Pentru punctele unde lumea trece prea ușor granița, s-a introdus un… Prea-Control de rutină — adică încă unul, preventiv, ca să nu rămână omul cu impresia că a fost simplu.
Familia – chemare spre comuniune și spațiu al însoțirii mântuitoare. Familia a fost așezată de Dumnezeu în inima creației ca un loc al odihnei și al creșterii ca un Eden în miniatură, unde omul învață, încă de la început, ce înseamnă să iubească, să rabde, să dăruiască și să se dăruiască. În sânul familiei se rostește pentru prima dată numele lui Dumnezeu, se învață rugăciunea, se gustă bucuria, dar și lacrima, se formează conștiința și se modelează chipul interior al omului.
Biserica a privit întotdeauna familia nu ca pe o realitate secundară, ci ca pe o mică Biserică, un spațiu sfințit de har, în care se prelungește taina comuniunii dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur numește familia în mod explicit „mica Biserică” , subliniind că viața conjugală și creșterea copiilor sunt chemate să se împlinească în orizontul sfințeniei. Taina Cununiei nu este doar o binecuvântare pentru început, ci o chemare spre o viață trăită în comuniune, sub privirea lui Dumnezeu, cu nădejdea că iubirea omenească poate fi transfigurată de har.După cum arată părintele Dumitru Stăniloae, „iubirea dintre soți este chemată să devină purtătoare a iubirii lui Hristos”, deschizând familia către o viață eclezială autentică.
Astăzi, mai mult ca oricând, familia se află la răscruce. Nu pentru că ar fi pierdut sensul ei, ci pentru că este pusă în fața unor încercări multiple: graba vieții, presiunea economică, migrația, fragilizarea relațiilor, confuzia valorilor, lipsa timpului pentru dialog și rugăciune. Aceste realități nu anulează însă frumusețea familiei, ci o cheamă la o mai profundă așezare, la o lucrare mai conștientă și mai responsabilă.
În acest context, Biserica nu se află în fața unei crize fără ieșire, ci în fața unei vocații pastorale reînnoite: aceea de a însoți familia pe drumul ei, cu discernământ, cu blândețe și cu adevăr.Sfântul Isaac Sirul exprimă această pedagogie a iubirii dumnezeiești atunci când spune: „unde este dragostea, acolo nu este constrângere” . Nu pentru a o judeca, nu pentru a o constrânge, ci pentru a o sprijini, pentru a o ajuta să-și redescopere frumusețea chemării sale.
Însoțirea duhovnicească a familiei nu este o invenție pastorală recentă, ci o lucrare adânc înrădăcinată în Tradiția Bisericii. Dumnezeu Însuși este Cel Care însoțește omul: îl caută, îl ridică, merge cu el, îi respectă libertatea și îl cheamă neîncetat la viață. În acest sens, însoțirea este forma concretă prin care iubirea lui Dumnezeu se face simțită în viața de zi cu zi a familiei.
Preotul, în această lucrare, este chemat să fie mai întâi părinte, apoi învățător; mai întâi martor al iubirii lui Dumnezeu, apoi îndrumător. Rolul său nu este acela de a oferi soluții rapide tuturor problemelor, ci de a crea un spațiu de încredere, de ascultare și de rugăciune, în care familia să poată crește, să se vindece și să se maturizeze duhovnicește.
Însoțirea duhovnicească presupune timp, răbdare și mult discernământ. Presupune acceptarea faptului că fiecare familie are ritmul ei, istoria ei, rănile ei și darurile ei. Presupune o apropiere care nu invadează, dar nici nu abandonează; o prezență care nu domină, dar nici nu se retrage; o slujire care se face adesea în tăcere, prin rugăciune, prin cuvânt rostit la vreme și prin simpla disponibilitate de a fi aproape.
Această lucrare nu este una lipsită de greutăți. Sunt momente în care preotul simte neputința, oboseala, limitele proprii. Sunt situații în care familia pare să se îndepărteze, să se închidă, să nu mai găsească puterea de a merge mai departe. Și totuși, chiar și atunci, Biserica rămâne aproape, asemenea unui părinte care veghează, chiar și atunci când copilul său rătăcește.
Nădejdea noastră nu stă în perfecțiunea familiilor, ci în harul lui Dumnezeu care lucrează în fragilitate. Nu stă în absența problemelor, ci în prezența iubitoare a Bisericii. Familia nu este chemată să trăiască un ideal abstract, ci să-și transforme viața concretă într-un drum spre Împărăție.
