
Sfântul Ciprian, într-una din lucrările sale intitulată sugestiv „Despre foloasele răbdării”, învăța că după cum răbdarea este un bun al lui Hristos, tot așa nerăbdarea este un rău de la diavolul. Creștinul nu trebuie să devină victimă a aceluia care a făcut atâta rău lumii și care neîncetat caută a face rău. Răul este unit cu lipsa de răbdare, pe când acțiunile răbdării sunt mântuitoare. Și în timpuri de persecuție trebuie a aștepta cu răbdare ziua răsplătirii divine, că la judecată va primi fiecare după faptele sale, că această răsplătire va fi dată de Fiul lui Dumnezeu la acea zi și că acea zi trebuie s-o așteptăm cu răbdare.
Despre faptul că răbdarea are greutățile ei, Sf. Ciprian nu tăgăduiește. Însă fiecare creștin trebuie să caute a imita, deoarece numai așa va fi creștin cu adevărat. Inamicii vor căuta să lovească, dar răbdarea creștinilor trebuie să-i învingă.
Omul, chiar în momentul nașterii știe a plânge, fiecare din noi, când se naște și este primit în conacul acestei lumi, deși de toate este străin și necunoscut, face începutul cu lacrimi. Omul la naștere se plânge în virtutea unui simțământ natural, iar sufletul încă neexperimentat dovedește pe dată temerile și ostenelile vieții pieritoare prin plângere și oftat, căci trebuie să asude omul atâta timp cât viețuiește aici pe pământ și să se ostenească. Și la această asudare și osteneală nu poate fi o mângâiere alta într-o măsură mai mare ca aceea a răbdării.
Viața creștinului nu are sfârșit pe acest pământ, ea se continuă dincolo de mormânt, în cer. Toți aceia care nu știu a răbda, nu vor putea ajunge să se bucure de fericirea veșnică, care nu se dobândește decât prin fapte ale răbdării. Dreptul Judecător, pe care creștinii trebuie să-L aștepte cu încredere și răbdare, va da la ziua cea mare a judecății răsplată tuturor acelora care au știut să își conducă viața după învățătura dată de El și au practicat virtutea răbdării.
Spre a lumina și mai mult bunul răbdarii – zice Sf. Ciprian – voi arăta răul ce îl aduce cu sine lipsa de răbdare. După cum răbdarea este un bun al lui Hristos, tot așa nerăbdarea din contra este un rău al diavolului. Și după cum acel în care locuiește și rămâne Hristos, este răbdător, tot așa întotdeauna se arată nerăbdător acela a cărui inimă a fost luată de diavolul. Să păstrăm deci cu toată tăria conștiinței răbdarea prin care rămânem în Hristos. Cuprinzătoare și variată, așa cum este, nu va fi închisă de bariere strâmte, nici într-un spațiu mărginit. Puterea virtuții se întinde mai departe. Răbdarea este ceea ce ne recomandă Dumnezeu, ea înlătură mânia, conduce rațiunea, păzește pacea. Supune puterea clocotirii, stinge focul dușmăniei, ține în îngrădire puterea celor bogați, ușurează necesitatea celor săraci, servește fecioarelor spre paza cucerniciei, celor însurați pentru paza iubirii reciproce. Răbdarea face cucernic pe om în nevoie, tare în nenoroc, ea învață a ierta repede celor care ne greșesc, a ne ruga lung și mult dacă singuri greșim. Răbdarea învinge tentațiile, suferă persecuțiile, desăvârșește suferința și martirul. Răbdarea este care întărește bazele credinței noastre, ea este care aduce dezvoltarea speranței noastre, conduce lucrarea noastră, ca să putem păstra calea lui Hristos, ne face a rămâne fii ai lui Dumnezeu, dacă imităm răbdarea Tatălui. Nu pot tăcea fără a spune că trebuie în aceste vremuri tulburate ale lumii să așteptăm cu răbdare ziua răsplătirii și nu răzbunarea pentru suferința ce ni s-a făcut. (Pr. Șușu Ioan Vasile)
