Coborârea în Taina Sfântului Maslu


(cuvânt rostit cu prilejul săvârșirii Sf. Taine a Maslului în parohia „Nașterea Maicii Domnului” Broscăuți, în postul Nașterii Domnului, 12 decembrie 2025)


Iubiți credincioși,

De câte ori pășim în biserică la Taina Sfântului Maslu, simțim că intrăm într-un loc unde timpul respiră altfel. Lumina candelelor nu e doar lumină, ci o șoaptă a cerului. Aerul nu e doar aer, ci o adiere de pace. Totul pare învăluit într-o liniște care nu apasă, ci mângâie, ca o aripă nevăzută. În această liniște, Dumnezeu ne vorbește fără cuvinte.
Maslul este una dintre acele slujbe în care nu doar noi ne ridicăm spre Dumnezeu, ci și Dumnezeu Se coboară spre noi. Se coboară cu pas ușor, asemenea unei picături de rouă care atinge un petic de pământ însetat. El vine fără zgomot, fără grabă, fără asprime — vine ca un Părinte care știe cât de fragile ne sunt rădăcinile și cât de grele ne sunt poverile.
În fața acestei Taine, fiecare om devine asemenea unei uși întredeschise. Unii vin cu dureri trupești, alții cu răni ale sufletului, alții purtând în inimă doruri și întrebări. Dar toți, absolut toți, aducem aici un vas gol, iar Dumnezeu îl umple cu ceea ce știe El că ne trebuie: unora le dă vindecare, altora pace, altora lumină, altora puterea de a merge mai departe.
Privind untdelemnul în potirul mic de sticlă, am putea spune că vedem doar o picătură de ulei. Și totuși, în această picătură lucrează puteri care trec dincolo de ochii noștri. În ea se ascunde o blândețe ce nu aparține pământului, o lumină care își are izvorul în Duhul Sfânt. Este ca un fir subțire de aur care coboară din cer și se așază pe fruntea celui ce se apropie cu credință.
Aici, la Maslu, Dumnezeu atinge omul. Nu cu tunet, nu cu foc, ci cu o delicatețe dumnezeiască pe care nicio mână omenească nu o poate imita. Este atingerea care nu strivește, ci vindecă; nu mustră, ci ridică; nu apasă, ci eliberează.
Și pe măsură ce preoții încep să citească rugăciunile, simțim cum în inimă se deschide un loc pe care nu îl știam. Un loc unde durerea începe să-și piardă asprimea, tristețea începe să nu mai doară atât de tare, iar speranța — acea lumină adesea pâlpâitoare — începe să se aprindă din nou, mai caldă, mai blândă, mai sigură.
Taina Sfântului Maslu este o întâlnire. Întâlnirea fragilității omenești cu tăria lui Dumnezeu. A neputinței noastre cu milostivirea Lui. A întunericului din noi cu lumina Lui care nu se stinge.
De aceea, înainte de a fi slujbă, înainte de a fi rugăciune, înainte de a fi ungere, Maslul este o chemare: chemarea de a ne lăsa atinși de Dumnezeu, așa cum pământul se lasă atins de roua dimineții. Fără împotrivire, fără frică, fără rușine.
Aceasta este poarta prin care intrăm. Aceasta este taina care începe să se deschidă.
Și, încet-încet, în lumina blândă a candelelor, simțim cum cerul se apropie de noi.
Cei mai mulți dintre noi așteptăm minunea în forme mari, vizibile, spectaculoase. Dar Dumnezeu, în blândețea Lui, lucrează de cele mai multe ori în tăcere. Harul nu vine ca un vânt puternic, ci ca o adiere ușoară,ca o lumină caldă care crește încet, asemenea zorilor care nu sperie noaptea, ci o alungă liniștit.
Harul este asemenea ploii care cade în miez de noapte: nimeni nu îi aude pașii, dar dimineața pământul e viu, înmiresmat, renăscut. Așa se întâmplă și în suflet. Pe neașteptate, fără zgomot, Dumnezeu lasă o picătură de pace, un gând bun, o putere de a răbda, o lumină de a înțelege, și noi începem să vedem altfel lucrurile.
Poate că nu ne dăm seama imediat. Poate că nu simțim nimic la prima vedere. Dar într-o zi, în timp ce purtăm aceeași greutate, descoperim că ea nu mai apasă atât de tare. Acolo, în acel loc nevăzut, Dumnezeu a lucrat.
Asemenea picăturilor de rouă care se așază pe petalele unei flori fără ca nimeni să le vadă, și harul se așază pe sufletul omului în momentele când acesta nici nu îndrăznește să creadă că este atins.
Când inima e împovărată, când gândurile sunt tulburi, când trupul este slăbit, atunci — chiar atunci — harul începe să picure în adânc.
Este lucrarea pe care nu o putem controla, nu o putem comanda, dar o putem primi.
Și de aceea Taina Sfântului Maslu nu lucrează cu zgomot, ci cu finețe dumnezeiască. Harul pătrunde până în locurile în care nici mintea, nici medicul, nici prietenul nu pot ajunge: în locul unde se nasc temerile, durerile, amintirile și speranțele.
Dumnezeu ne-a lăsat în natură icoane vii ale lucrării Sale. Una dintre ele este sămânța de grâu.
Dacă te uiți la ea, e mică, fragilă, nesemnificativă. Dar înăuntrul ei se ascunde o viață care nu poate fi stăvilită. Și totuși, înainte să se înalțe spre cer, sămânța trebuie să coboare în pământ și să moară unei forme, ca să renască într-alta.Nimeni nu vede ce se întâmplă în întunericul acela tăcut.Acolo, ascunsă privirilor, sămânța crapă.Rădăcina se naște în jos, nu în sus.Viața pleacă în adânc înainte să plece către lumină.
La fel se întâmplă și în sufletul nostru.Dumnezeu lucrează acolo unde nu vede nimeni, uneori nici noi înșine.El atinge nu doar durerea trupească, ci mai ales rădăcina durerii: frica, neputința, neiertarea, rana veche pe care am acoperit-o ani întregi.
Harul sapă, curăță, vindecă.Și abia după ce rădăcina prinde viață, firul poate crește spre lumină.Acolo se petrece minunea Maslului: în adânc, nu la suprafață.
Uneori, omul vine la Maslu cerând ridicarea unei boli, dar Dumnezeu începe cu altceva: cu vindecarea unei frici. Sau a unei neliniști. Sau a unei amintiri dureroase.
Și omul pleacă spunând: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar simt o pace pe care nu o aveam.”Aceasta este minunea nevăzută a harului.
