4 decembrie 2025 – Slova Creștină de Dorohoi

Prăznuirea Sfinților Cleopa și Paisie la Dorohoi

Marți, 2 decembrie, Parohia „Învierea Domnului” din Dorohoi a sărbătorit cel de-al doilea hram, închinat Sfinților Cleopa și Paisie.

La sărbătorirea hramului, invitatul de seamă a fost Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, care a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu un sobor preoți și diaconi, în prezența unui număr mare de credincioși.

Înainte de începerea Liturghiei, Preasfinția Sa l-a hirotesit întru citeț pe Ioan Lucian Clompei. Ioan este absolvent al Seminarului Teologic „Sf. Ioan Iacob” din Dorohoi, promoția 2009 și este dascălul parohiei din anul 2020.

„Dumnezeu, care lucrează prin Sfinții Săi, este aproape de noi”.

În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Nichifor a vorbit despre moștenirea spirituală a Sfinților Cleopa și Paisie, doi mari părinți duhovnicești ai Moldovei care au format generații de credincioși și monahi:

„Prăznuim azi pe Sfinții Paisie și Cleopa, ocrotitori ai acestei sfinte biserici, părinți pe care mulți dintre noi i-am cunoscut, le-am sărutat mâna, am fost aproape de ei, le-am ascultat cuvântul și am avut privilegiul să vedem cum lucrează Dumnezeu și în zilele noastre.

Pentru că iată și în zilele noastre Dumnezeu pregătește oameni care să fie reper și călăuză pe cale celor ce-L caută pe el.

O perioadă lungă a comunismului, o perioadă grea, nu găseai o carte, nu erau pe atunci nici telefoane mobile, informația era greu de găsit. Nu găseai o carte de rugăciune, nu găseai o carte de slujbă, nu găseai un cuvânt ca să înveți ce înseamnă slujba Bisericii, ce înseamnă Spovedania, ce înseamnă bună rânduială în biserică. De multe ori, chiar și cei ce veneau la biserică nu știau toate lucrurile acestea în adâncul lor.

Și atunci, cei doi părinți au avut în comun aceasta: pentru cei ce căutau și ajungeau acolo, aduceau cuvânt și i-a pregătit Dumnezeu să fie cuvânt pe înțeles, cuvânt care știa greutatea omului, cuvânt realist care îl punea pe cale.

După Revoluție deja se circula puțin mai ușor, deja se dusese vestea lor. Cerdacul din care propovăduia părintele Cleopa, de multe ori se umplea de oameni care vreau să-i asculte cuvântul și mai ales să-l vadă, să se apropie de el.

Au avut multe în comun cei doi părinți dar și lucruri care îi deosebeau. Părintele Cleopa a mai degrabă astăzi, Părintele Paisie mai degrabă blând, la o primă întâlnire.. Amândoi din ținutul Botoșanilor, Părintele Cleopa născut la 10 aprilie 1912, trecut la Domnul în 1998, Părintele Paisie din Stroiești, localități apropiate una de alta. Amândoi aveau să se întâlnească la Mănăstirea Sihăstria, acolo unde și-au dus cei mai mulți ani din viața monahală.

Părintele Clopa dintr-o familie cu zece copii, Părintele Paisie dintr-o familie cu cinci copii, fiind ultimul dintre cei cinci copii, cel mai tânăr. Nici unul, nici altul nu a făcut mult din școala acestei lumi. Părintele Cleopa a intrat în Mănăstirea Sihăstria la numai 17 ani, Părintele Paisie la 24 de ani, dar avea să termine numai ciclul primar. Deși nu au trecut prin școlile acestei lumi care să structureze, care să ordoneze gândirea, amândoi au avut o minte sclipitoare.

Părintele Cleopa o memorie extraordinară și păscând oile la Mănăstirea Sihăstria, și-a folosit cu hărnicie această bogăție intelectuală. A citit mult și a știut să structureze cele pe care le citea, pentru că era acolo o căutare adevărată a lui Dumnezeu.

