin al cerului care atinge pământul. O copilă intră în Biserică — și în urma ei intră Lumina care va birui moartea. Pentru a înțelege în profunzime taina Intrării în Biserică a Maicii Domnului, trebuie să ne întoarcem, cu pași blânzi ai minții, în vremea vechiului Israel — o lume în care relația cu Dumnezeu era țesută din jertfă, ascultare și așteptare. Așteptarea aceasta, lungă cât istoria, vibra în sufletul poporului ales ca un dor de necuprins: dorul după Mesia. În centrul acestei istorii stă Templul din Ierusalim, inima liturgică a poporului. Nu era o clădire obișnuită, ci locul în care cerul se atingea de pământ, spațiul în care Dumnezeu Se arăta prin slavă. Zidurile lui erau făcute din piatră, dar lumina lui era făcută din prezență. Acolo, într-un adânc mai presus de cuvânt, se afla Sfânta Sfintelor, locul în care doar Arhiereul intra o singură dată pe an, în ziua ispășirii, purtând numele poporului înaintea lui Dumnezeu. Și tocmai acest loc, în care îngerii se plecau și oamenii nu cutezau să pășească, avea să devină — printr-un paradox dumnezeiesc — căsuța unei copile de trei ani. Așa lucrează Dumnezeu: acolo unde mintea se oprește, începe taina. Dar pentru a înțelege cum este cu putință ca o fetiță să fie adusă în Templu, trebuie să cunoaștem rânduiala veche, confirmată de tradiția iudaică: anumite familii din seminția lui Iuda sau Levi, atunci când primeau un copil după multă așteptare, îl dăruiau pe acesta Domnului, urmând exemplul prorociței Ana, mama lui Samuel. Copilul era crescut în Templu până la o anumită vârstă, învățat în rugăciune, în rânduială și în curăție. Dar cu Maria s-a petrecut ceva mai mult decât o rânduială. Tradiția spune că fecioarele care trăiau în Templu erau educate în lucrările mâinilor, în citirea Legii, în cântări, în tăcere și în slujire. Erau crescute pentru Dumnezeu, nu pentru lume. Însă doar una dintre ele nu avea să rămână doar „fecioară a Templului”, ci Taina însăși a Templului, „Chivot însuflețit”, „Cort purtător de Lumină”, așa cum o numesc Părinții. În atmosfera sfântă a acestui loc, inima Mariei s-a deschis treptat ca o floare care simte apropierea zilei. Aici, între ziduri încărcate de rugăciune, copila aceasta primea hrană nu doar pentru minte, ci și pentru suflet. Și, în chip tainic, în această copilărie de o nevinovăție rară, Dumnezeu începea să-Și pregătească lăcașul întrupării. Dacă Templul era locul în care Dumnezeu Se odihnea în slavă, Maria devenea locul în care Dumnezeu Se va odihni în trup. Dacă Sfânta Sfintelor era inaccesibilă oamenilor, inima Mariei va deveni nefiresc de accesibilă — pentru că din ea Se va naște Cel ce va chema pe toți la Sine: „Veniți la Mine toți……” Iată deci, iubiți ascultători, adâncul acestei sărbători: nu este doar intrarea unei copile într-o clădire sfântă, ci intrarea istoriei într-o nouă pagină a mântuirii. De la această clipă, Templul nu mai este doar o zidire, ci o pedagogie, o icoană, o umbră care își găsește împlinirea în Cel ce va veni. Astfel, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este primul pas vizibil al marilor prefaceri ale lui Dumnezeu: – din Legământul vechi se preface în cel nou, – din lege se trece în har, – din așteptare se intră în împlinire. Și toate acestea pornesc de la o copilă de trei ani care, fără să știe, ridică pe umerii