Relația omului cu Dumnezeu a suferit mult în urma căderii, întunecându-i-se mintea și înrăutățindu-i-se voia.
Iertarea aproapelui nu poate fi pomenită ca vitute în timpurile vechi. O foarte lungă perioadă de timp, lumea veche este condusă de legea imuabilă a unei echități mecanice; legea talionului atât de des întâlnită – ca formulare ori ca simplă practică – la păgâni sau Iudei, este tocmai expresia acestei concepții de strictă reversibilitate a faptelor oamenilor: binele trebuie răsplătit cu binele, răul – cu rău.
În mozaismul Vechiului Testament nu se poate desprinde aspectul de înnoire pe care îl produce iertarea în ființa omenească. Omenește și juridic, iertarea nu se justifică.
Vechiul Testament cunoaște porunca iertării dușmanului. Totuși caracterul iertării iudaice din Vechiul Testament este departe de noblețea iertării creștine. Chiar iertând, vechiul iudeu lăsa deoparte, nu ținea necazul asupra greșitului său, din siguranța pe care o avea că răzbunarea e totuși în mâna lui Dumnezeu, Care însă o va aplica mai drept decât el. Având convingerea că Dumnezeu îl va răzbuna, evreul renunță la răzbunarea sa, lăsându-o pe seama Domnului Savaot.
Și ne iartă precum noi nu iertăm?
Analiza acestui verset „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm” ne arată acest lucru: “iartă-ne” gr. aphenes (ἄφες). Verbul aphienai, “a lăsa, a trece cu vederea, a ierta”, are aici sensul de “a ierta”. E vorba de o iertare definitivă, caracter exprimat de caracterul aorist al verbului; “datorie”: gr. apheilemata (όφειληματα). E vorba de acele “datorii” pe care omul, în calitate de creatură supusă păcatului, le-a contractat față de Dumnezeu, datorii de care trebuie ori să se achite, ori să fie iertat, alminteri nu va mai putea intra în Împărație. Didahia are singular, “datorie”; Origen citează varianta “greșelile”, “căderile” noastre (paraptomata); ”am iertat”: editorii au optat, legitim, pentru forma de perfect, deși unele traduceri au și prezentul (la fel Didahia). Probabil în aramaică era un perfect cu valoare de prezent. Rugătorul se află în poziția celui care și-a iertat deja datornicii; de unde speranța că Dumnezeu va proceda la fel cu datoriile pe care, la rândul lui, le-a făcut față de El; “precum și noi am iertat (datoriile) datornicilor noștri”, “precum”: hos (ώς), poate avea și valoare cauzală (fiind că), dar sensul principal nu se schimbă, ci se întărește. Fiindcă și noi greșim, ne rugăm să “ne ierte nouă”, însă așa va ierta (Domnul), precum și noi iertăm. Iar dacă suntem pomenitori de rău, nu ne va “ierta nouă”, căci Dumnezeu avându-ne pildă, ceea ce facem noi altora, așa va face și el cu noi.
Dumnezeu face cu omul credincios o “convenție” clară, încheie cu el un fel de “tratat” care se concretizează astfel: “Dacă iertați pe alții, veți fi iertați și voi, dacă nu iertați pe alții, nici voi nu veți fi iertați”, căci “cu judecata cu care judecați, veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura”. În virtutea acestui pact, omul, dacă împlinește porunca iertării poate să ceară de la Dumnezeu, la rândul său, iertarea pacatelor lui!
Iertarea este iubirea în acţiune! Omul când iartă, îl imită pe Dumnezeu. Păcatul nu durează. E totdeauna gol și sec. Iertarea însă e miraculoasa reparație a stricăciunilor produse de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide calea luminoasă spre eternitate. Iertarea reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. (Pr. Avârvărei Dumitru)
Slova Creștină de Dorohoi 