Pr. Ionuț Crețu

Toaca, chemarea veșniciei, ediția a II-a

În după-amiaza zilei de duminică, 21 septembrie 2025, în Parohia „Adormirea Maicii Domnului “ Dimăcheni, Protopopiatul Dorohoi, a avut loc a doua ediție a Concursului „Toaca, chemarea veșniciei”. Organizat în cadrul cercului misionar „Sfinții Împărați Constantin și Elena” Broscauti, prin implicarea părinților slujitori din parohiile celor trei comune, Broscăuți, Dimăcheni și Corlăteni, concursul a reunit 34 de tineri talentați, motivați să mărturisească credința ortodoxă și tradițiile creștine atât prin sunetul toacei, prin portul tradițional, cât și prin interpretarea de pricesne și poezii închinate Maicii Domnului.

Cuvânt cu putere multă

Problematica cuvântului cu putere multă își are rădăcina în însăși revelația dumnezeiască. În Sfânta Scriptură, cuvântul nu este înțeles doar ca un simplu vehicul de informație, ci ca o energie creatoare, o manifestare a voii lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) – această afirmație fundamentală a Sfântului Evanghelist Ioan arată că însăși Persoana Fiului lui Dumnezeu este numită Logos, Cuvântul veșnic al Tatălui, prin care „toate s-au făcut” (Ioan 1,3).
În istoria mântuirii, cuvântul dumnezeiesc se dovedește a fi nu doar informativ, ci performativ: ceea ce Dumnezeu rostește se împlinește. „Și a zis Dumnezeu: să fie lumină! Și a fost lumină” (Facere 1,3). Astfel, de la începuturi, cuvântul este văzut ca purtător de putere creatoare, transformatoare și mântuitoare.
În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos este recunoscut de contemporanii Săi ca având „cuvânt cu putere multă” (Luca 4,32). Puterea aceasta nu provenea din tehnici oratorice, ci din prezența Duhului Sfânt și din identitatea Sa ca Logos întrupat. Sfântul Evanghelist consemnează uimirea mulțimilor: „Niciodată n-a vorbit un om ca Omul acesta” (Ioan 7,46).
De asemenea, Apostolii, umpluți de Duhul Sfânt la Cincizecime, primesc harisma cuvântului lucrător. Predica Sfântului Apostol Petru din ziua Pogorârii Duhului Sfânt „a străpuns la inimă” pe ascultători (Fapte 2,37), rodind convertirea a mii de suflete. Aici se conturează un principiu fundamental: cuvântul predicatorului devine lucrător numai atunci când este unit cu viața, cu rugăciunea și cu lucrarea Duhului.
În tradiția patristică, această dimensiune a cuvântului inspirat se păstrează ca o constantă. Sfântul Ioan Gură de Aur remarca faptul că „nu frumusețea cuvântului, ci adevărul lui și Duhul care lucrează prin el fac sufletele să se schimbe” (Omilia la Matei, XXX). Astfel, înțelegem că puterea cuvântului nu depinde de meșteșugul retoric, ci de conținutul său duhovnicesc și de viața celui care îl rostește.
Prin urmare, înțelegerea harismei cuvântului și a rolului său în viața Bisericii necesită o abordare teologică și duhovnicească, ancorată în Scriptură, în scrierile patristice și în experiența Părinților din Pateric. Lucrarea de față își propune să aducă o lumină asupra acestei tematici, arătând cum cuvântul plin de har devine instrument de zidire, luminare și mântuire.