Cel mai probabil să nu fi plecat la mănăstire, să nu fi primit această chemare pe care Domnul a pus-o în inima lui, el și cu încă doi frați au plecat la mănăstire, celelalți au rămas în lume și au întemeiat familii. Dacă ar fi rămas și el poate că ar fi fost un gospodar bun, un om respectat de cei din jur, dar nu se împlinea această bogăție atât de mare.

Atunci, când Domnul a vestit cuvântul despre primejdia celor bogați care se lipesc de bogățiile lor, «mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăția cerurilor», ucenicii s-au înspăimântat, înțelegând cât de greu era de primit acel cuvânt și întreabă Sfântul Apostol Petru: «Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție, cu noi ce va fi?».

Ce a lăsat Petru? Năvoadele de pescar, slujba și gospodăria lui, grijile acestei lumi? Într-adevăr că acestea le-a lăsat, dar și siguranța pe care o ai în casa ta, năvodul tău și slujba ta, și încrederea în priceperea cu care ți le chivernisești și ți le rânduiești, o simplitate a unei vieți. Și le-a lăsat pe toate spre a urma lui Hristos.

«Adevărat spun vouă, cel ce a lăsat pentru mine, mamă sau tată sau frați sau surori, sau casă sau pământuri, va luat însutit în lumea aceasta și în cealaltă viață veșnică». S-a împlinit acest cuvânt și în viața celor doi părinți, Paisie și Cleopa. Ce au lăsat? Grijile obișnuite și chivernisirea pe care o aveau în casa lor, oile pe care le pășteau urmând să pască oile din Sihăstria.

Ce-au primit? Bogăția Darului Sfântului Duh și încredințarea că Dumnezeu lucrează în viața lor. Și mai mult decât încredințarea, participarea la Tainele și minunile pe care Dumnezeu le-a arătat și au încredințat și au instructat și ei de alții. Dumnezeu i-a îmbogățit și i-a arătat oameni formatori și povățuitori ai celorlalți.

Părintele Cleopa ajungând stareț al Mănăstirii Sihăstria după o viață trăită cu simplitate prin păstorirea oilor, dar în ascuns, neștiut, hrănindu-și inima cu cele pe care le citea și le agonisea, cu rugăciunea cea stăruitoare.

Părintele Paisie a fost la mănăstirea Cozancea, hirotonit după 21 de ani de la intrarea în mănăstire, a intrat la 24 de ani, avea să fie hirotonit preot, a fost pentru o perioadă egumen al Mănăstirii Cozancea.

Dacă Părintele Cleopa – om al rânduielii și al acriviei – a dus ani îndelungați, sarcina stăreției Mănăstirii Sihăstria și a Mănăstirii Slatina, Părintele Paisie, la scurt timp, avea să lase grijile stăreției și să se dedice cu totul duhovniciei, mergând la Mănăstirea Sihăstria, iar mai târziu la Sihla.

Asprimea Părintelui Cleopa era de fapt o siguranță pe care o avea din întâlnirea cu Domnul și din respectarea bunei rânduieli a Bisericii și a Canoanelor. O siguranță pe care o transmitea, o siguranță de care avem nevoie! De multe ori nu cauți medicul cel mai blând, ci medicul care știe cel mai bine profesia lui, cel care știe ce înseamnă operația, ce înseamnă boala. Nu caut medicul care să îmi îngăduie să beau alcool în continuare, dacă ficatul meu este obosit și bolnav, ci medicul care să aibă curaj să spună: «dacă mai bei alcool, vei muri!». Acesta era Părintele Cleopa… Era medicul care știa să spună ce este potrivit pentru tine. Dacă la întâlnirile pe care le avea pe terasă, stabilea direcțiile generale, la Spovedanie, fiecare în parte se apleca cu un realism și cu mângâiere asupra credincioșilor pentru a-i povățui pe fiecare după puterea lor.

A trecut la Domnul în 1998, după o viață în care toată agonisirea lui a fost o agonistită duhovnicească. Ca stareț și povățuitor de oameni, nu s-a împovărat cu cele materiale ale acestei lumi ci toată grija lui a fost spre povățuire, spre ascultare în mănăstire, îndemnând cu răbdare și cu realism.