ei fragili nădejdea unei lumi întregi. În inima fiecărei sărbători a Maicii Domnului există o realitate pe care mintea nu o poate sfârși de cuprins: Dumnezeu, Cel necuprins, își caută un cuib în ceea ce este cel mai curat în lume. Taina aceasta nu este doar un detaliu dogmatic, ci o revelație a felului în care lucrează Dumnezeu în istorie — cu o delicatețe pe care numai iubirea o poate avea. Dumnezeu a venit să ridice întreg neamul omenesc din stricăciune, dar pentru a Se întrupa nu S-a așezat oriunde, ci într-o inimă pregătită de veșnicie. Nu a căutat puterea, nu a căutat înțelepciunea aspră a lumii, nu a căutat strălucirea palatelor, ci o curăție pe care El Însuși o gătise ca pe o grădină închisă a harului. Părinții au spus că Maica Domnului nu este numai cea mai sfântă dintre oameni, ci și „singura care s-a ridicat până la marginea cea mai înaltă unde firea omenească poate ajunge”. În ea, Dumnezeu găsește ceea ce așteaptă dintru început: un răspuns limpede, deplin, o libertate care nu se teme să Se lase pe mâna Lui. Aceasta este frumusețea alegerii divine: nu forțează niciodată. Dumnezeu nu vine peste om ca un foc care arde, ci ca o adiere care așteaptă. Așteaptă un „da”. Așteaptă un adânc curat. Așteaptă o inimă în care libertatea nu e împietrită, ci deschisă. Iar când găsește o asemenea inimă, lucrează o minune care nu clătește universul prin zgomot, ci îl vindecă prin lumină. Aici înțelegem de ce Fecioara Maria este mai mult decât un personaj sfânt al Scripturii; ea este răspunsul deplin al omenirii la iubirea lui Dumnezeu. În ea, Dumnezeu găsește „pământ bun”, spune Sfântul Efrem Sirul; un pământ în care sămânța coborâtă din cer crește fără piedici. Întruparea nu este doar venirea lui Dumnezeu în lume, ci și primirea lui Dumnezeu de către lume. Iar Maica Domnului este această primire, în forma ei cea mai pură. Dacă Adam a spus „nu” în grădina Edenului, Maria spune „da” în grădina inimii ei. Dacă Eva a fost începutul căderii, Maria devine începutul ridicării. Dacă printr-o femeie intră moartea în lume, printr-o Fecioară pătrunde Viața. Și totul pornește din această taină tăcută a alegerii: Dumnezeu alege ceea ce este curat nu pentru că are nevoie, ci pentru că Se dăruiește cu gingășie. Nu intră în forță într-o inimă, nu calcă praguri, nu răstoarnă libertăți. El caută frumusețe, nu putere; ascultare, nu mărire; smerenie, nu zgomot. Maica Domnului, intrată în Templu, devine „Rai cuvântător”, „Lăcaș al Celui Neîncăput”, „Arca Legii celei noi”, „Ușa cerului” — nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este: o inimă pregătită să devină casă a Dumnezeirii. De aceea sărbătoarea de astăzi ne arată că, înainte de a se întrupa în trupul Mariei, Dumnezeu S-a întrupat în inima ei. Acolo începe Dumnezeiasca Liturghie a mântuirii. Și acolo, în această inimă albă ca lumina primei dimineți, Dumnezeu își așază începutul unei lumi noi. Dintre toate momentele copilăriei Maicii Domnului, Intrarea în Templu este clipa în care cerul parcă își deschide poarta discret și lasă să se vadă începutul unei lumi noi. Nu este doar o sărbătoare din calendar, ci o icoană a felului în care Dumnezeu pregătește, în tăcere, izbăvirea lumii. Trei ani avea Fecioara Maria când a urcat treptele Templului.Dar în pașii ei mici se aduna o istorie întreagă. În icoana