Ca un sculptor care nu lovește direct chipul, ci întâi îndepărtează piatra din jur, tot așa lucrează Dumnezeu la inima noastră: fin, atent, răbdător. Harul taie cu delicatețe ceea ce ne împiedică să vedem, să iertăm, să iubim.
Și când ajunge în locul cel mai adânc, cel care doare cel mai tare, atunci începe adevărata vindecare. Acea vindecare pe care nu o pot da medicii, nu o pot da oamenii, nu o poate da nici timpul — ci doar Dumnezeu.
Există în viața omului clipe care par a ne rupe în două: durerea trupească, neputința, boala, nesiguranța, întrebările pentru care nu avem răspuns. În aceste clipe, omul simte că temelile lui se clatină, că totul este fragil și trecător. Și totuși, tocmai în aceste momente, Dumnezeu Se apropie cel mai mult de noi.
Nu întâmplător spuneau Părinții că suferința este o școală a inimii. Nu pentru că Dumnezeu ar dori să ne doară, ci pentru că în ceasurile grele se vede limpede ce este înăuntrul nostru. Atunci când suntem sănătoși, puternici, stăpâni pe noi, nu simțim nevoia să ne apropiem de Izvor; dar când vine încercarea, sufletul începe să caute apa cea vie.
Pentru mulți oameni, boala este o necunoscută, o teamă, o întrebare.
Dar pentru omul credincios, boala este adesea locul în care Dumnezeu bate încet la ușa inimii.Nu pentru a mustra.Nu pentru a pedepsi.Ci pentru a chema.
Boala este uneori singurul moment în care omul încetează să mai alerge și începe să asculte. Când trupul se oprește, sufletul prinde glas.Și atunci începem să ne întrebăm: „Ce vrei, Doamne, să-mi spui prin aceasta? Unde vrei să mă conduci? Ce vrei să se nască în mine?”
Răspunsul nu vine întotdeauna în cuvinte. Uneori vine ca o pace neobișnuită, alteori ca o lacrimă de curățire, alteori ca o lumină mică în mijlocul întunericului.
Boala nu este glasul mâniei lui Dumnezeu, ci glasul chemării Lui.Este o punte spre adânc, nu o prăpastie.
Cel mai mare miracol pe care îl trăiește un om în suferință nu este întotdeauna vindecarea trupului, ci schimbarea privirii. Când harul coboară în om, acesta începe să vadă altfel. Harul îl face să se privească cu speranță.
Este ca și cum, pentru o clipă, Dumnezeu șterge aburul de pe geamul sufletului și ne lasă să vedem, cu o claritate nouă, drumul adevărat. Uneori ni se schimbă gândurile, alteori inima, alteori prioritățile. Și fără să știm cum, fără să ne dăm seama când, începem să ne apropiem cu pași mici de Dumnezeu.
Mulți oameni vin la Maslu cu nădejdea de a se vindeca. Și uneori Dumnezeu dă vindecare deplină. Sunt minuni simple, dar impresionante: febra dispare, durerea se retrage, boala se oprește.Dar de multe ori minunea este alta, mai mare și mai adâncă: Dumnezeu îl ridică pe om deasupra bolii. Trupul poate rămâne slăbit, dar sufletul devine puternic.Socoteala durerii rămâne, dar povara ei se micșorează.Viața continuă, dar nu cu aceeași frică, ci cu o nouă frumusețe.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu durerea este cea care îl apasă pe om, ci lipsa sensului durerii.”Când sufletul găsește sens, boala încetează să mai fie un întuneric. Devine un loc unde Dumnezeu aprinde candela nădejdii.
Așa lucrează Maslul: vindecă trupul dacă este de folos, dar vindecă întotdeauna sufletul.Iar vindecarea sufletului este începutul oricărei învieri lăuntrice.
Taina Sfântului Maslu este singura slujbă în care Biserica, încă din vechime, a rânduit ca doi sau mai mulți preoți să slujească împreună. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de număr, ci pentru că omul are nevoie de unitate, de sprijin, de împreună-lucrare.
Într-o lume în care fiecare suferă adesea singur, Maslul este taina în care Dumnezeu ne strânge laolaltă. Ne pune unul lângă altul ca pe niște pietre vii ale aceluiași altar și ne arată că vindecarea nu vine doar prin rugăciunea fiecăruia, ci și prin respirația comunității, prin comuniunea inimilor.
Sfântul Apostol Iacov ne lasă o poruncă ce pare, la prima vedere, simplă: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați.” El nu spune „rugați-vă fiecare pentru voi înșivă”, ci „unul pentru altul”. Vindecarea devine astfel o lucrare a iubirii, nu doar a rugăciunii.
Când mă rog pentru fratele meu, sufletul meu se deschide.Când mă rog pentru cel bolnav, inima mea se curăță.Când mă rog pentru cel căzut, Dumnezeu mă ridică și pe mine.Nicio rugăciune pentru altul nu rămâne nerăsplătită:în ea se vindecă și cel pentru care mă rog, și cel care se roagă.
Și aceasta este taina: că omul care vine la Maslu nu primește doar har de la Dumnezeu, ci primește și rugăciunea întregii comunități. Fiecare oftat, fiecare suspin, fiecare cântare devine parte din vindecarea lui.Maslul face din noi o familie. O familie adunată în jurul lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor. O familie în care nimeni nu rămâne în umbră, nimeni nu rămâne uitat, nimeni nu rămâne cu rana neacoperită de rugăciune.
Dintre toate darurile simple pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor, untdelemnul este unul dintre cele mai tainice. În el nu este doar hrană, nu este doar lumină, nu este doar miros.
În untdelemn se ascunde o mângâiere dumnezeiască, o blândețe care nu seamănă cu nimic din lumea aceasta. Biserica îl folosește la naștere, la cununie, la hirotonie,și — cu precădere — la Taina Sfântului Maslu. De ce? Pentru că în untdelemn, Dumnezeu a pus o putere tainică: puterea de a vindeca fără să doară, de a lumina fără să ardă, de a înmuia fără să strivească.
Când preotul atinge fruntea, pieptul sau mâinile cu untdelemn, gestul acela nu este doar un act ritualic. Este ca și cum Dumnezeu Însuși ar coborî, ca o mamă care-și unge copilul bolnav cu un balsam moale, cald, vindecător. Astfel, în mijlocul durerilor vieții, Dumnezeu nu vine cu asprime, ci cu blândețe,cu mângâiere.Nu cu foc, ci cu ulei de pace.

