Autor: Pr. Marius Onofrei

Câteva date biografice. S-a născut în familia preotului Constantin Mihăilescu din Dorohoi, pe data de 20 septembrie 1863, primind numele Emanuil la botez. După ce termină cursurile Seminarului Teologic din Iaşi (promoţia 1884), revine acasă ca profesor la Gimnaziu (1884-1885). Pleacă apoi la Bucureşti, la Facultatea de Teologie, finalizând cursurile acestei instituţii în anul 1889.

După ce se călugăreşte la Mănăstirea Sinaia, este hirotonit ieromonah la Catedrala episcopală din Curtea de Argeş (1900). Apoi este hirotesit arhimandrit (1900 – 1902), apoi la Eparhia  Dunării de Jos (1902), slujitor la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea (1902 – 1909), apoi la Catedrala mitropolitană din Bucureşti (1909 – 1912).

Profesor de muzică. Activează apoi ca profesor la Vaslui (1890-1894), Râmnicu-Vâlcea (1894-1899) şi Constanţa (1899-1900). Ca profesor de muzică la gimnaziul din Vaslui, înfiinţează în data de 4 aprilie 1891 un cor religios, cel dintâi cor religios din zonă, care însă după plecarea sa se desfiinţează, pentru ca abia după 14 ani să se reînfiinţeze.

În anul 1894, deschide la Râmnicu-Vâlcea o şcoală specială de cântări religioase, cu sprijinul episcopului Atanasie al Râmnicului care reuşeşte să obţină subvenţiile trebuitoare. Cel dintâi profesor de cântări era „arhimandritul, mai târziu episcop, Theofil Mihăilescu”. Acesta a continuat să predea aici, conform monografiei Episcopiei Râmnicului – Noul Severin, ediția 1906, care ne spune că: la școala de cântăreţi din Râmnicu-Vâlcea funcționau următorii maeștri: Arhimandritul Teofil Mihailescu, diriginte și maestru de muzică corală, ș.a.”.

Arhimandritul Teofil. A fost arhimandrit de scaun la Dunărea de Jos câteva luni (aprilie-septembrie 1902) pe timpul păstoririi episcopului Pimen Georgescu, şi preot la catedrala din Galaţi. Desi scurtă, perioada de activitate ca vicar la Dunărea de Jos a arhimandritului Teofil Mihăilescu (aprilie-septembrie 1902) a rămas totuși în amintire graţie purtării sale alese de monah îmbunătăţit, priceperii și râvnei în ascultările pe care le îndeplinea.

Slujirea de arhiereu. La vârsta de 49 de ani este hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, primind titlul „Ploieşteanul“ (1912-1919). A fost numit vicar al Mitropoliei după arhiereul Teodosie.

În şedinţa Sfântului Sinod de la 28 februarie 1912 a fost ales arhiereu, după propunerea mitropolitului Konon. Ipopsifierea i s-a făcut la 31 mai, iar hirotonirea duminică, 1 aprilie 1912, în Catedrala mitropolitană din Bucureşti. La slujbă au luat parte: Konon, mitropolitul-primat, împreună cu episcopul Ghenadie Georgescu al Râmnicului Noului-Severin şi arhiereul Valerian Râmniceanu, care ţinuse loc de arhiereu-vicar până atunci.

Preasfinţitul Părinte Teofil Mihăilescu îl ajută pe mitropolitul Konon la conducerea Eparhiei Bucureştilor până în 1918, când a fost ales episcop al Eparhiei Argeşului de către marele colegiu electoral, întrunit, din pricina războiului, la Iaşi. După încheierea păcii şi revenirea de la Iaşi, guvernul liberal, anulând toate actele săvârşite sub guvernul Marghiloman, face ca Teofil să fie înlăturat de la Episcopia Argeşului, fiind numit vicar al Episcopiei Buzăului, cu titlul de Râmniceanu.