Părinte Paisie, ca duhovnic, cu multă blândețe, cu multă răbdare, îndemna pe cei care veneau cu rugăciuni. Îmi povestea o maică de la Mănăstirea Agapia că nu o dată i-a fost dat să vadă duhul profetic al părintelui. Pornise seara târziu de la Mănăstirea Agapia, era zăpadă, mergea pe întuneric, de la Agapia până la Sihla – 8 km. A făcut vreo 3-4 ore mergând și ajunsese aproape de ora două la Sihla și se gândea unde va sta și ce va face, pentru că nu îndrăzea la acea oră să meargă la chilia părintelui. Și mare i-a fost mirarea să-l vadă pe Părintele Paisie, așteptându-i, și spunându-le: «Unde ați fost atâta timp, că n-am putut să dorm din cauza voastră? Nu vă mai porniți pe-un drum ca acesta căci iată nu îmi dă Dumnezeu să dorm, ci să vă aștept și să vă port de grijă!».

Părinți diferiți… unul mai degrabă blând, unul mai degrabă pornit spre toți, gata să preia greutatea celuilalt și să-i dea cât mai puțin de dus. Celălalt, mai degrabă om al rânduielii, om care să-ți arate clar cum trebuie să lucrezi cu tine însuți. Și unul și altul, insuflați de același Duh, de aceași dorință de a se mântui cei care veneau la el. Și unii și alții, cunoscându-se, în slujire fiind prieteni și legați de o prietenie adânc duhovnicească.

I-am cunoscut pe acești părinți… Ne minunăm cum formează Dumnezeu oameni în jurul nostru și ni-i dă aproape, spre mângâiere și povățuire.

Dacă cel ce s-a sfințit pe el, precum Părinții Paisie și Cleopa, dacă cel ce s-a sfințit pe el îl vedem binevoitor, îngrijorat de cel ce a venit la el, dacă te-a pune pe cale, dacă te-a mângâia, dacă i-a dat cuvânt de întărire și de nădejde, acesta, este înțelesul că Dumnezeu cu atât mai mult, Dumnezeu, care lucrează prin Sfinții Săi, este aproape de noi, cu grija, cu mângâierea, cu nădejdea. Dacă Dumnezeu i-a sfințit pe ei și ni i-a pus ca pildă de urmat în această viață, Dumnezeu ne arată cât de aproape este de noi. De aceea ne-a și învățat Domnul Hristos să-L numim «Tatăl nostru».. Nu «Stăpânul nostru», deși este! Nu «Domnul nostru», deși este! Ci «Tatăl nostru» pentru că asemenea unui tată se apleacă spre noi, știe drumurile noastre, știe nevoile noastre…

Doar atunci nu lucrează Dumnezeu în viața noastră, când vede împotrivire, când vede îndreptățire de sine, când vede necinste, când vede încrâncenare, dar atunci când vede bunăvoință, atunci când omul caută, Dumnezeu îi arată Calea, îi face lesnicioasă calea spre Împărăția Cerurilor. De aceea ne și apropiem de sfinți cu această bucurie și cu această încredințare, că fiind purtători de Dumnezeu ei înșiși, asemenea lucrează în viața oamenilor: cu mângâiere, cu întărire și cu Lumină pe Cale.

Să ne ajute Dumnezeu, ca și în ziua de astăzi, să mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfinții Săi pe care ni i-a pus pe cale, să-i cinstim, să-i chemăm în rugăciune și să ne bucurăm de ei și să le cerem mijlocire!”.

La finalul Sfintei Liturghii, părintele paroh Munteanu Ciprian a ținut un cuvânt în care a mulțumit lui Dumnezeu pentru binecuvântarea trimisă peste această biserică și peste toți cei prezenți: „Mulțumim bunului Dumnezeu pentru aceste dar al rugăciunii, mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne-am bucurat astăzi de prezența Preasfinției Sale și a colegilor preoți care au slujit și a dumneavoastră celor care v-ați făcut timp și ați venit să ne rugăm în această sfântă biserică și să mulțumim Domnului pentru toate care au fost revărsate asupra noastră și în cinstea Sfinților Cuvioșilor noștri Paisie și Cleopa de la Neamț, ocrotitorii acestui paraclis.