Iubiți credincioși,
Părinții pustiei au știut dintotdeauna că adevărata vindecare începe în inimă. Ei știau că o rană nevăzută poate fi mai grea decât o rană a trupului, și că lacrimile sufletului cântăresc mai mult decât lacrimile ochilor.
De aceea, povestioara care urmează este ca un mărgăritar ascuns într-o scoică veche, dar plină de lumină. O învățătură simplă, însă adâncă precum izvorul din munte.
Se spune că într-o zi, câțiva oameni au venit la un bătrân al pustiei, aducând cu ei un frate bolnav. Trupul lui era slăbit, rănile vizibile, iar suferința îi întunecase privirea. Oamenii l-au așezat înaintea bătrânului și au spus: „Avva, roagă-te pentru el, căci durerile îl doboară.”
Bătrânul s-a aplecat asupra lui cu o blândețe ce părea că vine din altă lume. Și, înainte de a pune mâna pe rana trupească, a privit adânc în ochii fratelui. A privit ca și cum ar căuta ceva ascuns în spatele durerii.
Apoi a spus încet, cu glasul acela coborât din liniștea pustiei: „Rana trupului o vedeți voi. Dar rana sufletului o vede numai Dumnezeu.”
Bătrânul nu s-a grăbit să facă minunea.Nu a întins mâna ca să vindece imediat.
Mai întâi a început să se roage.
Rugăciunea lui era atât de liniștită, încât părea că vorbește cu Dumnezeu la o distanță de un pas. Nu era zgomot, nu era împrăștiere — era doar o căldură care umplea încăperea, asemenea luminii unui apus ce cade peste o fereastră veche.
Pe măsură ce bătrânul se ruga, chipul bolnavului s-a schimbat. La început, ochii lui erau tulburi; apoi au început a se umple de lacrimi. Lacrimi tăcute. Lacrimi care nu veneau din durere, ci dintr-o pace neașteptată.
Când lacrimile au început să curgă, bătrânul a spus:
„Acum s-a deschis rana de care sufletul lui fugise ani întregi.”
Oamenii au întrebat: „Avva, dar rana trupului?”
Bătrânul le-a răspuns: „Rana trupului este poarta. Rana sufletului este rădăcina.
Dacă rădăcina s-a atins de har, rodul nu va întârzia.”
Și într-adevăr, în zilele care au urmat, trupul fratelui a început să se întărească. Durerea s-a micșorat. Privirea i s-a luminat. Iar omul acela, care venise cu pași grei, a plecat cu pas ușor, ca și cum o povară nevăzută căzuse de pe umeri.
Povestioara ne arată limpede: Dumnezeu atinge mai întâi adâncul. Vindecarea începe din interior, din locul în care omul nu ajunge singur. Acolo, în sfărâmătura aceea de suflet, în nodul acela strâns de ani de zile, în rana aceea nerostită, acolo coboară harul precum o rază de lumină într-o încăpere întunecată.
Când se vindecă inima, trupul capătă altă putere.Când se vindecă rădăcina, pomul înverzește.Când se vindecă sufletul, viața începe să curgă altfel — mai blând, mai limpede, mai aproape de Dumnezeu. Aceasta este taina. Aceasta este minunea. Aceasta este lucrarea Maslului.