La 1921, murind Episcopul Dionisie Climescu al Buzăului, Episcopul Teofil conduce această eparhie ca locotenent, timp de 6 luni, cu multă demnitate. La sfârşitul anului 1924, rămânând vacantă eparhia Huşilor, prin demisia episcopului Nicodim Munteanu, Teofil este însărcinat cu locotenenţa acestei eparhii, timp de trei luni (1 ianuarie – 1 martie 1925), când este ales la Huşi Iacov Antonovici, Episcopul Dunării de Jos.

Activitatea culturală. În perioada cât a fost arhimandrit la Episcopia din Râmnicul-Vâlcii, pe vremea Episcopului Atanasie Mironescu, Teofil a scris mult în revista „Cuvântul Adevărului“. A fost şi redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română“. În ultimii ani de viaţă, a fost numit şi preşedinte al Institutului Biblic din  Bucureşti (1924-1926).

Pe tărâmul literar teologic, Episcopul Teofil s-a distins foarte mult. A scris lucrări cu caracter polemic, răsturnând în chip măestrit aberaţiile ateismului, raţionalismului, liber-cugetătorilor preconizaţi de grupul vestit din Iaşi (Tiron, Bujor etc.). În organul Sfântului Sinod, revista „Biserica Ortodoxă Română“,  cele mai frumoase pagini erau ale Preasfinţitului Teofil, fiind gustate cu plăcere de cititori. Bărbat foarte cucernic, evlavios si cumpătat, scrierile lui au inspirat evlavie şi adevărat duh creştinesc.

Dintre lucrările sale amintim „Meditaţiuni asupra Evangheliilor duminicale, la unele sărbători şi ocazionale“, Bucureşti, 1909, şi „Polemice“, Bucureşti, 1911.

Ultimii ani din viaţă. Deşi a îndurat multe umiliri şi nedreptăţi în viață nu s-a revoltat, ci a suportat toate încercările cu cugetul împăcat că a fost voia Domnului, în căruia şi-a încredinţat sufletul, în 1926, la vârsta de 63 ani. De atunci doarme somnul de veci, alături de alţi ierarhi ai Bisericii noastre, sub umbra arborilor din cimitirul mănăstirii Cernica. Un preot care-l cunoştea şi îl aprecia scria despre el că „era o fire blândă, împăciuitoare, cu mult tact şi prudenţă, harnic, conştiincios, smerit, aşa cum îi şade bine unui călugăr şi mai ales unui vlădică. Cu toate aceste nobile şi preţioase calităţi, n-a avut parte de o viaţă tihnită, ci a fost zbuciumat, încât în ultimul timp era îmbătrânit şi slăbit foarte tare. A trăit ultii ani retras în Bucureşti în casele din curtea lui Antim, ocupându-se cu studiul şi conducând Institutul Biblic al Sfântului Sinod. Vedeam cum puterile îl slăbesc pe zi ce trecea şi mai dăunăzi a fost internat la spitalul Colentina, în urma unui acces de arteroscleroză. Ca să se mai vindece n-a fost cu putinţă, şi-a închis ochii în ziua de 21 iunie 1926. A fost dus la mănăstirea Cernica, unde a fost îngropat în cimitirul în care odihnesc şi alţi vlădici de samă ca şi el. Plângem moartea înainte de vreme a acestui ierarh în care ne pusesem multe speranţe într-o vreme când socoteam că răsărise soarele şi pentru el, şi anume când fusese ales episcop la Argeş. Parcă-l văd: zvelt, răzimat cu mâinile pe toiagul său, cum discuta voios, pe strada Ştefan cel Mare din Iaşi cu un domn, în urma alegerii sale. M-am dus şi i-am sărutat mâna şi l-am hiritisit, fără să ştie cine sunt nici până în ziua de azi, când îi scriu aceste rânduri în amintirea sa. Dumnezeu să-l primească în ceata elevilor săi şi să-i facă parte de un locaş de odihnă mai bun decât acel pe care l-a avut aici pe pământ“.