Și noi, ca și mângâiere, Preasfinția voastră, avem o icoană de suflet zugrăvită în Sf. Munte Athos, icoana Axion Estin – Cuvine-se cu adevărat – pe care în momentul în care am adus-o aici, am simțit bucuria și prezența Maicii Domnului. Vă dăruim din partea noastră o icoană, care este o copie fidelă a acesteia pe care noi o avem, ca să aveți amintire și să ne purtați cu drag în rugăciune”.

Această frumoasă zi va rămâne în amintirea tuturor enoriașilor și a tuturor celor care au participat, 2 decembrie 2025 fiind ziua și anul în care dorohoienii i-au cinstit pentru întâia oară pe cei doi Sfinți Cuvioși Cleopa și Paisie ca și ocrotitori ai aceste bisericii și ai aceste parohii.

Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii

În clipa în care firea omului își lasă grijile la marginea sufletului și intră în biserică, se petrece o taină nevăzută: aerul devine mai dens, timpul încetinește, iar liniștea capătă glas. Și tocmai în liniștea aceasta — care nu este tăcere, ci prezență — se naște lucrarea Sfântului Maslu. Să ne închipuim, pentru o clipă, că am ridicat ușa cerului doar cât să intre o rază. Nimic altceva. O singură rază. Și totuși, în raza aceasta se ascunde Împărăția: parfumul miresmelor dumnezeiești, foșnetul aripilor îngerești, rugăciunea preoțească ce se înalță din adâncul inimilor curate.
Taina Sfântului Maslu este locul unde harul nu vine grăbit, nici furtunos, ci ca un balsam care se prelinge peste rană fără să doară — o picătură caldă, limpede, care mângâie, vindecă, șterge, ridică, reașază omul în matca lui firească, în frumusețea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o la început. Este poate singura slujbă în care cuvântul nu se impune, ci se topește. În care preotul nu explică, ci se roagă. În care credinciosul nu caută, ci se lasă găsit. În care boala nu mai este o povară, ci este o ușă prin care intră Domnul.
Iar noi, cei adunați aici — preoți, profesori, oficialități, oameni cu inimi limpezi și speranțe mari — ne apropiem nu de o doctrină, ci de o respirație a cerului: respirația vindecătoare a harului. Taina Sfântului Maslu este, în esență, o întâlnire. O atingere. O aprindere de lumină într-o rană. Și pentru a păși în acest univers unde Dumnezeu lucrează prin mir, prin rugăciune, prin lacrimă și prin iertare, avem nevoie de cuvinte așezate cu delicatețe, ca un fir de aur pe o broderie veche.
Să intrăm, așadar, în această cateheză ca într-o grădină încălzită de lumina amurgului, unde Dumnezeu merge încet, ca să nu stingă nici cea mai firavă nădejde.

Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii

Înainte ca lumea să fie așezată pe temeliile ei, înainte ca cerul să-și întindă albastrul peste ape, înainte ca lumina să dezbrace haosul de întuneric, a existat în Dumnezeu o mișcare tainică: dorința de a vindeca. De a ridica ceea ce încă nu căzuse. De a mângâia ceea ce încă nu se născuse. De a binecuvânta ceea ce încă nu Se crease.
Este o taină veșnică, o respirație a lui Dumnezeu din veac, care străbate cosmosul și atinge tainic adâncul omului: puterea de a vindeca fără a răni, de a lumina fără a orbi, de a îndrepta fără a zdrobi. Când Biserica a primit de la Hristos Taina Sfântului Maslu, n-a primit doar o rânduială, nici un ritual, nici o succesiune de rugăciuni, ci a primit această respirație de la începutul lumii — și a așezat-o în vasul de untdelemn, în rugăciunea preoțească, în lacrima celui ce stă cu inima frântă înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Maslu este Taina dintre taine, astfel cum lumina este lumină în toate lumile, dar rămâne totuși de nepătruns. El este lucrarea prin care Dumnezeu nu doar vindecă rănile trupului, ci reașază lumea în echilibrul ei de la început, întocmai cum un sculptor atinge o statuie crăpată și marmura își recapătă sunetul curat. În el se întâlnesc cerul și pământul ca două respirații: una coborând, una urcând. Și în această întâlnire se petrece vindecarea.
Căci ce este Taina Sfântului Maslu, dacă nu un pumn din lumina facerii, trezit din nou în marginea omului? Ce este ungerea cu untdelemn, dacă nu amintirea miresmei din Eden, acolo unde nici boală, nici suferință, nici frică nu existau? Ce este rugăciunea celor șapte preoți, dacă nu ecoul primelor cuvinte rostite de Dumnezeu peste lume: „Să fie lumină”? În fața acestei Taine, omul simte că vindecarea nu vine doar în trup, ci în însăși alcătuirea lui.Simte că se întoarce, fără să știe cum, la propria lui naștere din Dumnezeu.Simte că în el se aprinde o licărire de început, o amintire fără cuvinte, un ceva ce doar sufletul recunoaște: faptul că am fost creați pentru lumină, nu pentru durere.
Taina aceasta este atât de adâncă, încât pare că nu se întâmplă în afara noastră, ci înăuntrul lumii însăși. Și dacă am privi îndeajuns de atent, am vedea că Sfântul Maslu nu e doar slujirea bolnavului, ci vindecarea creației;nu este doar mângâierea unei persoane, ci refacerea unei fisuri nevăzute din cosmos. Și astfel, în untdelemnul cald și în rugăciunea înaltă, în lumina lumânării și în umbra plecată a celui suferind, omul se trezește în cel mai tainic loc din lume:acolo unde Dumnezeu vindecă lumea, începând cu inima lui.

Harul care se revarsă ca lumina: frumusețea nevăzută a rugăciunii preoțești

Există în slujirea preoțească un moment în care cuvintele nu mai au greutatea lor obișnuită. Nu se mai rostesc cu limba, ci cu ființa întreagă.Și nu se mai aud cu urechea, ci cu inima. Este clipa în care preotul se apropie de Taina Sfântului Maslu și, fără să-și dea seama, intră într-un alt fel de timp — un timp vertical, limpede, în care cerul nu se arată prin semne, ci prin prezența tainică a Domnului.
Atunci preotul nu mai este un om cu epitrahil, ci un fir de lumină prin care curge harul. Un vas care nu păstrează nimic pentru sine, dar prin care trece totul. O fereastră prin care Dumnezeu privește spre cel bolnav și, privindu-l, îl vindecă. Rugăciunea aceasta, a preoților adunați la Maslu, are o delicatețe pe care puțini o mai simt:nu este un ordin dat cerului, ci o chemare rostită cu sfială, ca atunci când cineva atinge o icoană veche cu teamă să nu desprindă vopseaua. Când cei șapte preoți își unesc glasurile, nu se aud multe voci: se aude un singur glas, curgând cu adâncime și căldură, întocmai cum curgea apa din piatra lovită de toiagul lui Moise — fără grabă, fără zgomot, dar cu putere. În rugăciunea aceasta, Dumnezeu nu este chemat cu teamă, ci cu îndrăzneală smerită. Și nu pentru că preotul este vrednic, ci pentru că Dumnezeu este bun. Așa se așază frumusețea nevăzută a preoției: în gestul de a nu aduce nimic al tău, dar a dărui totul din El, din Dumnezeu. În acel moment, preotul nu mai este un om care rostește o slujbă, ci un slujitor care face vizibil nevăzutul.
Și, în timp ce rugăciunea se înalță, harul coboară fără zgomot, fără văz, fără formă — ca o căldură lină, ca un miros de rai, ca o aripă care nu bate, ci doar mângâie aerul. Așa lucrează harul: nu se impune, nu se arată, nu se explică. Se revarsă,ca lumina, ca mirul, ca iubirea care nu poate fi descrisă, ci doar simțită. Și în această revărsare, cel bolnav nu simte doar mângâierea unei slujbe, ci atingerea lui Dumnezeu. Atingere nevăzută, dar reală. Atingere care împlinește ceea ce medicina nu poate, filosofia nu explică și mintea nu cuprinde.
În frumusețea aceasta nevăzută a rugăciunii, Taina Maslului devine loc de lumină, loc de pace, loc de reîncepere. O revenire a lumii în ritmul ei ceresc. O clipă în care Dumnezeu, din milă, își trece iarăși degetul peste rănile omului — și rana nu mai doare la fel.