Iubiți credincioși,
După ce am văzut cum harul lucrează în ascuns, cum suferința se poate transforma în întâlnire, cum comunitatea vindecă împreună și cum untdelemnul devine balsam al lui Dumnezeu, ajungem acum la inima predicii: Taina Sfântului Maslu ca Izvor.Nu un izvor obișnuit, nu unul al acestei lumi.Ci un izvor care curge din sânul milostivirii lui Dumnezeu, un izvor pe care nici piatra vremii, nici seceta îndoielii, nici vântul necazurilor nu-l pot seca.
De multe ori ne imaginăm harul ca pe o mare, ca pe un ocean fără margini. Și așa este.
Dar atunci când coboară la om, harul vine ca o picătură. O picătură care cade exact acolo unde sufletul e cel mai uscat.
Așa cum o singură picătură de rouă poate învia o floare aproape veștejită, tot așa și o picătură de har poate trezi în om puteri despre care nici nu mai știa că există.
În sufletul atins de har se întâmplă o minune tainică:ceea ce părea stins se aprinde,
ceea ce părea pierdut se regăsește,ceea ce părea greu de dus devine ușor ca o pană purtată de vântul lui Dumnezeu.
Multe vieți s-au schimbat nu după un cutremur, ci după o picătură. Așa lucrează Dumnezeu: delicat, precis și profund.
Sufletul omului, când trece prin încercări, se simte adesea sărac. Dar Taina Maslului ne arată că tocmai în suferință se ascund comorile lui Dumnezeu, învelite în tăcere, precum mărgăritarele în scoica lor.
Printre aceste comori, trei strălucesc cu lumină cerească:
—Răbdarea – firul de aur al încercării.Răbdarea nu este doar așteptare. Este o țesătură fină, lucrată de har în inimă, care dă sufletului tărie și delicatețe în același timp.
Răbdarea este firul de aur din covorul vieții. Fără ea, covorul se destramă; cu ea, devine icoană.
—Nădejdea – candela care arde în furtună.Nădejdea este lumina pe care Dumnezeu o aprinde în suflet ca să nu se piardă în întuneric. Uneori este doar o scânteie, dar suficientă pentru a alunga frica.
Când omul are nădejde, orice vale a umbrei morții devine drum spre lumină.
—Smerenia – mărgăritarul cel mai prețios.
În adâncul smereniei se ascunde o putere care nu vine din lumea aceasta.
Smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă a renunța la povara orgoliului și a te odihni în brațul lui Dumnezeu.
Această comoară se arată adesea în încercare:când omul se pleacă, Dumnezeu îl ridică mai sus decât ar fi îndrăznit vreodată.
Aceste trei daruri — răbdarea, nădejdea și smerenia — sunt mărgăritarele ascunse în Taina Maslului. Ele nu se găsesc pe drumurile largi ale lumii, ci pe cărările înguste ale inimii. Sunt daruri scumpe, strălucitoare, care luminează viața întreagă.
Când spunem „vindecare”, gândul nostru se duce imediat la trup.
Dar vindecarea trupului este doar începutul.
Scopul ultim al Maslului este îndumnezeirea omului, adică apropierea sa de asemănarea cu Hristos.
Când un om primește harul Maslului, în sufletul lui se întâmplă ceva tainic:se luminează gândurile,se curăță dorințele,se înmoaie inima,se aprinde dragostea.
Omul începe să semene mai mult cu Hristos.
Nu prin cuvinte mari, ci prin gesturi mici: prin bunătate, prin liniște, prin răbdare, prin mângâiere, prin iertare.
Și astfel înțelegem că minunea Maslului nu este doar că Dumnezeu Se atinge de om, ci și că omul începe să semene cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă vindecare.Aceasta este comoara cea mai scumpă. Aceasta este lumina care nu se stinge.