praznicului, pășește singură înaintea părinților ei, ca și cum însăși lumina ar trage-o spre înainte. Zaharia, arhiereul, o primește — iar Tradiția spune că, mișcat de o inspirație dumnezeiască, o duce până în Sfânta Sfintelor, locul în care nu pășea decât el, o singură dată pe an. Acel loc nu era doar încăpere, ci simbol, taină, prefigurare: acolo se odihnea slava nevăzută a lui Dumnezeu. Iar prin intrarea Mariei acolo, rânduiala se schimbă.Nu printr-o poruncă omenească, ci printr-o chemare cerească. Maica Domnului intră în Sfânta Sfintelor nu ca o încălcare a Legii, ci ca o împlinire a umbrei Legii. În Vechiul Testament, chivotul era din lemn curat, împodobit cu aur; în Noul Testament, chivotul este ființă vie, purtătoare nu de Table ale Legii, ci de Însăși Izvorul Legii. Fecioara devine, în Templu, „Chivot însuflețit al lui Dumnezeu”, cum o numește Sf. Ioan Damaschin. Astfel, Templul nu o primește doar ca pe o fecioară, ci ca pe propria lui împlinire. De aceea îngerii o hrănesc.De aceea lumina o acoperă.De aceea rugăciunea ei se ridică mai lin decât fumul tămâiei. Nu e o copilă obișnuită în mijlocul unui ritual, ci o adiere de veșnicie coborâtă în istorie.Iar dacă privim mai adânc, descoperim că întreaga ei viață în Templu este o școală cerească. Acolo învață nu doar cuvintele Scripturii, ci și respirația lor. Acolo nu deprinde doar litera, ci și duhul literei. Acolo își plămădește tăcerea, acea tăcere pe care Dumnezeu o va umple mai târziu cu „Bucură-te, ceea ce ești plină de har”. Fecioara Maria devine Templu înainte de a-L primi pe Dumnezeu în pântece. Se face Arhiereasă a rugăciunii înainte ca Arhiereul cel veșnic să coboare în ea. Se face Sfânta Sfintelor înainte ca Sfântul să Se odihnească în ea. Tot ceea ce trăiește în acei ani este o pregătire delicată pentru marele ceas al Bunei Vestiri. De aceea spunem că Intrarea în Templu este, de fapt, prima bătaie de inimă a Întrupării.Ce vedem aici este felul în care Dumnezeu lucrează în taină: – nu grăbește, ci pregătește; – nu obligă, ci deschide; – nu inundă, ci picură lumină până ce inima devine ea însăși lumină. În viața Mariei, totul se desfășoară cu o delicatețe pe care nicio altă viață omenească nu a cunoscut-o. În ea, Dumnezeu își găsește nu doar casa, ci și liniștea, și așteptarea, și răspunsul. Așa încât, în Sfânta Sfintelor, Fecioara nu stă doar înaintea lui Dumnezeu, ci stă deja în iconomia Lui. Prin Intrarea în Templu, lumea veche își închide capitolul așteptării, iar cea nouă își deschide capitolul împlinirii. O copilă, învăluită în lumină, pășește în adâncul celui mai sfânt loc — și, fără să știe, deschide ușa prin care Hristos va păși spre lume. Dacă Intrarea în Templu a Maicii Domnului ar rămâne doar un episod din istoria sfântă, am privi-o cu emoție, dar ea nu și-ar împlini deplin rostul. Frumusețea acestei sărbători este că ea nu se întâmplă doar odată în trecut, ci se întâmplă în fiecare dintre noi, de fiecare dată când intrăm în Biserică cu inimă trează. Adevărata întrebare este: Cum intrăm noi? Cu ce inimă? Cu ce lumină? Cu ce așteptare? Maica Domnului intră în Templu ca o rază mică ce poartă în ea zorii unei lumi noi. Noi intrăm adesea obosiți, apăsați, cu gânduri frământate. Și totuși, Biserica ne deschide brațele ca pe niște trepte ale Templului, chemându-ne nu doar