În data de 30 aprilie 2026, la sediul Protopopiatului Dorohoi, s-au desfășurat lucrările adunărilor colegiilor electorale mirenesc și preoțesc din cadrul Circumscripției electorale nr. 6, în vederea desemnării reprezentanților în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Iașilor pentru noul mandat de patru ani.
Întrunirea a debutat în mod tradițional prin săvârșirea rugăciunii pentru chemarea Sfântului Duh, subliniind importanța duhovnicească a momentului și responsabilitatea celor chemați să contribuie la buna organizare și administrare a vieții bisericești. Lucrările au fost conduse de delegatul eparhial, părintele protopop Ionuț Ștefan Apetrei, care a evidențiat rolul Adunării Eparhiale în sprijinirea misiunii Bisericii la nivel local și eparhial. În cadrul colegiului electoral mirenesc, format din delegații consiliilor parohiale, după îndeplinirea procedurilor statutare și desfășurarea votului secret, au fost aleși ca membri în Adunarea Eparhială domnii Palamariu Dorel și Doru Pogoreanu, aceștia întrunind majoritatea voturilor exprimate. Ulterior, colegiul electoral preoțesc, alcătuit din clericii parohiilor din circumscripție, s-a reunit pentru alegerea reprezentantului din rândul preoțimii. În urma votului secret, părintele Rus Ioan Flaviu a fost desemnat membru în Adunarea Eparhială, bucurându-se de încrederea majorității votanților. Alegerile s-au desfășurat în conformitate cu prevederile statutare și regulamentare ale Bisericii Ortodoxe Române, într-un climat de responsabilitate, transparență și comuniune frățească. Noii membri aleși sunt chemați să contribuie activ la viața administrativă și misionară a eparhiei, reprezentând cu demnitate și implicare interesele credincioșilor și ale clerului din protopopiat. Evenimentul confirmă încă o dată importanța colaborării dintre cler și mireni în lucrarea Bisericii, în spirit de unitate și slujire a valorilor creștine.
În fiecare an, privind în jurul nostru în clase şi pe holurile şcolii, vedem copii şi adolescenţi obişnuiţi, puşi pe şotii, cu zâmbetul mereu pe buze, optimişti, “o flotă de iole” mergând pe valurile zbuciumate ale vieţii, fără să ezite în drumul lor spre viitor. Le acordăm încredere, sprijin, iar unii dintre ei ne surprind când se disting prin implicare şi pasiune, seriozitate şi determinare.
După cum arată știrile de pe site-ul Ministerului Educației și Cercetării, olimpiadele de Religie Ortodoxă sunt competiții de prestigiu ale învățământului preuniversitar românesc care au reunit anul acesta la faza județeană peste 10.000 de tineri din toată țara doritori de a-și aprofunda cunoștințele religioase. În Capitală, interesul elevilor pentru această disciplină a crescut față anii trecuți, calificându-se peste 1500 de participanți pentru etapa a doua a concursului. La etapa națională a acestei olimpiade au participat peste 662 de elevi calificați din întreaga țară, de la clasele a V-a până la clasele a XII-a: peste 280 elevi de liceu, 275 elevi de gimnaziu și 110 elevi ai seminariilor teologice. Această distribuție evidențiază amploarea și nivelul ridicat de competitivitate al competițiilor, precum și caracterul lor selectiv, în care excelența se construiește progresiv, de la gimnaziu până la finalul liceului. O calificare la etapa națională a unei olimpiade se obține cu muncă, perseverență și talent. Munca e cel mai important ingredient pentru că, până la urmă, elevii care ajung la „națională” nu sunt toți colegii de generație, ci sunt cei mai buni dintre aceștia, sunt liderii județelor din care fac parte pentru disciplina la care participă. În perioada 21-25 aprilie 2026, municipiul Brăila a găzduit participanții la Olimpiada Națională de Religie Ortodoxă din clasele de gimnaziu. Marți, 21 aprilie a avut loc deschiderea oficială a Olimpiadei Naționale în sala mare a Teatrului „Maria Filotti” în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian, a reprezentanților Patriarhiei Române, a Ministerului Educației și Cercetării, Inspectoratului Școlar Județean Brăila, dar și a mai multor oficialități locale, cadre didactice și elevi. Participanții au simțit, alături de ospitalitatea gazdelor, inima generoasă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop de la Dunărea de Jos , care a adresat un cuvânt de bun-venit și binecuvântare concurenților în confruntarea spirituală, un îndemn de a scrie cât mai bine, de a se întrece fiecare pe sine însuși. Cei 280 elevi de gimnaziu, reprezentanții tuturor județelor țării și ai municipiului București s-au reîntâlnit miercuri, 22 aprilie, la Colegiul Național „Nicolae Iorga” pentru susținerea probei scrise, care a durat trei