Lucrarea de față își propune să reflecteze asupra modului în care preotul poate însoți familia în parohie, păstrând echilibrul dintre adevăr și milă, dintre rigoare și blândețe, dintre fidelitatea față de învățătura Bisericii și atenția față de omul concret. Vom încerca să conturăm un chip al preotului ca părinte duhovnicesc, ca medic al sufletelor și ca martor al nădejdii, chemat să ajute familia să-și regăsească locul ei firesc în viața Bisericii.
Această însoțire nu promite un drum lipsit de încercări, dar promite un drum străbătut împreună, sub lumina harului. Un drum care nu ne întoarce la un Eden pierdut, ci ne conduce, pas cu pas, spre Edenul care se zidește în inimă, prin credință, iubire și comuniune.
CAPITOLUL I
Familia – icoană vie a comuniunii treimice
Familia nu este o simplă realitate socială, nici doar o instituție necesară ordinii comunitare. În înțelegerea Bisericii, familia este o taină a comuniunii, o chemare la viață împreună, întemeiată pe însăși structura iubirii dumnezeiești. Dumnezeu nu Se descoperă ca singurătate, ci ca Treime de Persoane, unite prin iubire desăvârșită. De aceea, omul, creat după chipul Său, poartă în adâncul ființei dorul comuniunii.
Încă de la începutul creației, Scriptura ne arată că „nu este bine ca omul să fie singur” . Această afirmație nu exprimă doar o nevoie psihologică, ci revelează o lege ontologică a existenței umane: omul se împlinește doar în relație. Familia apare astfel ca primul spațiu în care această vocație relațională prinde formă concretă, ca locul unde iubirea se învață și se exersează zi de zi.
În taina Cununiei, iubirea dintre soți este ridicată la rang de slujire sacramentală. Nu este doar binecuvântată, ci este chemată să devină transparentă pentru harul lui Dumnezeu. Soții nu sunt doar doi oameni care își promit fidelitate, ci devin împreună icoană vie a comuniunii, chemați să reflecte, în chip omenesc, iubirea jertfelnică și dătătoare de viață a lui Dumnezeu.În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae subliniază că „familia este o comuniune de persoane chemată să crească în iubire prin har” .
Această viziune teologică a familiei ne ajută să înțelegem de ce Biserica nu privește familia doar prin prisma reușitelor sau a eșecurilor ei, ci ca pe un organism viu, aflat într-un proces continuu de devenire. Chiar și atunci când este rănită, familia nu își pierde demnitatea; chiar și atunci când se clatină, nu încetează să fie chemată la comuniune.
Dacă familia este icoană a comuniunii treimice, atunci ea nu poate fi lăsată să meargă singură. Așa cum icoana este așezată în biserică și îngrijită, luminată de candelă și cinstită cu rugăciune, tot astfel familia are nevoie de prezența vie a Bisericii. Nu pentru a o controla, ci pentru a o sprijini; nu pentru a o judeca, ci pentru a o ajuta să-și redescopere vocația.După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „casa în care se roagă soții este o biserică”³.
Această perspectivă ne pregătește să înțelegem rolul preotului nu ca administrator al normelor, ci ca slujitor al comuniunii. Însoțirea duhovnicească a familiei își are temelia în această realitate: familia nu este singură pe drumul ei, pentru că drumul ei este, de fapt, drumul Bisericii.
CAPITOLUL II
Însoțirea duhovnicească – sens teologic și chemare pastorală
În limbajul Bisericii, a însoți nu înseamnă a conduce autoritar, nici a supraveghea de la distanță, ci a merge împreună, a împărtăși drumul, a rămâne aproape. Însoțirea este o formă de iubire responsabilă, o prelungire a pedagogiei divine, prin care Dumnezeu nu îl forțează pe om, ci îl cheamă, nu îl grăbește, ci îl așteaptă, nu îl abandonează, ci îl caută neîncetat.
Întreaga istorie a mântuirii poate fi citită ca o istorie a însoțirii lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu merge cu poporul Său prin pustie, Se face prezent în cortul întâlnirii, Se apropie de cei rătăciți. Această pedagogie își află împlinirea în Hristos, Care „nu a venit să fie slujit, ci să slujească” , asumând apropierea până la capăt, prin întrupare, prezență și jertfă.