Iubiți credincioși,
După ce am călătorit împreună prin taina aceasta, ne dăm seama că Sfântul Maslu nu este doar o slujbă, ci este o coborâre a cerului în inima omului. O coborâre tăcută, înmiresmată, delicată — asemenea unei raze care pătrunde într-o casă veche și uitată, dar care, odată intrată, o umple de viață.
De fapt, aceasta se întâmplă în fiecare Maslu: cerul se apleacă, pământul se ridică, iar omul devine punte între cele două.
Harul lui Dumnezeu nu atinge doar rănile trupului, ci și rănile ascunse ale inimii, acele răni care nu sângerează, dar dor; nu se văd, dar apasă; nu se aud, dar strigă. Și acolo, în locul unde noi nu știm să ajungem, Dumnezeu intră ca o lumină care nu cere permisiune, ci doar deschidere.
În clipele acestea de har, fiecare suflet este asemenea unei cupe de aur pe care Dumnezeu o umple cu pace; asemenea unui copac atins de rouă care își ridică din nou ramurile; asemenea unei pâini frământate în tăcere, care, sub lucrarea focului ceresc, devine hrană.
Și poate că aici se află minunea cea mai mare: nu că Dumnezeu ne ia durerea, ci că ne întoarce durerea în izvor de lumină.
Nu că ne ridică trupul, ci că ne ridică viața. Nu că stinge lacrima, ci că o face să curgă ca un râu limpede, care spală, înnoiește și sfințește.
De aceea, vă spun cu inimă plină:Luați cu voi această taină.Luați cu voi această lumină.Luați cu voi această picătură de rai pe care Dumnezeu a lăsat-o în sufletele voastre.
Și, pășind înapoi în lume, nu uitați că fiecare om care suferă, fiecare om care plânge, fiecare om care se teme, poate fi atins de Dumnezeu prin mâinile voastre, prin cuvintele voastre, prin inima voastră.
Fiți voi înșivă un mic Maslu pentru cei de lângă voi:o picătură de bunătate,o picătură de pace,o picătură de lumină.Și atunci, Dumnezeu va face restul.
Iar până în ziua când toate durerile se vor stinge în lumina veșniciei, să rămânem cu această nădejde:că niciun pas nu e făcut singur,că nicio rană nu rămâne nevindecată,că nicio lacrimă nu este uitată,și că în fiecare Taină, Dumnezeu ne ia de mână și ne duce încet spre cer. Amin. (Preot Acatrinei Laurențiu)