Amintiri… Elogii… „E foarte mult apreciat în București pentru liniştea, bunătatea şi cumpătarea lui. Unde apare, îşi dobândeşte simpatie. Slujba Preasfinției Sale îi plină de sfinţenie şi pace. Nu caută deloc aparatul teatral cu care se împodobesc alţii şi care răpeşte reculegerea religioasă. Slujba din Săptămâna Patimilor, când a oficiat în locul Primatului bolnav, şi achitarea demnă de toate oficialităţile faţă de Curtea Regală, l-au făcut foarte apreciat chiar şi la Palat. Deşi mai puţin cunoscut, e foarte stimat de cei care-l cunosc, pentru cuviința sa creştinească şi munca sa. E considerat drept un bărbat cu frica Domnului şi deci bun de avut în vedere pe viitor, într-o biserică atât de lipsită de oameni trebuincioşi serviciilor ei”.

Un contemporan și colaborator de mai târziu al său i-a surprins trăsăturile de caracter și vieţuire, în cuvinte alese, din care redăm câteva fragmente: „A fost tipul omului cu viață creștinească. Modest şi blând, dar cu mintea ageră, înclinat spre viaţa meditativă și depărtată de frământările lumii; era chipul adevăratului călugăr. Era, cum se spune, un om subţire, un suflet gingaș, neînstare a spune o vorbă aspră sau rea. Pe deasupra, era plin de adâncimea cugetării, cu toată înfăţişarea sa trecută.

Vlădica Teofil era un adânc. Pentru firea sa concentrată, era căutat de credincioși pentru săvârșirea slujbelor bisericeşti. Sunt multe persoane care-l iubeau, fiindcă-l vedeau foarte adâncit în rugăciune, plin de pietate și simțeau multă căldură la slujba săvârșită de el. Glasul său era un glas cu ungere, tremurat de simţul credinţei, chipul său uscăţiv îi dă înfăţisarea omului trăit în nevoință duhovnicească și aceasta îl făcea mai căutat pentru lucrul duhovnicesc.

Stăpânea atât de bine multiplele probleme administrative şi pastorale din Episcopia Buzăului pe perioada cât a suplinit scaunul vacant de episcop – și avea o comportare exemplară – în toate împrejurările; încât se zicea că: „în capul eparhiei Buzăului a venit un sfânt”. Era tăcut şi foarte osârduitor la împlinirea misiunilor ce i se încredinţau. Pe unde a trecut a lăsat un nume prea bun și înfăptuiri care-i vădeau sufletul nobil şi creştinesc.

Arhimandritul Teofil fusese înzestrat însă şi cu alte daruri de la Dumnezeu. Era un predicator cum rar se întâlnea în vremea aceea. „Predica sa – nota Pr. Prof. Grigore Cristescu, specialist în omiletică, vădea în formă o frumoasă pregătire literară cu râvnă câștigată printr-o lectură îndelungată, iar în fond o mistuitoare sensibilitate mistică”.

Mai avea, deasemenea, darul cântării, fiind cunoscător al muzicii, fapt pentru care a înființat și condus mai multe coruri. L-a sprijinit pe Gavriil Musicescu în intreprinderea sa de a transcrie cântările bisericeşti în notaţie liniară, apărarea când activitatea compozitorului şi dirijorului a fost împiedicată.

Ca un „bărbat foarte cucernic, evlavios şi cumpătat” – îl ştia pe vlădica Teofil şi arhiereul Veniamin Pocitan, apreciind în continuare că „scrierile lui inspiră evlavie şi adevărat duh creştinesc”.

Fie-i amintirea în veci neuitată printre noi!

---

Ziceam de curând că a fi născut pe meleaguri botoșănene este o cinste pentru mine! Obârșia ta să fie de pe aceleași meleaguri cu oameni mari, genii ale lumii, nu poate decât să te onoreze dar.. și să te determine să te strădui să te ridici din mocirla indiferenței, a autosuficienței, a individualismului!