Această logică a însoțirii stă la baza lucrării pastorale a Bisericii. A însoți duhovnicește o familie înseamnă a face vizibilă această prezență iubitoare a lui Dumnezeu în viața ei concretă. Nu este vorba despre o tehnică pastorală sau despre o metodologie rigidă, ci despre o atitudine duhovnicească, despre o stare de inimă care se naște din experiența propriei întâlniri cu Dumnezeu.
Teologic vorbind, însoțirea duhovnicească este o lucrare sinergică: Dumnezeu lucrează, dar nu fără om; harul este prezent, dar nu anulează libertatea.Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă această realitate atunci când spune că „Dumnezeu nu mântuiește pe om fără consimțământul lui” . Preotul nu se substituie lucrării lui Dumnezeu, ci se face slujitor al harului, martor al prezenței lui Dumnezeu în viața familiei. El nu merge înaintea familiei ca un conducător infailibil, nici în urma ei ca un observator pasiv, ci alături, cu discernământ și cu respect față de ritmul fiecăruia.
Este important să subliniem că însoțirea nu înseamnă absența exigenței. A merge împreună nu înseamnă a confirma orice alegere, ci a ajuta familia să discearnă, să înțeleagă consecințele, să-și asume drumul. Exigența, însă, nu este impusă din exterior, ci se naște din interior, din conștiința trezită și din dorința de a trăi în adevăr.După cum spune Sfântul Isaac Sirul, „cel ce mustră cu dragoste zidește, iar cel ce mustră cu asprime dărâmă” .
În acest context, rolul preotului capătă o profunzime aparte. El este chemat să fie semn al fidelității lui Dumnezeu, al acelei iubiri care nu se retrage atunci când lucrurile devin dificile. Însoțirea presupune capacitatea de a rămâne aproape și atunci când familia se află în confuzie, în tensiune sau în eșec, fără a pierde speranța și fără a abandona adevărul.
Acest capitol ne ajută să înțelegem că însoțirea nu este un adaos opțional la viața parohială, ci o dimensiune esențială a misiunii Bisericii. Pe această temelie se va contura, în continuare, chipul concret al preotului ca părinte, medic și martor al nădejdii, chemat să dea formă vie acestei însoțiri în viața de zi cu zi a familiei.
CAPITOLUL III
Preotul – părinte, medic și martor al nădejdii
Însoțirea duhovnicească a familiei nu poate fi înțeleasă în afara persoanei preotului. Nu ca funcție, nu ca rol administrativ, ci ca prezență vie, ca om chemat să poarte, în slujirea sa, chipul iubirii părintești a lui Dumnezeu. În Biserică, nimic esențial nu se face impersonal; totul se transmite prin persoane, prin relații, prin întâlniri concrete.
Preotul nu este trimis în parohie doar pentru a oficia Sfintele Taine, ci pentru a rămâne cu oamenii, pentru a le cunoaște viața, pentru a le purta poverile, pentru a le împărtăși nădejdea. În acest sens, el devine un reper de stabilitate într-o lume marcată de instabilitate, o prezență care nu se grăbește să judece și nu se teme să rămână aproape.
1. Preotul ca părinte duhovnicesc
A fi părinte duhovnicesc nu înseamnă a exercita autoritate, ci a naște viață. Paternitatea duhovnicească se construiește în timp, prin încredere, prin răbdare și prin capacitatea de a primi pe celălalt așa cum este. Familia nu se deschide în fața unui funcționar al sacrului, ci în fața unui părinte care știe să asculte fără grabă și să vorbească fără asprime.În acest sens, Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „căci nu caut ale voastre, ci pe voi ” , exprimând esența adevăratei paternități duhovnicești.
Această paternitate se exprimă adesea prin gesturi simple: o vizită la timp, un cuvânt rostit cu blândețe, o tăcere respectuoasă, o rugăciune făcută în ascuns. În aceste gesturi se construiește adevărata autoritate duhovnicească, care nu se impune, ci se recunoaște.
2. Preotul ca medic al sufletelor
Tradiția Bisericii a văzut dintotdeauna în preot un medic al sufletelor, chemat să vindece, nu să condamne. Familia vine la preot adesea rănită, obosită, uneori confuză. Nu vine întotdeauna cu problemele formulate clar, ci cu simptome: tăceri, tensiuni, îndepărtare, lipsă de bucurie.După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „preotul este doctor, nu judecător” , iar această conștiință schimbă radical modul de apropiere pastorală.