Mirul iertării: locul unde sufletul se reașază în brațele lui Dumnezeu

Există în om un loc atât de tainic, încât nici el însuși nu știe să-l numească. Un loc unde se strâng regretele, suspinele, greșelile, rănile nerostite, cuvintele pe care n-a îndrăznit să le spună, întrebările pe care le-a purtat ani de zile în tăcere. Acel loc — mai adânc decât mintea, mai sensibil decât inima — este locul unde omul simte cel mai dureros ceea ce l-a depărtat de Dumnezeu. Și totuși, în acest adânc nu se coboară cu asprime, ci cu mir.
Sfântul Maslu este, poate mai mult decât orice altă slujbă, Taina în care iertarea lui Dumnezeu se așază în om nu prin cuvânt, ci prin atingere. Taina aceasta nu doar vindecă trupul, ci reașază sufletul în echilibrul lui dumnezeiesc. Căci orice boală, fie ea mică sau mare, vine cu o umbră: frica. Și frica, înainte de orice, este dezordinea sufletului. Prin ungerea cu untdelemn, Dumnezeu nu doar liniștește trupul, ci „îndreaptă” sufletul, îl reașază pe direcția luminii, îl curăță fără durere, îl spală pe dinăuntru de tot ce-l ținea apăsat.
Maslul nu anulează boala, ci o sfințește, o transformă în prilej de apropiere. Nu șterge suferința ca pe un desen de pe tablă, ci o așază pe altă traiectorie: de la teamă spre nădejde, de la neliniște spre pace, de la rușine spre împăcare. În fața ungereii cu untdelemn, sufletul simte că nu mai trebuie să explice nimic. Nu trebuie să se apere. Nu trebuie să se justifice. Trebuie doar să se lase iubit.
Aceasta este taina iertării: omul ridică ochii — și în privirea lui se aprinde lumina întoarcerii. Iar Dumnezeu îl vede — și în privirea Lui se aprinde milostivirea fără margini. De aceea, în Maslu, vindecarea nu vine din exterior, ci din interior. Trupul se vindecă pentru că sufletul se liniștește, sufletul se liniștește pentru că se simte primit, primit pentru că este iertat, iertat pentru că este iubit. Așa se naște alinarea: din iubirea care nu mai ține minte răul.