Am cercetat o seamă de documente în ultima vreme și am descoperit botoșăneni de seamă, care au realizat opere de artă recunoscute și apreciate la nivel global, dar.. foarte săracă este (re)cunoștința pe care ei o merită pe meleagurile natale. De ce această uitare? De ce atâta nerecunoștință? Nu îmi pot explica sau poate că refuz să o accept !?

Aurel Popescu – Dorohoi ! Ați auzit de acest om? Știți ce a reușit el să realizeze pentru poporul român și nu numai?

Aurel Popescu este originar din localitatea Horodiştea, comuna Păltiniș, care în anul 1898 – anul nașterii sale – aparținea de judeţul Dorohoi (astăzi Botoșani). Tatăl său, Aristotel Popescu, a fost preot aici vreme de 4 decenii, urmat fiind la slujire de unul din fii săi – Aristotel – care a dus mai departe numele tatălui. Ambii, tată și fiu, au fost slujitori vrednici, fiind ctitori a cel puțin două locașuri de cult: cea din Horodiștea și respectiv cea din Crăiniceni.

„Cel mai mare pictor de portrete român” ? Aurel, după absolvirea cursurilor secundare şi-a îndreptat paşii spre Academia Belle-Arte din Bucureşti. Își începe activitatea sa didactică la Giurgiu, unde a funcționat ca profesor de caligrafie și desen.

Fiind un portretist cu un deosebit talent, a fost sfătuit să-şi continue studiile la Academia Julien din Paris (Franţa), unde și ajunge în anul 1922. A stat aici 6 ani, perfecţionându-se în arta portetismului.

După absolvirea Academiei Julien, a continuat să picteze având un deosebit succes remarcat de criticii de artă ai acelor ani, fapt ce-i asigura traiul zilnic, dar şi economii pentru viitoarele sale proiecte.

Cu banii obţinuţi de pe urma portretelor a făcut multe călătorii în jurul lumii, oprindu-se mai mult în Statele Unite ale Americii şi Argentina. Presa vremii relata: „Profesorul Aurelian Popescu a părăsit Romania acum un an şi şapte luni, îndreptându-se direct către Extremul Orient, oprindu-se la Kobe şi apoi la Shanghai, unde graţie formidabilului său talent de pictor portretist a reuşit să caştige sume fabuloase. A fost invitat la un congres la Manila, unde a făcut figurile participanţilor, câştigând numai cu această ocazie o sumă echivalentă cu un milion lei. Încurajat de succesul său a vizitat Egiptul, India, China, Indochina, Indiile engleze, Filipinele, America de Sud, Australia şi alte ţări. Pretutindeni a caştigat foarte mulţi bani”.

Răspunsul dacă Aurel Popescu este cel mai pare portretist român nu să mi-l asum, însă dat fiind că operele lui se află răspândite pe întreg globul pe care l-a înconjurat pictând, am putea cel puțin să includem numele său în galeria pictorilor români, care ne-au reprezentat cu cinste peste hotare.

Un ieșean și un botoșănean – primii români la Polul Sud! În cele două călătorii în jurul lumii a ajuns în Japonia, China, India, Brazilia, Argentina, Noua Guinee, Indonezia, etc. A ajuns şi la Polul Sud fiind al doilea român (primul fiind ieșeanul Emil Racoviţă) care a ajuns aici.

Despre această realizare, presa vremii relata următoarele: „La 7 ianuarie, anul acesta (1937), Prof. Popescu lasă muzeul său la Melburn, în Australia şi porneşte într-o nouă aventură, de data aceasta spre Polul Sud, îmbarcându-se pe vasul „Morgan” împreună cu alte 17 persoane. După o lună vasul a ajuns în preajma Polului, dar nu a putut înainta mai departe din cauza furtunilor şi gheţarilor, mai ales că la bord erau şi mai multe femei. În acest timp, dl. Prof. Popescu şi-a procurat cele mai frumoase exemplare de foci şi pinguini cu care şi-a complectat muzeul”.