să pășim cu trupul, ci și cu sufletul. Căci există două intrări: – intrarea cu picioarele, care e ușoară; – intrarea cu inima, care e lucrare de har. Biserica nu este doar un edificiu din piatră, ci un spațiu de transfigurare. Nu intrăm în ea ca într-o casă oarecare, ci ca într-un loc unde cuvintele devin rugăciune, iar rugăciunea devine întâlnire. Maica Domnului ne învață că intrarea în Biserică este, înainte de toate, o dăruire. Ea a fost adusă de părinți, dar s-a dăruit cu întreaga ei libertate. Noi poate suntem aduși de obicei, de tradiție, de suferință, de bucurie, de îndemnul cuiva — dar ceea ce îl face pe om cu adevărat prezent în Biserică nu este pasul, ci inima. A intra în Biserică înseamnă: – a lăsa la poartă zgomotul lumii; – a așeza în tăcere poverile tale; – a te ridica înlăuntru ca om nou. Biserica este singurul loc unde ceea ce e zdrobit se poate lipi la loc și ceea ce e întunecat poate primi lumina fără să orbească. După cum Fecioara a fost crescută în Templu, și noi, intrând în Biserică, suntem crescuți duhovnicește.Ea învăța de la îngeri; noi învățăm de la Evanghelie.Ea era hrănită de Dumnezeu; noi suntem hrăniți cu Trupul și Sângele Lui.Ea își modela tăcerea; noi ne modelăm inima.Când intrăm în Biserică, intrarea noastră devine o icoană a intrării noastre în propriul adânc. Biserica este locul în care Dumnezeu ne întâlnește nu în măsura în care suntem vrednici, ci în măsura în care suntem sinceri.Maica Domnului a intrat cu curăție, noi intrăm cu zdrobire de inimă,ea intră cu lumină, noi cu intrăm cu umbre,ea intră cu har iar noi ca să primim har. Și de aceea Biserica nu rușinează pe nimeni:pe cel curat îl primește ca pe un oaspete; pe cel păcătos îl primește ca pe un fiu.De aceea, iubiți credincioși, Intrarea în Biserică nu se referă doar la Fecioara Maria, ci și la noi.Ea ne arată „cum se intră” în Biserică: cu inimă simplă, cu nădejde, cu dor de Dumnezeu, cu liniștea celui care știe că este acasă.Adevărata intrare începe când ușa se închide în urma noastră, iar inima se deschide înaintea Lui Dumnezeu. Se spune în Pateric că un frate tânăr a venit odată la un bătrân pustnic și i-a zis cu multă tulburare: – Părinte, intru în biserică, dar nu simt nimic. Oare Dumnezeu nu mă vede? Iar bătrânul, zâmbind lin, l-a privit ca pe un fiu al propriei inimi și i-a răspuns: – Fiule, când intri în biserică, Dumnezeu te vede. Tu, însă, vezi pe Dumnezeu? Tânărul s-a rușinat și a plecat capul. Bătrânul l-a luat atunci de mână și l-a scos în poarta mănăstirii. Acolo ardea o candelă mică, abia pâlpâind. – Vezi lumina aceasta? – O văd, părinte. – Dar de ce o vezi? – Pentru că e întuneric, și lumina se vede mai bine în întuneric. Atunci bătrânul i-a spus cuvântul care s-a păstrat ca o comoară între monahi: – Așa este și cu Dumnezeu în biserică: dacă inima ta e în întuneric, nu vei vedea lumina. Nu Hristos lipsește din biserică; ci lumina Lui nu încape într-o inimă deja plină de alte lumini. Fratele a înțeles. În duminica următoare a intrat în biserică nu cu ochii, ci cu inima puțin mai goală, puțin mai smerită, puțin mai flămândă. Și lumina a intrat, încet, cum se strecoară zorii într-o cameră lăsată deschisă. Această istorisire, iubiți credincioși, este ca o oglindă pentru fiecare dintre noi. Intrarea Maicii Domnului în Templu ne arată că Dumnezeu intră acolo unde găsește spațiu.Nu cere mult – cere doar o inimă încăpătoare. În Templu a intrat o copilă.