În acest sens, discernământul este una dintre cele mai mari virtuți pastorale. Nu toate rănile se vindecă la fel, nu toate familiile au nevoie de același tratament. Preotul trebuie să știe când să vorbească și când să tacă, când să îndrume și când să aștepte, când să cheme la pocăință și când să mângâie.
3. Preotul ca martor al nădejdii
Preotul nu este chemat să fie un exemplu de perfecțiune, ci un martor al fidelității lui Dumnezeu. Viața lui, cu luptele și neputințele ei asumate în smerenie, devine o predică tăcută.În acest sens, Sfântul Isaac Sirul afirmă: „unde este deznădejdea, nu poate locui harul” , arătând că simpla rămânere în nădejde este deja o lucrare tămăduitoare.
În această triplă ipostază – părinte, medic și martor – se concentrează rolul preotului în însoțirea duhovnicească a familiei. Nu este o sarcină ușoară și nici lipsită de suferință. Dar este o slujire care poartă în ea o mare promisiune: aceea că familia, sprijinită de Biserică, poate crește, se poate vindeca și poate deveni, la rândul ei, izvor de viață și de lumină.
CAPITOLUL IV
Momente-cheie ale însoțirii familiei în viața parohiei
Însoțirea duhovnicească a familiei nu se realizează uniform și continuu, ci se intensifică în anumite momente de răscruce, când viața familiei se deschide mai mult, când apar întrebări, frământări sau bucurii care cer luminare și sprijin. Parohia devine atunci spațiul în care familia poate găsi nu doar răspunsuri, ci mai ales prezență și sens.
1. Înainte de Taina Cununiei – vremea semănatului
Perioada pregătirii pentru Cununie este unul dintre cele mai importante momente ale însoțirii. Din păcate, ea este adesea redusă la formalități administrative sau la explicații sumare despre rânduiala slujbei. În realitate, acest timp este o fereastră pastorală rară, în care tinerii sunt deschiși, curioși și disponibili pentru dialog.
Însoțirea preotului în această etapă nu urmărește să construiască un ideal nerealist al căsniciei, ci să așeze temelia unei înțelegeri mature: familia ca drum, ca nevoință comună, ca școală a iubirii jertfelnice. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „nu cununa face căsătoria, ci înțelegerea și viața trăită împreună în virtute” , subliniind caracterul profund ascetic și relațional al Tainei.
2. Primii ani de căsnicie – vremea fragilității
După bucuria începutului, familia intră adesea într-o perioadă de ajustare și vulnerabilitate. Așteptările diferite, oboseala, lipsa experienței și presiunile exterioare pot genera tensiuni. Aceasta este una dintre etapele în care însoțirea discretă a preotului poate face diferența.
O vizită pastorală, un cuvânt rostit la timp, o invitație la dialog sau la rugăciune comună pot preveni acumularea frustrărilor. Familia are nevoie să simtă că Biserica nu a dispărut după slujba Cununiei, ci rămâne aproape, ca un sprijin tăcut și fidel.
CAPITOLUL V
Instrumente pastorale concrete ale însoțirii în parohie
Însoțirea duhovnicească a familiei nu se sprijină pe tehnici sofisticate sau pe programe complicate, ci pe mijloacele firești ale vieții bisericești, asumate cu responsabilitate și trăite cu inimă de părinte. Aceste instrumente nu sunt scopuri în sine, ci căi prin care harul lui Dumnezeu ajunge la oameni, în situațiile lor concrete de viață.
1. Spovedania – loc al vindecării și al reînceperii
Taina Spovedaniei este, poate, cel mai profund spațiu de însoțire duhovnicească. Aici, familia – sau membrii ei – vin cu sufletul descoperit, cu poveri adunate în timp, cu întrebări nerostite. În acest cadru, preotul nu este judecător, ci martor al milei lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu pentru a pedepsi a fost dată pocăința, ci pentru a vindeca” .
2. Vizita pastorală – altarul din casa familiei
Vizita pastorală este una dintre cele mai vechi și mai rodnice forme de însoțire. Când preotul intră în casa familiei, el nu aduce doar o prezență omenească, ci binecuvântarea Bisericii. Casa devine, pentru un moment, un mic altar, un spațiu al întâlnirii dintre viața cotidiană și harul lui Dumnezeu.
3. Cateheza – formarea conștiinței familiei
Cateheza rămâne un instrument esențial al însoțirii, mai ales atunci când este adaptată vieții reale a familiei. Nu cateheza abstractă, ci cea care pornește de la întrebările concrete ale oamenilor: cum comunicăm, cum iertăm, cum ne rugăm împreună, cum ne creștem copiii.