Profesorul Aurel Popescu-Dorohoi, călătorind în străinătate timp de 15 ani, a colecţionat din ţări precum China, Japonia, Insulele Filipine, Borneo, Sumatra, India, Australia, America de Sud inclusiv şi Polul Sud, o sumedenie de animale şi păsări exotice împăiate, îmbălsămate şi conservate în stare naturală de o apreciabilă valoare ştiinţifică, culturală şi materială, evaluată de experţii străini şi români la 15.000.000 lei.

O colecție – muzeu pentru ştiinţa din întreaga lume. Ideea acestui muzeu a fost rezultatul unei sclipiri pe care Aurel Popoescu a avut-o într-o zi, pe când acesta ce se afla în Australia. Aici a participat la o licitație unde se vindea o piesă rară de muzeu: şarpele cu două capete. S-a angajat în luptă concurând cu un american şi câștigând licitația, a cumpărat piesa. Această reușită l-a determinat să încropească un muzeu cu toate păsările şi animale exotice, pe care să-l aducă în ţară şi să-l pună gratuit la dispoziţia ştiinţei şi școlii româneşti.

Astfel, în scurtul timp cât a durat aventura, Prof. Popescu a colecţionat piese din cele mai rare adunându-le în muzeul său. Astfel, se găseşte acolo cea mai frumoasă colecţie de colibrii, formată din 215 exemplare, reptile de toate felurile, pasărea paradisului, gorile de mărime uriaşă, elefanţi de mare, antropofagi „şi multe altele încă necunoscute în Europa”.

„Întreaga colecţie ce constituie muzeul profesorului Popescu a fost urcată pe un vapor şi adusă până la Pord Said, unde a întâlnit primul vas românesc, cargobotul «Oituz». Graţie bunăvoinţei d-lui cpt. Aschtnger, comandantul vaporului, muzeul a fost instalat pe acest vas, chiar în saloane, iar în fiecare port unde se oprea vasul, lumea era invitată să-l viziteze şi să admire opera unui român. În cele din urmă, muzeul a ajuns la Constanţa, unde a fost debarcat pe cheiuri…”.

O știre senzațională a reprezentat sosirea „muzeului plutitor” pe meleaguri românești: „Ieri dimineaţă, când vaporul românesc «Oituz», de sub comanda d-lui cpt. Oscar Aschtnger, a intrat în portul Constanţa înapoindu-se din Orientul îndepărtat, constănţenii ce se găseau în port, au avut o surpriză puţin obişnuită. Cargobotul românesc sosise transformat în interior într-un splendid muzeu zoologic, iar exemplarele cele mai exotice instalate în rafturi de sticlă populau saloanele vaporului. Vestea că vaporul «Oituz» a sosit transformat într-un muzeu plutitor s-a răspândit cu iuţeala fulgerului în întregul oraş. Muzeul a fost adus în ţară de către profesorul Aurelian Popescu, originar din Dorohoi, fost titular al unei catedre de caligrafie şi desen la liceul din Giurgiu, care în interval de un an şi şapte luni a întreprins o senzaţională aventură, ajungând în acest timp până aproape de Polul Sud”.

„Un muzeu cu animale ciudate” sau „exotice”. „Duminică, 3 octombrie, va avea loc la orele 10 a.m. deschiderea oficială a Muzeului exotic în standurile fostei expoziţii a Ligii Naţionale a Femeilor Române, B-dul Brătianu nr. 2, de animale şi păsări împăiate şi conservate în stare naturală, colecţionate şi aduse din ţările China, Japonia, insulele Filipine, Java, Borneo, Sumatra, Australia, America de Sud, de profesorul Aurel Popescu-Dorohoi, primul român care a fost la Polul Sud”.

„S-a inaugurat în Piaţa Brătianu un interesant muzeu de animale exotice împăiate, colecţionate de dl. Aurel Popescu-Dorohoi, în decursul celor 16 ani de călătorii prin America de Sud, Australia, China, Japonia, Sumatra, Java, Borneo şi Filipine. Această colecţie, unică în genul ei în România, reprezintă o apreciabilă valoare ştiinţifică şi culturală. Dl. Aurel Popescu-Dorohoi, fost profesor de liceu în România şi renumit pictor portretist în America, a colindat toată lumea, investind sume importante în aceste rarităţi.