ore. Subiectele propuse au vizat verificarea cunoștințelor religioase, dar și alcătuirea unei compuneri care demonstra creativitatea concurenților. Eleva Budacă Sofia Ioana a așternut pe hârtie tot ceea ce avea mai frumos în suflet și tot ce prețuia mai mult dovedind abilitate în interpretarea textelor scripturistice și o asimilare corectă a cunoștințelor religioase. Dragostea față de Dumnezeu, de întrega creație, recunoștința față de Domnul Iisus Hristos, nu pot fi exprimate decât la sublim. De aceea Sofia a căutat în vorbele sale magnolii înflorite pentru a exprima paradisul ingenuității sufletești, confirmând cuvintele Mântuitorului: ”Fericiți cei curați cu inima”. În ziua următoare elevii au participat la un pelerinaj cu scopul de a cunoaște bogăția duhovnicească a spațiului dunărean. Mai întâi au pășit cu sfială în Mănăstirea Voievodală Măxineni și au participat la Sfânta Liturghie. Itinerarul a continuat la Mănăstirea Lacu Sărat, ce poartă hramul „Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon”. Aici au putut admira nu numai biserica din lemn realizată în stil maramureșean ci și muzeul etnografic. În foaierul Teatrului „Maria Filotti”, concurenții s-au bucurat şi de câteva momente artistice oferite de elevi ai Liceului de Arte „Hariclea Draclee „, ai Seminarului Teologic Ortodox „Sf. Andrei” Galaţi şi de copiii Ansamblului „Muguraşii de la Şuțeşti”, judeţul Brăila. Vineri, 24 aprilie, la Biserica „Buna Vestire”, numită și Biserica Greacă, toți elevii și profesorii participanți s-au întâlnit la ceasul vecerniei pentru festivitatea de premiere. Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian a evidenţiat interesul crescut al tinerilor pentru studiul religiei şi pregătirea excepţională a elevilor pentru această competiţie naţională. Această zi a fost prilej de mare bucurie pentru reprezentanta județului nostru. Eleva Budacă Sofia Ioana a primit medalia de argint pentru lucrarea scrisă, lucrarea ei depășind ca valoare lucrările reprezentanților din școli prestigioase din țară. Premiul obținut reprezintă o validare a muncii și pasiunii depuse, fapt pentru care aducem mărire lui Dumnezeu și-i mulțumim cu recunoștință pentru acest rezultat. Alături de diploma oferită de un reprezentant al Ministerului Educației și Cercetării a mai primit din partea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian diploma „Tinerețe și credință”, în semn de apreciere pentru „lecția pe care tinerii o oferă ca splendidă mărturie a olimpiadei în timp pascal”, o diplomă omagială semnată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și daruri oferite din partea Patriarhiei Române. Premiul obținut de Budacă Sofia Ioana a adus bucurie în școala noastră dar se dovedește și un stimulent pentru ceilalți elevi . Sofia s-a întors acasă modestă, cu un duh de bucurie al biruinței și al cunoașterii unei experiențe unice, demnă de notat în jurnal și de împărtășit tuturor. Fiindu-i profesoară de religie, mi-a mărturisit impresiile ei: „Anul trecut am obținut la olimpiadă un rezultat care m-a determinat să merg pe același drum. Anul acesta am obținut medalia de argint și mă bucur mult pentru că olimpiada nu înseamnă doar competiție cu alți elevi, ci și un mod de a ne depăși propriile limite. Participarea la Olimpiada de religie va rămâne cea mai frumoasă experiență din viața mea. În urma acestei călătorii pot spune că m-am întors acasă mai liniștită și mai bogată duhovnicește. Sunt foarte mulțumită că am rămas cu amintiri frumoase și am putut lega minunate prietenii cu copii din diferite județe. Pe de altă parte, pe tot parcursul șederii mele la Brăila cu prilejul acestui concurs, prin vizitele la diversele lăcașuri de cult ale orașului, am simțit o profundă apropiere față de Dumnezeu, al Cărui ajutor l-am resimțit atât în perioada de pregătire înainte de susținerea probei scrise, cât și în timpul ei.” Învățând cu sârguință la toate disciplinele școlare, (a fost premiantă la învățătură în fiecare an ), Sofia își construiește temelia unei culturi generale solide care o va ajuta să devină o personalitate completă. Nădăjduiesc că ea ne va oferi multe satisfacții în viitor, iar eu voi fi fericită că am avut o smerită contribuție la realizarea lor. (Prof. Lumința LojnițăȘcoala Gimnazială ”Spiru Haret” , Dorohoi)
Sunt momente în viața omului când liniștea nu mai este doar absența zgomotului, ci o prezență. O prezență tainică, ca o rouă care se așază pe inimă fără să fie văzută, dar care schimbă totul. În astfel de clipe, omul simte că există ceva mai adânc decât el însuși, ceva care îl cheamă, îl atrage și îl cuprinde fără să-l apese. Aceasta este chemarea iubirii.