În biserica noastră intră Dumnezeu.Iar în inimile noastre intră numai dacă Îi lăsăm deschisă o fereastră. La Maica Domnului, acea fereastră a fost deschisă dintru început.La noi se deschide adesea cu lacrimi, cu răbdare, cu întoarceri, cu neașteptate treziri.Dar, atunci când inima se goleşte măcar puțin de zgomotul lumii, lumina intră.Și intră nu ca un fulger, ci ca o candelă mică, dar vie, care încălzește totul. Sunt sărbători care ating istoria, sunt sărbători care ating sufletul, dar sunt și sărbători care ating însăși țesătura universului. Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu aparține acestei trepte înalte. Nu este o sărbătoare doar pentru Israel, nici doar pentru Biserică, ci pentru cosmosul întreg, care de la cădere se află într-o lungă așteptare a izbăvirii. Sfântul Apostol Pavel spune că „toată făptura suspină” (Rom. 8, 22), ca un copil care își caută mama. Iată, în această zi, lumea își zărește „mama” intrând în Templu. În clipa în care Prunca Fecioară pășește treptele Templului, nu doar o copilă urcă; urcă în ea însăși creația întreagă. De ce? Pentru că în inima ei Dumnezeu avea să zidească o a doua facere: „Cuvântul S-a făcut trup”. În Fecioara Maria, Dumnezeu pregătește primul fir de lumină al unei lumi noi. Ea devine „cer mai încăpător decât cerurile”, cum cântă Biserica.În ea se împlinește dorul lumii după mântuire.Așa cum începutul lumii a fost o lumină („Să fie lumină”), începutul mântuirii este tot o lumină — lumina ce se naște în inima unei copile de trei ani în Templu. Dumnezeu poate toate, în afară de un singur lucru: nu poate încălca libertatea omului.Și pentru că mântuirea lumii era un act de iubire, nu putea veni fără un „da” omenesc. În Maica Domnului, libertatea omului se întâlnește cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Părinții spun că „Dumnezeu a așteptat mii de ani până a găsit o inimă capabilă să spună: Iată roaba Domnului”.Această libertate curată, limpede, neîntunecată este consecința directă a creșterii ei în Templu. În Templu s-a născut libertatea care a deschis cerul.De aceea Intrarea în Templu devine axa nevăzută a istoriei mântuirii. În filosofia veche, devenirea era o problemă: lumea se mișcă, omul se schimbă, dar totul rămâne incomplet. În Hristos, devenirea nu mai este alergare, ci împlinire. Maica Domnului este punctul în care devenirea omului se unește cu lucrarea lui Dumnezeu. Ea este omul ajuns la marginea desăvârșirii, omul deschis deplin către harul care vine.Curăția ei nu este doar morală, ci ontologică – o stare de transparență a ființei.Smerenia ei nu este simplă umilință, ci putere a luminii.Ascultarea ei nu este supunere, ci libertate care se dăruiește total. În ea, omul încetează a fi o enigmă pentru sine și devine un locaș al lui Dumnezeu. Și de aceea consecințele cosmice sunt imense:în Maica Domnului, creația se întoarce la Creatorul ei nu doar vindecată, ci îndumnezeită. Aici se leagă firul nevăzut: Intrarea în Templu este începutul; Bunavestirea este împlinirea; Nașterea Domnului este arătarea; Învierea este desăvârșirea. Totul începe aici, în ziua aceasta. Fără Intrarea în Templu, nu ar exista Bunavestire. Fără Bunavestire, nu ar exista Întrupare. Fără