Muzeul este aranjat cu mult gust. Lângă fiecare animal împăiat sunt şi fotografii cu explicaţii, care te ajută să-ţi reprezinţi viaţa liberă a acestor animale. Specii rare, a căror existenţă mulţi din noi nici nu o bănuiesc, cum sunt: Falangerul zburător, un fel de opossum cu labele unite printr-o membrană, cu ajutorul căreia poate zbura din pom în pom; Valhirul sau vulpea zburătoare din Filipine; lilieci enormi din India şi Java; Sirena din Shanghai, imens monstru marin, de la care desigur a luat naştere legenda sirenelor; Furnicarul, specie de arici de Australia, astăzi dispărută: Cangurul boxeur, care a boxat în 1912 cu Carpentter. Într-un colţ este macheta casei în care a locuit dl. Aurel Popescu în Noua Guinee, un fel de copie a casei lui Tarzan. Interesantă este lupta dintre o cobră şi mangustă, animal necunoscut la noi, dar care în India trăieşte domesticit şi apără pe locuitori de şerpii veninoşi fiind duşmanul lor neîmpăcat. Trecem peste diferitele specii de maimuţe, gorile, după aceea canguri, pisici sălbatice şi alte animale pe care le cunoaştem din atlase zoologice şi filme, pentru a ne opri mai îndelung în faţa unei vitrine cu o imensă varietate de colibri şi păsări muscă. Sub un clopot de sticlă este un splendid paradis împăiat, apoi serie întreagă de peşti exotici şi monştri marini”.

Un ciudat pentru unii.. Un altruist pentru alții… Era o pasiune ciudată pentru oamenii simpli ai acelor ani. În anul 1937, când a publicat jurnalul său de călătorie intitulat: „Primul român la Polul Sud – întâmplări extraordinare” a consemnat o mărturisire emoţionantă: „Sunt momente când amintirile copilăriei şi adolescenţei mă năpădesc. Acelaşi lucru se petrece şi în clipele acestea. Gonesc însă aducerile aminte. Unele sunt prea personale, altele prea triste. Pe una însă din aceste amintiri n-o pot alunga: Mama! Mama care trăieşte şi astăzi. Mama, care când m-a văzut după atâta amar de vreme şi când a auzit că m-am întors cu un întreg vagon de vieţuitoare sălbatice, împăiate, mi-a spus clătinând din cap şi făcându-şi cruce: «Doamne, Doamne, cu ce ţi-am greşit ca să-mi dai un fiu cu atâţia greieri în cap. Păi bine, băiete, ce ai să faci cu dihăniile astea moarte? Dacă erau vii, calea valea, poate le vindeai, sau poate ca un alt Păcală, le puneai la plug. Ce ai să te faci tu pe lume, dragul mamei? Uite, până una alta, eu cred că trebuie să punem caii la docar şi să te arăţi la un doctor de la Dorohoi!”… Hazlie amintirea dar în același timp semnificativă pentru felul cum înțelegeau oamenii vremii realizările botoșăneanului nostru. Însă nu toți l-au privit ca un „ciudat”!

„Muzeul profesorului Popescu-Dorohoi este oglinda vieţii lui, a unui om curios, care şi-a sacrificat o carieră pentru mândria de a aduce în ţară pe cheltuiala proprie, dela sute de mii de kilometri, varietăţi de animale văzute numai în cărţile de zoologie.

Este vorba de truda unui om, care a colindat aproape 20 de ani: Indiile, China, Noua Guinee. insulele Filippine, etc., om care n-a trecut prin lume ca un simplu hoinar, ci care din aceea ce a câştigat ca pictor portretist, a plătit cu bani grei diferite piese de muzeu cum rar se pot vedea într-un muzeu oficial”.