Chemarea apostolică a vindecării: de la cuvântul lui Iacov la lucrarea Bisericii

Sunt în Sfânta Scriptură locuri în care cuvântul nu doar se citește, ci coboară în om ca o răsuflare. Un astfel de loc este cuvântul Sfântului Apostol Iacov, acel glas limpede și hotărât care așază Taina Sfântului Maslu nu ca pe o posibilitate, ci ca pe o poruncă venită din însăși inima Bisericii. „Este cineva bolnav între voi?Să cheme pe preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului;și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5, 14-15)
În aceste cuvinte scurte se află o întreagă teologie, o întreagă viziune despre om, despre Biserică, despre vindecare și despre legătura dintre cer și pământ.
1. „Este cineva bolnav între voi?” — teologia apropierii.
Iacov nu vorbește unui individ izolat, ci unei comunități vii. Pentru el, omul nu este niciodată singur, nici în bucurie, nici în suferință. Boala nu este o experiență individuală, ci o chemare la comuniune. Este clipa în care Biserica se apropie de cel slăbit nu cu explicații, ci cu prezență, cu rugăciune, cu alinare. Biserica nu trece pe lângă cel bolnav, ci îl îmbrățișează. Nu îl întreabă ce păcate are, ci îl ia de mână. Nu îl judecă, ci îl acoperă cu rugăciune.
2. „Să cheme pe preoții Bisericii” — taina slujirii în numele lui Hristos.
Apostolul Iacov nu spune „să cheme un preot”, ci „pe preoții Bisericii”. Pluralul nu este întâmplător. El arată că Taina vindecării nu este o lucrare particulară, ci lucrare a întregii Biserici, prin slujitorii ei. Când preoții se adună la Maslu, ei nu sunt doar persoane, ci chipuri sacramentale ale prezenței lui Hristos în lume. Nu vin cu puterea lor, ci cu autoritatea Domnului. Nu vin cu meritele lor, ci cu harul Lui. Această strângere a preoților în jurul celui bolnav este icoana vizibilă a Bisericii nevăzute care se roagă neîncetat în cer. În viziunea apostolică, vindecarea nu este un act magic, ci o întâlnire:întâlnirea sufletului omului cu rugăciunea Bisericii, care îl duce în fața lui Dumnezeu.
Rugăciunea preoților este o punte între neputința omului și puterea lui Hristos. Este locul în care fragilitatea se întâlnește cu harul. Este clipa în care slăbiciunea se așază în palma lui Dumnezeu. Încă din primele comunități, untdelemnul era simțit ca purtător al unei forțe tainice: era hrană, era lumină, era medicament, era binecuvântare. Prin el, omul simțea atingerea lui Dumnezeu în materie. A unge în numele Domnului nu înseamnă a unge cu un ulei, ci cu prezența Celui care a vindecat orbii, leproșii, slăbănogii. În untdelemnul Maslului se simte adierea acelei mâini care a atins ochii orbului din Siloam.
Astfel, prin cuvântul Sfântului Apostol Iacov, Taina Sfântului Maslu se arată nu ca un ritual secundar, ci ca o continuitate a lucrării lui Hristos în lume, o extensie sacramentală a atingerilor Sale, o fereastră prin care lumina vindecării Lui intră în neputința omului. Iar cel mai mare dar este acesta: Dumnezeu nu vindecă doar rănile trupului, ci vindecă în om locul unde începe rana, locul unde se naște teama, locul unde se rupe nădejdea. Așa se împlinește cuvântul Apostolului: rugăciunea credinței nu doar ajută, ci mântuiește.

Maslul și taina Învierii: privirea Bisericii dincolo de limita morții

Unele taine ale Bisericii se înțeleg mai ales atunci când sunt privite din perspectiva Învierii.
Sfântul Maslu este una dintre ele. Nu este doar o slujbă a alinării, nici doar a întăririi, ci și un mod prin care Biserica amintește omului că trupul său are un destin mai înalt decât boala și că nu orice sfârșit este un capăt. În tradiția veche, Maslul era văzut ca o pregătire a omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nu în sensul înfricoșat al cuvântului, ci în sensul întregirii. Rugăciunile lui vorbesc despre „ridicare”, despre „mântuire”, despre „înnoirea puterilor sufletești și trupești” — termeni care trimit direct la limba Învierii.
Când Biserica se roagă pentru cel bolnav, ea nu cere doar o ușurare a unui simptom, ci îndrăznește să ceară ceea ce doar Hristos poate da: o reînnoire a firii. Acesta este motivul pentru care Maslul nu a fost niciodată văzut ca o slujbă de despărțire, ci ca una de întărire în fața drumului.
În centrul lui nu se află moartea, ci Învierea; nu sfârșitul, ci continuarea; nu închiderea, ci deschiderea către veacul ce va să vină. Apostolul Iacov, atunci când vorbește despre Maslu, așază accentul nu pe „boală”, ci pe „mântuire”.
A vindeca, în limbajul apostolic, nu înseamnă doar a însănătoși, ci a readuce omul în armonia pentru care a fost creat. Această armonie își are izvorul în Hristos Cel înviat, Cel învingător asupra morții. De aceea, Maslul este o lucrare eshatologică:nu luptă doar cu boala de acum, ci pregătește trupul pentru viața de dincolo. În rugăciunile lui se simte o chemare discretă la lumină, la biruință, la durabilitate — ca și cum Biserica ar spune bolnavului: „Nu ești făcut pentru putrezire. Trupul tău are chemarea de a străluci.”
În acest sens, Taina Maslului poartă în sine un adevăr adânc:omul nu este definit de fragilitatea lui, ci de învierea pe care o așteaptă. De aceea Maslul rămâne una dintre tainele cele mai luminoase ale Bisericii: el nu se teme de moarte, pentru că este înrădăcinat în Înviere. Nu se teme de boală, pentru că privește mai departe decât ea. Nu se teme de slăbiciune, pentru că știe că puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune. Și astfel, în tăcerea acestei slujbe, Biserica rostește, fără să o spună cu glas tare, mărturisirea ei cea mai adâncă: Hristos este biruitorul vieții, iar omul este chemat să-I semene.