Nu iubirea aceea grăbită, care se aprinde și se stinge odată cu trecerea clipelor, ci o iubire liniștită, adâncă, care nu strigă, dar rămâne. O iubire care nu cere, ci dăruiește; nu judecă, ci acoperă; nu se micșorează în fața răului, ci îl îmbrățișează cu răbdare. În adâncul ființei sale, omul poartă dorul acestei iubiri. Deși trăiește în limitele unei inimi mici, simte că este chemat la ceva fără margini. Deși iubește puțin și uneori condiționat, intuiește că adevărata iubire nu cunoaște granițe. Și nu este o iluzie. Pentru că temelia acestei chemări nu se află în om, ci în Dumnezeu. În Sfânta Scriptură ni se descoperă limpede că Dumnezeu nu doar iubește, ci este iubire. Iar dacă omul a fost creat după chipul Lui, atunci această sete de iubire fără măsură nu este altceva decât amintirea vie a originii sale. De aceea, inima omului nu se mulțumește cu puțin. Nu se odihnește în iubirile trecătoare și nici nu se satură de ceea ce este limitat. Ea caută, chiar fără să știe, o iubire care să cuprindă totul și să nu se termine niciodată.
Dar cum poate o inimă limitată să primească o iubire nelimitată? Cum poate omul, prins între fragilitate și egoism, să se apropie de această măsură dumnezeiască? Răspunsul nu vine dintr-o teorie, ci dintr-un drum. Un drum tăcut, adesea greu, dar luminos – drumul lărgirii inimii. Dacă ne apropiem cu liniște de taina existenței, descoperim că iubirea nu începe de la om. Omul o caută, o dorește, o trăiește uneori, dar nu el este izvorul ei. Iubirea nu este o creație a inimii omenești, ci darul care vine dintr-o realitate mai înaltă decât ea. În Sfânta Scriptură, cuvântul este limpede și cutremurător în simplitatea lui: „Dumnezeu este iubire”. Nu spune doar că Dumnezeu iubește, ca și cum iubirea ar fi o lucrare printre altele, ci că iubirea este însăși ființa Lui, respirația Lui, modul în care El există și Se dăruiește fără încetare. Aceasta schimbă totul. Pentru că, dacă Dumnezeu este iubire, atunci lumea nu este zidită din întâmplare, nici susținută de o putere rece, impersonală, ci de o iubire vie, personală, care cheamă la comuniune. Iar omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, poartă în sine această pecete: capacitatea de a iubi și dorul de a iubi fără măsură. Dar chipul nu este încă asemănarea. Omul are în sine sămânța iubirii, dar nu și plinătatea ei. Poate iubi, dar iubirea lui este adesea amestecată: cu interes, cu teamă, cu dorință de a primi în schimb. Uneori iubește doar pe cei care îl iubesc, alteori doar pe cei care îi sunt asemenea. Și astfel, inima rămâne mică, chiar dacă dorul din ea este mare. De aceea, chemarea omului nu este doar să iubească, ci să crească în iubire. Nu doar să simtă, ci să se transforme.