„Omul acesta curios, care şi-a sacrificat o carieră şi chiar viaţa pentru a aduce în ţară pe cheltuiala lui, cele văzute la mii şi mii de kilometri depărtare, n-a întâlnit înţelegerea ce i se cuvenea. Prea puţini au fost cei care l-au sprijinit. Printre aceştia, unul, dl. Prof. Antipa, este îndeaproape cunoscător al celor ce a adus cu el profesorul Popescu-Dorohoi”.

Câteva din aventurile sale, dl. Prof. Popescu-Dorohoi le-a descris într-o broşură, foarte interesantă, dar care mai pe larg ar putea prezenta în câteva volume, un adevărat roman al unei vieţi trăite intens. Un motto al cărţii sau chiar al vieții sale ar putea fi acesta: „Mulţi or fi călătorit prin lume, dar puţini cred că s-au întors în patria lor, cheltuind şi ultimul ban, ca de dragul ei să-i îmbogăţească comorile. Mulţi au scris memorii de călătorii, dar puţini cred că au dovezile celor povestite”.

„Fără să fie bogat, domnia sa a cutreierat lumea în lung şi în lat, cu mijloace destul de modeste şi fără a fi ajutorat de autorităţi. Domnia sa a putut să-şi continue călătoria şi să strângă rarităţile pe care le vedem azi în muzeul, deschis de curând, desenând cu atâta măiestrie prin restaurantele marilor oraşe ale lumii, chipurile mesenilor bogaţi, încât aceştia îi cumpărau imediat munca, dându-i astfel putinţa de a merge mai departe. Este o înaltă şi vie pildă de ceea ce poate voinţa unui om, iar muzeul domniei sale, adunat cu atâta strădanie, e o dovadă mai mult de ceea ce poate să facă un român pentru ţara sa şi numai prin propriile sale mijloace”.

---

Astăzi,  de 1 martie,  am deschis cu bucurie și emoție în suflet „cartea” dragului nostru bunic sfătos și plin de ghidușii, un om cu inimă mare și cu iubire pentru copii – ION CREANGĂ.

S-a derulat astfel,  Simpozionul „Un Mărțișor pentru Ion Creangă” aflat la cea dea II-a ediție,  simpozion care face parte din Proiectul educațional „Un Mărțișor pentru Ion Creangă” – ediția a VII-a, în baza parteneriatului dintre Complexul de apartamente „CASA MEA” Dorohoi, Protopopiatul Dorohoi și Parohia Strahova.

Simpozionul a debutat cu participarea la slujba Sfintei Liturghii la Catedrala orașului nostru și slujba de pomenire pentru Ion Creangă oficiată de părintele Marian Iftodie. Apoi copiii de la Complexul de apartamente CASA MEA – Dorohoi au depus o coroană  la bustul lui Ion Creangă din parcul de pe lângă Primăria orașului. Aici, inimile ne-au fost umplute de bucurie de un urmaș voinic, „Nică” de la Lozna, pe numele său Aiordăchioaie Achim  de la Școala Gimnazială Nr. 1, sub îndrumarea doamnei Prof. Petruța Simona Petrovici, „șuguind” cu drag ,,Pupăza din tei” pentru povestitor și pentru cei prezenți.

Ne-am adunat apoi cu toții în amfiteatrul Colegiului Național „Grigore Ghica” – Dorohoi unde s-a desfășurat manifestarea cultural-artistică adusă ca un pios omagiu marelui nostru povestitor, sărbătorind totodată și 189 de ani de la nașterea lui. Simpozionul a fost deschis de cuvântarea părintelui Pristavu Cosmin, delegatul Protopopiatului Dorohoi și de poezia tinerei eleve Onofrei Maria, din partea Parohiei Strahova.

Au urmat grupul de copii „Cântăcioșii de la Darabani” cu un mărțișor muzical hazliu „Pupăza din tei”, de la Școala Gimnazială „Leon Dănăilă”-Darabani, moment coordonat de Prof. Cardaș Mihaela.