Concubinajul – o plagă a sufletului și a neamului românesc

„Să trăieşti necununat înseamnă să fii încontinuu cu sabia scoasă la Dumnezeu! Cei necununați trăiesc în păcatul curviei. Cinci categorii de oameni nu se îngroapă în cimitir: spânzuraţii, nebotezaţii, sectanţii (ereticii), ateii şi necununaţii. Biserica n-are oprelişti în cimitir pentru criminali, dar pentru necununaţi da. Ei nu se îngroapă în cimitir. De aici vedeţi cât este de grav păcatul necununiei” (Părintele Nicolae Tănase).

„Dacă cel ce are țiitoare nu voiește să o lase, nici să se binecuvânteze însoțirea lor, și să o aibă după binecuvântare, de la acela nu se cuvine a se primi cele ce le dăruiește bisericii, deoarece prin fapte hulește legile ei dumnezeiești disprețuindu-le” (Canonul 34 al Sf. Nichifor Mărturisitorul).

Ce este concubinajul?

Concubinajul este o formă de conviețuire din ce în ce mai întâlnită în societatea modernă, în care „un bărbat cu o femeie conviețuiesc fără a îndeplini condițiile legale de căsătorie”. În schimb, Codul civil ne definește căsătoria ca fiind „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie”.