Adevărata iubire nu se învață ca o idee, ci se primește ca o lumină. Ea nu izvorăște din efortul omenesc singur, ci din apropierea de Dumnezeu. Cu cât omul se apropie mai mult de El, cu atât inima lui începe să se lărgească, să se curețe, să se adâncească. Și, încet, fără zgomot, începe să iubească altfel. Nu doar pe cei apropiați, ci și pe cei de departe. Nu doar pe cei care îl înțeleg, ci și pe cei care îl rănesc. Nu doar pentru ceea ce sunt oamenii, ci pentru că sunt creația lui Dumnezeu. Aici începe asemănarea. Nu într-o perfecțiune instantanee, ci într-o schimbare tăcută, în care inima omului începe să bată după o altă măsură — măsura iubirii dumnezeiești. În viața omului, iubirea se arată mai întâi ca simțire. Este acea tresărire a inimii, acea apropiere firească de celălalt, acea bucurie de a fi împreună. Este frumoasă, este caldă, dar este și schimbătoare. Vine și pleacă, se aprinde și se stinge, uneori fără să întrebe. De aceea, dacă iubirea ar rămâne doar la nivelul simțirii, omul ar rămâne mereu instabil în ea. Ar iubi astăzi și ar uita mâine. Ar iubi când îi este bine și s-ar închide când este rănit. Dar în om există și altceva: conștiința. Conștiința este acea lumină tăcută care nu depinde de starea inimii, ci de adevăr. Ea vede mai adânc decât emoția. Ea înțelege că oamenii, oricât ar fi de diferiți între ei, au aceeași origine și același sfârșit. Toți vin din țărână și toți se întorc în țărână. Nici bogăția, nici cultura, nici puterea nu schimbă această realitate.
Această înțelegere naște o anumită formă de egalitate: nu mai putem privi pe cineva ca fiind, în esență, mai mult sau mai puțin om decât noi. Și totuși, aceasta nu este încă iubirea deplină. Pentru că rațiunea poate recunoaște egalitatea, dar nu poate, de una singură, să nască iubirea jertfelnică. Poate spune: „toți sunt la fel”, dar nu poate spune cu putere: „îl iubesc chiar și pe cel care mă rănește”. Aici se arată limita ei. Iubirea adevărată începe acolo unde simțirea nu mai ajută, iar rațiunea nu mai este suficientă. Începe acolo unde omul alege să nu răspundă răului cu rău, chiar dacă totul din el ar vrea să o facă. Începe acolo unde conștiința este luminată de ceva mai înalt decât ea însăși. De har. Harul nu desființează nici simțirea, nici rațiunea, ci le curăță și le adâncește. Simțirea devine mai statornică, mai curată, mai puțin egoistă. Rațiunea devine mai smerită, mai deschisă, mai luminată. Și, încet, în această lucrare tainică, iubirea începe să se schimbe. Nu mai este doar reacție, ci alegere. Nu mai este doar atracție, ci dăruire. Nu mai este doar pentru cei apropiați, ci începe să se deschidă către toți. Astfel, omul nu mai iubește doar pentru că simte, nici doar pentru că înțelege, ci pentru că începe să trăiască dintr-o altă lumină.
Inima omului, așa cum este ea la început, are margini înguste. Iubește puțin, selectiv, mai ales acolo unde găsește răspuns. Se deschide ușor către cei apropiați, dar se închide repede în fața celor diferiți sau ostili. Și totuși, chemarea ei este alta. A lărgi inima nu înseamnă a simți mai mult, ci a cuprinde mai mult. Înseamnă a trece dincolo de limitele firești ale preferințelor și a face loc și pentru cel necunoscut, și pentru cel diferit, și chiar pentru cel care rănește. Aceasta nu este o lucrare ușoară, nici firească omului căzut. Dar este posibilă atunci când omul începe să privească pe fiecare nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este: chip al lui Dumnezeu. De aceea, iubirea adevărată nu mai întreabă: „cine este acesta?”, ci „cum pot să nu închid inima față de el?”. În acest sens, cuvântul Sfântului Isaac Sirul rămâne o lumină: inima milostivă este aceea care se aprinde de iubire pentru întreaga făptură — fără alegere, fără condiție. Aici începe adevărata lărgire. Nu atunci când iubim pe cei care ne iubesc, ci atunci când nu mai excludem pe nimeni din inimă. Și totuși, chiar și aceasta este doar începutul. Pentru că nu este suficient să facem loc pentru toți — ci să nu punem niciodată hotar inimii.