Întrupare, nu ar exista Cruce. Fără Cruce, nu ar exista Înviere. Și fără Înviere, lumea ar fi rămas cufundată în noaptea ei fără ieșire.De aceea spunem că această sărbătoare este puntea dintre cer și pământ, primul pas al lui Dumnezeu spre oameni și primul pas al omenirii spre Dumnezeu. Consecințele cosmice nu înseamnă doar mișcări ale istoriei mari, ci și ale istoriei mici, personale, ale fiecărui suflet. Când Maica Domnului intră în Templu, lumina aceea atinge și inima noastră:ne cheamă la curăție,la libertate,la un „da” smerit,la o viață care devine locuință a lui Dumnezeu.Și tot ceea ce se întâmplă în ziua aceasta ne privește în mod direct:dacă inima Mariei a devenit Templu, și inimile noastre sunt chemate să devină biserici vii.În ea, Dumnezeu și omul s-au întâlnit.Prin ea, Dumnezeu vrea să se întâlnească și cu noi.
Iubiți credincioși, După ce am urcat împreună treptele acestei sărbători, după ce am privit-o pe Preasfânta Fecioară pășind în Templu ca o făclie mică aprinsă de Dumnezeu Însuși, rămâne întrebarea cea mai grea și cea mai dulce: Ce se naște în noi din această lumină?Căci rostul praznicului nu este doar să ne emoționeze, ci să ne aprindă.Să facă în inimile noastre o scânteie care nu arde ca focul lumii, ci arde ca lumina veșniciei.Focul lui Dumnezeu nu arde ca să mistuie. Arde ca să transfigureze.Arde ca să strălucească.Arde ca să lămurească sufletul, precum aurul în cuptorul cel curat. Maica Domnului nu s-a temut să se lase cuprinsă de acest foc – focul curăției, al ascultării, al smereniei, al harului. Și tocmai pentru că nu s-a temut, focul nu a rănit-o, ci a ridicat-o.Așa lucrează Dumnezeu: cu cei ce se deschid, nu ca un foc trufaș care mistuie, ci ca o lumină care învăluie și naște viață. De aceea, în loc să ne temem de focul dumnezeiesc, să-l dorim!Să-l căutăm!Să întindem fără teamă spre el mâinile sufletului! Maica Domnului ne învață că focul harului poate fi ținut cu mâinile fără să ne ardă.Poate aprinde în noi dorul fără să ne mistuie.Poate încălzi fără să ne rănească. Poate lumina fără să ne orbească. Astăzi, în această sărbătoare, Dumnezeu ne întreabă pe fiecare: – Vrei să fii și tu Templu? – Vrei să fii și tu casă a luminii? – Vrei să intru și Eu în inima ta, așa cum Maria a intrat în Templu? Dacă da, atunci să începem cu un pas mic, ca pasul acelei copile de trei ani: cu o rugăciune mai caldă,cu o tăcere mai curată,cu o iertare mai adâncă,cu un gând mai aproape de Dumnezeu. Căci sufletul nu se aprinde deodată.Se aprinde așa cum se aprind zorii dimineții peste lume: încet, lin, fără zgomot, dar sigur, până ce lumina îmbracă totul. Și atunci, în clipa aceea, Biserica nu mai este doar locul în care intrăm noi; ci devine locul în care intră Dumnezeu în noi. De aceea vă chem, cu toată blândețea inimii mele, să faceți din ziua aceasta un început bun:să lăsați focul lui Dumnezeu să vă atingă fără teamă,căci nu vă va arde, ci vă va transfigura.Nu vă va mistui, ci vă va lumina.Nu vă va doborî, ci vă va înălța.Așa vom trăi taina Intrării în Biserică a Maicii Domnului nu ca spectatori, ci ca părtași.Așa vom simți și noi focul lui Dumnezeu în palmele inimii.Așa vom merge și noi pe treptele Templului, ținând de mână lumina cerească, Amin. (Pr. Gherman Costică, Parohia Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 