Ce înțelegem de fapt din aceste două definiții? Un prim lucru: fuga de responsabilități! Al doilea: tinerii noștri vor să fie liberi, însă de fapt ei maschează sub această „scuză” individualismul, egoismul și narcisismul din ei! Iar un ultim aspect, în legătură cu celelalte și care aș zice că e cel mai grav: izgonirea lui Dumnezeu din viața lor! Taina Cununiei fiind de fapt chemarea lui Dumnezeu să binecuvinteze dragostea dintre cei doi…

Ca să întăresc cuvintele de mai sus vă redau și textul acesta juridic care face referire la concubinaj și care spune așa: „uniunea de interese – astfel cum este trasată în căsătorie de regimul matrimonial ales și de restul prevederilor legale aplicabile – nu există. Cu alte cuvinte, cei doi nu au drepturi și obligații reciproce, nu trebuie să dea socoteală de gestiunea financiară proprie, pot să ascundă valoarea reală a salariilor câștigate, iar bunurile aparțin fiecăruia după cum le-a cumpărat fiecare.

Consecințele concubinajului sunt grave și din păcate sunt trecute ușor cu vederea! Primul ar fi de exemplu faptul că „anul 2024 este anul cu cele mai puține nașteri din ultimul secol”! De asemenea și faptul că în România, puțin peste o treime din copiii României se nasc în afara căsătoriei! Procentajul s-a dublat față de anul 1989 când era circa 16-17 % !

Unii vor zice că nu mai contează dacă se nasc copii în afara căsătoriei, ci important e că se nasc! Consecințe vor fi cu siguranță… Că nu vrem să le conștientizăm sau nu ne gândim câtuși de puțin la ”moștenirea” care cade pe umerii urmașilor noștri sau chiar asupra acestui popor mi se pare nu indiferență ci prostie!

Concubinajul la Dorohoi.

Am găsit un articol care stă în strânsă legătură cu tema articolului, în care presa vremii ne relatează un eveniment ce a avut loc în orașul Dorohoi în luna iunie 1940. Titlul articolului este „Cununarea a 30 de perechi de concubini la Dorohoi” și spune așa:

„Din iniţiativa «Societăţii Naţionale Ortodoxe a Femeilor Române» – filiala Dorohoi şi cu concursul d-lui prefect Dem. Giurgiuveanu, a avut loc cununia a unui număr de 30 perechi de concubini. După terminarea slujbei religioase la Catedrala oraşului, cele 30 perechi care trăiau fără a avea binecuvântarea Bisericii, au primit cununia religioasă.

În prezenţa unei numeroase asistenţe, din care am reţinut pe dl. şi d-na prefect E. Giurgiuveanu – nuni, dl. şi d-na colonel Aurel Bantaş – primarul oraşului, d-na Aurelia Constantinescu, dl. C. N. Iancu, d-na dr. Enăchescu, dl. dr. T. Ceapara, dl. farmacist Gh. Timuș, subprefect Gh. Moraite, arh. Mihai Bogrea, col. Alex. Marino, pretor Ungureanu, d-na Tipa, doamnele institutoare Cuparencu, Marcu, Robu, Mosinschi, dl. avocat C-tin Bossie – secretarul general al Primăriei, dl. Florescu – directorul B.N.R.

Ceremonialul Cununiei a fost oficiat de preoţii: Protoiereu Dr. Alex. Sandovici, Econ. Dr. D. Furtună, Vasile Anghelea, Munteanu, Ștefănescu, O. Rotărescu şi diaconii Sandovici şi Roşca. Nunii au fost dl. prefect Giurgiuveanu cu d-na şi dl. primar Aurel Bantaș cu d-na dr. Enăchescu. La sfârşit, Pr. Protoiereu a luat cuvântul arătând marea însemnătate a acestui act.