Iubirea nu se arată pe deplin în liniștea zilelor senine, ci în încercările care tulbură inima. Acolo unde cuvântul doare, unde nedreptatea apasă, unde omul este pus în fața alegerii — acolo începe adevărata ei măsură. Când iubirea este doar simțire, ea se retrage în fața durerii. Dar când începe să se adâncească, ea nu mai fuge, ci rămâne. Rămâne tăcut, precum o lumină care nu se stinge în bătaia vântului. Rămâne, nu pentru că nu simte rana, ci pentru că nu vrea să lase rana să-i schimbe inima. Aceasta este răbdarea iubirii. Nu o răbdare rece, nici o resemnare, ci o lucrare tainică și vie: puterea de a nu întoarce răul, de a nu închide ușa inimii, de a nu pierde pacea atunci când totul pare împotrivă. În această răbdare se ascunde jertfa. Nu una văzută, nu una rostită, ci una care se consumă în adânc: a ierta fără să ceri răspuns, a binecuvânta în loc să judeci, a păstra blândețea chiar și atunci când sufletul este încercat. Aceasta este crucea iubirii — nu o povară care apasă, ci o taină care lărgește. Pentru că, de fiecare dată când omul nu cedează răului, inima lui se face mai adâncă, mai largă, mai capabilă să cuprindă. Și astfel, fără zgomot, fără grabă, iubirea se schimbă. Nu mai este doar un dar primit în clipe frumoase, ci devine o stare statornică, o lumină care rămâne.
Există un moment în viața duhovnicească în care omul nu mai întreabă cât poate iubi, ci începe să simtă că orice măsură este prea mică. La început, inima se lărgește cu osteneală: învață să ierte, să rabde, să nu excludă. Dar, pe măsură ce înaintează, descoperă ceva neașteptat — că iubirea nu se oprește acolo unde credea că este limita. Ea cere mai mult. Nu doar să cuprindă pe toți, ci să nu se închidă față de nimeni. Nu doar să ierte, ci să nu mai țină minte răul. Nu doar să rabde, ci să rămână caldă chiar și în frigul indiferenței. Aici începe inima fără margini. Nu pentru că omul ar deveni infinit, ci pentru că începe să se împărtășească din iubirea lui Dumnezeu, Care nu pune hotar nici peste cei buni, nici peste cei răi. Soarele Lui răsare peste toți, iar iubirea Lui nu se micșorează în fața nerecunoștinței. O astfel de inimă nu mai funcționează după calcule. Nu mai adună merite și nu mai măsoară răspunsuri. Ea dăruiește. Și, în mod tainic, cu cât dăruiește mai mult, cu atât se lărgește mai mult. Nu se golește, ci se adâncește. Nu se pierde, ci se regăsește într-o lumină mai mare decât ea însăși. Aceasta este asemănarea. Nu o perfecțiune rece, ci o deschidere fără margini. Nu o realizare încheiată, ci un început care nu se termină niciodată. Pentru că iubirea adevărată nu spune niciodată: „ajunge”, ci rămâne mereu deschisă, ca un cer care nu se închide. La capătul acestui drum, omul nu descoperă că a ajuns, ci că a început. Iubirea nu este o culme pe care o cucerim, ci un drum pe care învățăm să pășim, uneori nesigur, alteori cu lumină, dar mereu chemați mai departe. Nu ni se cere să iubim desăvârșit dintr-o dată, ci să nu închidem inima nici atunci când ne este greu. De aceea, începutul este simplu și tainic: să nu răspundem răului cu rău, să iertăm chiar și atunci când doare, să păstrăm o lumină aprinsă în inimă pentru fiecare om. Și, în această lucrare mică și statornică, se întâmplă ceva mare. Inima începe să se schimbe. Se lărgește fără să simtă, se adâncește fără zgomot, se umple de o pace care nu vine din lume. Iar omul, fără să-și dea seama, începe să semene cu Cel pe Care Îl caută. Pentru că iubirea nu este doar un dar de la Dumnezeu, ci este însăși calea prin care ne întoarcem la El. Și astfel, încet, ca o lumină care nu se stinge, inima devine un cer deschis — în care este loc pentru toți… și încă rămâne loc. (Pr. Gherman Costică)
Slova Creștină de Dorohoi 