Despre suflet, ca despre o lumină mai veche decât lumea

În toate aceste gânduri pe care le-am așezat despre Taina Sfântului Maslu, rămâne un adevăr care le adună și le depășește: omul nu este doar trup, nici doar suflare, ci locuință a unei scântei dumnezeiești, sădite de Dumnezeu în adâncul lui încă din ziua când a fost creat. Sufletul este partea noastră care nu îmbătrânește, nu se rupe, nu se vestejește. El poartă în sine chipul Celui ce l-a zidit, așa cum o icoană, chiar acoperită de fum, încă păstrează neșters chipul zugrăvit pe ea. Trupul — oricât de fragil, oricât de supus durerii — este slujitorul sufletului, cortul lui trecător, dar necesar pentru călătoria aceasta prin lume. Sufletul are valoarea veșniciei.Trupul are valoarea vremelniciei. Și totuși, nici unul nu este de disprețuit. Dacă sufletul este comoara, trupul este vasul; dacă sufletul este lumina, trupul este candela; dacă sufletul este respirația, trupul este plămânul care o poartă.
De aceea Taina Sfântului Maslu nu îngrijește numai rănile trupului, ci respectă și această tainică rânduială: trupul este pământul în care Dumnezeu a ascuns sămânța cerului. Și chiar dacă sufletul este de neasemuit, trupul rămâne un dar sfânt, încredințat nouă nu pentru risipă, ci pentru grijă, pentru curăție, pentru cinste. Sufletul, în înălțimea lui, poate depăși boala, poate trece peste hotarele durerii, poate străbate noaptea cu o forță care nu este a lumii acesteia. Dar trupul, slab cum este, ne amintește că facem parte din creația lui Dumnezeu și că avem datoria să o cinstim în noi înșine.
Nu putem vorbi despre scânteia divină fără să vorbim și despre candela care o păzește. Nu putem vorbi despre suflet fără să ne amintim și de trupul care îi este casă. Și nu putem vorbi despre vindecare fără să vedem rostul fiecărei suferințe: uneori ea curăță trupul, alteori luminează sufletul — dar întotdeauna îl apropie pe om de Dumnezeu.
Sfântul Maslu este tocmai această așezare la loc:între sufletul care tânjește după cer și trupul care are nevoie de pace. Între partea din noi care nu moareși partea din noi care obosește. Între ceea ce suntem astăzi și ceea ce vom fi în ziua Învierii. Și în această armonie, în această pace dintre suflet și trup, se vede cu adevărat frumusețea omului. Un fiu al pământului care poartă în el o scânteie din lumina lui Dumnezeu. O făptură trecătoare în care pulsează veșnicia. Un vas de lut în care a fost pusă o comoară.
Aceasta este taina cea mare pe care Maslul o păzește, o binecuvântează și o face să strălucească: valoarea sufletului și demnitatea trupului. Iar Biserica le cinstește pe amândouă, pentru că în amândouă Se vede, discret, lucrarea Creatorului. Să ne întoarcem, așadar, la această taină nu cu frică, ci cu recunoștință; nu cu neliniște, ci cu lumină; nu cu slăbiciune, ci cu speranța că Dumnezeu ne vede, ne ține și ne ridică – pe dinăuntru și pe dinafară, în suflet și în trup, în viața aceasta și în viața ce va să fie. Amin. (Preot Gherman Costică, Parohia Podeni)