De aici, asistenţa împreună cu perechile, s-au îndreptat spre Palatul administrativ. Aici dl. prefect Dem. Giurgiuveanu scoate în evidenţă actul, spunând că va continua asemenea iniţiative. D-na dr. Enăchescu, spune că ziua de azi în viaţa celor care au trecut în rândurile drepţilor creştini, este o zi care nu se va putea uita. D-na profesoară Aurelia Constantinescu evidenţiază că instituţia căsătoriei este patrimoniul cel mai sfânt al unei naţiuni, pe care se reazămă însăşi temelia ei”. Aceste ultime cuvinte din articol sunt cuvinte de aur care subliniază cel mai potrivit importanța căsătoriei: „instituția… patrimoniu… sfânt… națiuni… temelia…”. Să luăm aminte!

Orașul Dorohoi la 1900…

Oraşul Dorohoi, după un jurnal de statistica oficială din anul 1900, arăta astfel:„Dorohoiul – capitala judeţului – avea, după recensământul făcut, o populaţie de 12.701 locuitori, dintre care 6.590 bărbaţi şi 6.111 femei”.

După familie, populația aceasta se compunea din 3.532 capi de familie, şi anume: 3151 capi de familie bărbaţi, şi 381 capi de familie femei. Restul de 9.169 locuitori erau persoane sub diferite titluri, dintre care iarăşi 3.439 bărbaţi şi 5.730 femei.

După vârstă, populația oraşului Dorohoi era astfel:

  • copii, până la vârsta de 7 ani împliniţi, erau 2.613, dintre care 1.347 băieți şi 1.266 fete.
  • copii cu vârsta cuprinsă între 8 și 14 ani erau 1.997, şi anume: 1.007 băieţi şi 990 fete.
  • tineri cu vârsta cuprinsă între 15 și 20 ani erau 1.564, dintre care 652 băieți şi 912 fete.
  • locuitori cu vârsta cuprinsă între 21 și 40 ani împliniţi erau 4.141, dintre care 2.366 bărbaţi şi 1.781 femei.
  • locuitori cu vârsta cuprinsă între 41 și 70 ani împliniţi erau 2.188, dintre care 1.096 bărbaţi şi 1.092 femei.
  • locuitori cu vârsta peste 70 ani împliniţi, 192 dintre care 122 bărbaţi şi 70 femei.

După cetăţenie, populația oraşului Dorohoi se împărțea astfel:

  • locuitori de cetăţenie română erau 5.202 , dintre care 2.865 bărbaţi şi 2.337 femei.
  • locuitori supuşi protecţiilor străine erau 533, dintre care 255 bărbaţi şi 278 femei.
  • locuitori nesupuşi nici unei protecţii erau 6.996, dintre care 3.470 bărbaţi şi 3.496 femei.

După starea civilă, oraşul Dorohoi avea:

  • persoane necăsătorite erau 7.687, dintre care 4.296 bărbaţi şi 3.392 femei.
  • căsătoriţi erau 4.197 locuitori, dintre care 2.119 bărbaţi şi 2.078 femei.
  • văduvi erau 761 de persoane, dintre care 157 bărbaţi şi 604 femei.
  • persoane divorţate erau 56, dintre care 19 bărbaţi şi 37 femei.

După educație, populația Dorohoiului se împărțea astfel:

  • locuitori cu ştiinţă de carte erau 3.485, dintre care 2.448 bărbaţi şi 1.397 femei;
  • locuitori care nu ştiau a citi şi a scrie erau 8.856, dintre care 4.142 bărbaţi şi 4.714 femei.

După religie, Dorohoiul avea:

  • locuitori ortodocşi erau 5.415, dintre care 2.964 bărbaţi şi 2.451 femei.
  • locuitori catolici, protestanţi, luterani, calvini, etc., erau 375, dintre care 183 bărbaţi şi 192 femei.
  • locuitori mahomedani erau 6 bărbaţi,
  • locuitori armeni erau numai 2, şi anume, 1 bărbat şi o femeie.
  • locuitori israeliţi erau 6.903 şi anume: 3.436 bărbaţi şi 3 467 femei.

Această statistică ne prezintă dintr-o anumită perspectivă cum arăta orașul nostru acum 125 de ani. Ar fi binevenită o comparație cu ceea ce are astăzi Dorohoiul…