Nicio poveste fără cel mai firav mărțișor – Ecaterina Onofrei, de la Parohia Strahova cu „Scrisoare pentru bădița Creangă”. A urmat „Mărțișorul  Smarandei” susținut de Iftimie Denisa de la Școala Gimnazială „Gheorghe  Coman”-Brăești, moment coordonat de Prof. Cîmpanu Monica. „Dragii mei părinți, bunii mei părinți” – moment muzical susținut cu emoție de eleva Andra Cernușcă de la Colegiul Național „Grigore Ghica”-Dorohoi, coordonat de Prof. Agrăpinei Carmen.

Umorul și tâlcul cu care a fost plămădită povestea „Soacra cu trei nurori”  au fost puse în scenă de un grup de copii de la Școala Gimnazială „Dimitrie Brândză”-Viișoara, coordonați de profesorii Florescu Căruceru Denise Layla și Cîrneală Cristina Luminița. Am „nicărit” cu bucurie la șotiile și peripețiile pe care ni le-a împărtășit Tulul Ianis Nicholas de la Școala Gimnazială Nr. 1 – Concești  cu „Punguța cu doi bani”, monolog coordonat de Prof. Daniela Lupușoru.

În acorduri de chitară, Bianca Chiorăscu ne-a dăruit melodiile „Doina răsculaților” și „Mociriță cu trifoi”. Despre Nică și pupăză neastâmpărată ne-au încântat grupul de copii de la Școala Gimnazială Nr. 1 – Concești cu sceneta „Pupăza și Nică” coordonat de Prof. Daniela Lupușoru.

A venit pe scenă un Nică poznaș,  ghiduș gata să râdem la monologul „La cireșe”  – Aramă Raul Andrei de la Școala Gimnazială Nr. 1 – Concești, coordonat de Prof. Daniela Lupușoru. Frumoasa și emblematica amiciție dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă a fost marcată de  un fragment din poezia „Glossă” recitat de eleva Tărnăuceanu Daria de la Școala Gimnazială „Gheorghe Coman”-Brăești, coordonator fiind Prof. Monica Cîmpanu.

Grupul vocal „Cununița” de la Școala Populară de Arte „George Enescu” din Botoșani, coordonat de doamna Prof. Lorena Andrișan Dupu, a interpretat melodiile „Hai la Botoșani” și „Lumea toată ne-a-ndrăgi”. Cântecul „Suflet de copil”, precum și o compoziție proprie a tinerei eleve Carina Borcea, în sunet de chitară, au umplut sala de magie și frumos.

În încheiere, câteva gânduri de mulțumire și apreciere ne-au fost împărtășite de doamna vicepreședinte Simona Elena Șuhan de la „Asociația Simona Elena și Voluntarii”.

Au stat la sfat alături de public Maya Anastasia Doroșincu de la Complexul de apartamente CASA MEA – Dorohoi și Veronica Onofrei de la Parohia Strahova.

Adresăm cuvinte de mulțumire gazdei celei de-a II-a ediții a Simpozionului „Un Mărțișor pentru Ion Creangă” – Colegiului Național „Grigore Ghica” prin domnul director Șlincu Georgel Costel, părintelui protopop Ionuț Ștefan Apetrei, părintelui Marius Onofrei și doamnei șef centru „CASA MEA”  Dorohoi – Daniela Maria Ionescu… dar nu în ultimul rând vă mulțumim vouă,  dragi prieteni năzdrăvani fiindcă ați adus o fărâmă de magie, curaj, voință și multă, multă dragoste. Vă mulțumim că ați țesut cu pricepere și măiestrie acest Simpozion. Multumim profesorilor coordonatori, părinților și tuturor participanților.

Ion Creangă este pentru toate vârstele de la 5 la 90 de ani. La multi ani de Mărțișor! … și nu uitați: Fiți, „Nică” în fiecare zi, măcar pentru câteva clipe! (Sandu Daniela)