În parohie, cateheza poate lua forme diverse: întâlniri cu familiile tinere, seri duhovnicești, dialoguri tematice, cercuri pastorale. Important este ca familia să simtă că Biserica nu vorbește deasupra ei, ci merge alături de ea, oferind lumină și orientare.După cum arată părintele Dumitru Stăniloae, „credința se transmite prin comuniune de viață, nu doar prin cuvinte” .
4. Rugăciunea împreună cu familia – respirația însoțirii
Preotul care se roagă cu familia o ajută să redescopere că Dumnezeu este prezent în viața ei de zi cu zi. Rugăciunea nu rezolvă instantaneu toate problemele, dar oferă pace, claritate și puterea de a merge mai departe.Sfântul Isaac Sirul exprimă această realitate atunci când spune: „rugăciunea este sprijinul celui slab și nădejdea celui încercat” .
CAPITOLUL VI
Limitele și responsabilitatea preotului în însoțirea duhovnicească a familiei
Însoțirea duhovnicească a familiei este o lucrare de mare finețe, dar și de mare responsabilitate. Tocmai pentru că implică apropiere, ascultare și împărtășirea unor realități intime, această slujire trebuie trăită cu smerenie și discernământ, conștientizând atât darurile, cât și limitele preotului.
Preotul nu este chemat să rezolve toate problemele familiei și nici să înlocuiască libertatea sau responsabilitatea personală a acesteia. Există situații care depășesc competența pastorală și care cer sprijin specializat; există decizii care aparțin exclusiv conștiinței familiei. A confunda însoțirea cu controlul sau cu substituirea responsabilității personale ar însemna o deformare a slujirii.
1. Discernământul – virtute pastorală fundamentală
Discernământul este cheia care păzește însoțirea de excese și de confuzii. Preotul trebuie să știe să distingă între situațiile care cer îndrumare fermă și cele care au nevoie de mângâiere, între momentul în care este necesar un cuvânt clar și cel în care tăcerea este mai vindecătoare.
Această virtute nu este una pur intelectuală, ci una dobândită prin viață duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul afirmă limpede că „discernământul este mai mare decât toate virtuțile” , pentru că el păstrează echilibrul între adevăr și iubire. Preotul care își cunoaște limitele este mai atent, mai smerit și mai deschis lucrării lui Dumnezeu. El știe că nu este sursa harului, ci slujitor al harului.
CONCLUZIE
Familia nu merge singură – Biserica merge cu ea
Familia rămâne una dintre cele mai prețioase daruri ale lui Dumnezeu, dar și una dintre cele mai fragile realități ale vieții contemporane. Tocmai de aceea, ea are nevoie de o Biserică vie, prezentă, capabilă să însoțească, să vindece și să ofere nădejde.
Preotul, în această lucrare, nu este chemat să fie erou, ci slujitor credincios. Prin paternitate duhovnicească, prin discernământ, prin rugăciune și prin fidelitate, el devine un sprijin real pentru familie, ajutând-o să-și transforme viața într-un drum spre comuniune și sfințenie.
Însoțirea duhovnicească nu promite lipsa încercărilor, dar promite prezența. Nu promite perfecțiunea, dar promite sens. Nu promite un Eden pierdut, ci Edenul care se zidește treptat, în inima fiecărei familii care rămâne deschisă harului lui Dumnezeu. (Pr. Gherman Costică)
BIBLIOGRAFIE
1. Biblia, ediția sinodală, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2018.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 12, București, IBMBOR, 1987.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, în PSB, vol. 22, București, IBMBOR, 1994.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la pocăință, în PSB, vol. 11, București, IBMBOR, 1986.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, în PSB, vol. 23, București, IBMBOR, 1994.
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, în PSB, vol. 24, București, IBMBOR, 1998. ✅ (adăugarea necesară)
7. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, în Filocalia, vol. X, București, IBMBOR, 1981.
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Filocalia, vol. III, București, IBMBOR, 1981.
9. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, IBMBOR, 1997.
10. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, București, IBMBOR, 2004.
11. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, București, IBMBOR, 2002.
12. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Pastorația familiei creștine în societatea contemporană, București, IBMBOR, 2011.
13. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia creștină – binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu, București, Editura Basilica, 2013.
Slova Creștină de Dorohoi 