I. Harisma cuvântului: definiție și înțeles teologic
Termenul de harismă provine din grecescul charis (χάρις), care desemnează darul, binecuvântarea, favoarea gratuită oferită de Dumnezeu. În Noul Testament, „harismele” sunt înțelese ca daruri speciale ale Duhului Sfânt, puse în slujba comunității eclesiale (cf. I Corinteni 12, 4-11). Între acestea, Apostolul Pavel enumeră și „profeția”, „învățătura”, „cuvântul înțelepciunii” și „cuvântul cunoștinței” (I Corinteni 12,8), toate legate de dimensiunea cuvântului inspirat.
Prin urmare, harisma cuvântului nu reprezintă doar talent oratoric sau aptitudine psihologică, ci este un dar divin, prin care Duhul Sfânt face ca rostirea omului să devină purtătoare de lumină și de putere transformatoare. Sfântul Apostol Pavel subliniază că „nu în cuvinte meșteșugite ale înțelepciunii omenești, ci în arătarea Duhului și a puterii” (I Corinteni 2,4) constă adevărata predicare.
Sfântul Vasile cel Mare explică faptul că „harisma nu este ceva propriu omului, ci un dar ce vine de la Duhul Sfânt și lucrează în cel ce se face vas curat” (Despre Duhul Sfânt, XVI, 39). De aici reiese o dimensiune esențială: cuvântul devine lucrător numai atunci când este rostit dintr-o inimă curățită și se întemeiază pe trăirea celui ce vorbește.
Sfântul Grigorie Teologul, marele „teolog al cuvântului”, arată că „nu este cu putință să cuvântezi bine despre Dumnezeu dacă nu te-ai curățit mai întâi” (Cuvântarea 27, 3). Aici vedem că harisma cuvântului este inseparabilă de viața lăuntrică și de experiența mistică.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează că predica adevărată nu este spectacol retoric, ci o lucrare a Duhului Sfânt: „Predicatorul nu are altă armă decât cuvântul, dar acest cuvânt, dacă este însuflețit de Duhul, devine mai puternic decât sabia” (Omilia la Faptele Apostolilor, XIX).
În lumina acestor mărturii patristice, putem defini harisma cuvântului ca fiind acea putere duhovnicească pe care o primește predicatorul sau părintele duhovnicesc de la Duhul Sfânt, prin care cuvântul său pătrunde în inimile oamenilor, nu doar ca informație, ci ca foc ce arde patimile, luminează mintea și vindecă sufletul.
Această harismă nu poate fi separată de viața curată, de rugăciunea neîncetată și de smerenie. De aceea, Părinții insistă că nu toți cei care vorbesc frumos au harisma cuvântului, ci numai aceia ale căror cuvinte sunt pecetluite de experiența trăită a comuniunii cu Dumnezeu.

II. Mărturii patristice despre puterea cuvântului
Tradiția patristică este extrem de bogată în reflecții despre cuvânt, despre rostirea sa și despre efectele pe care le produce asupra sufletului. Sfinții Părinți, deopotrivă teologi și păstori de suflete, au înțeles că cuvântul este organul prin care lucrează harul lui Dumnezeu atunci când cel care îl rostește trăiește în deplină comuniune cu El.
1. Sfântul Ioan Gură de Aur – focul Duhului în cuvânt
Numit „gura de aur” a Bisericii, Sfântul Ioan Hrisostom este mărturia vie a faptului că harisma cuvântului transformă predica într-un act misionar cu efecte imediate. El subliniază că puterea cuvântului nu stă în podoaba retorică, ci în Duhul care lucrează prin el: „Nu frumusețea cuvântului, ci adevărul lui și Duhul care lucrează prin el fac sufletele să se schimbe” (Omilii la Matei, XXX).
De aceea, el compară cuvântul predicatorului cu o sabie duhovnicească: „Predicatorul nu are altă armă decât cuvântul; dar acest cuvânt, însuflețit de Duhul, este mai puternic decât sabia” (Omilii la Faptele Apostolilor, XIX).
2. Sfântul Vasile cel Mare – cuvântul ca medicament al sufletului
Pentru Sfântul Vasile, cuvântul rostit cu har are valoare terapeutică: el vindecă, luminează și îndreaptă. „Cuvântul, asemenea medicamentului, se potrivește cu boala pe care o vindecă” (Omilii morale, VI, 5).
Predica nu este o simplă expunere intelectuală, ci un act de vindecare duhovnicească. Așa cum doctorul folosește diferite leacuri după nevoia bolnavului, tot astfel păstorul de suflete așază cuvântul potrivit spre îndreptarea fiecăruia.
3. Sfântul Grigorie Teologul – cuvântul ca lumină și sabie
Supranumit „Teologul”, Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un mare meșteșugar al cuvântului, dar mereu conștient că adevărata putere vine din Duhul. El afirmă că nimeni nu poate vorbi cu adevărat despre Dumnezeu fără o viață de curăție: „Nu este cu putință să cuvântezi bine despre Dumnezeu dacă nu te-ai curățit mai întâi” (Cuvântarea 27, 3).
Pentru el, cuvântul este „sabie a Duhului” (cf. Efeseni 6,17), care desparte adevărul de minciună, luminând mintea ascultătorilor și conducându-i la experiența lui Dumnezeu.
4. Sfântul Isaac Sirul – cuvântul născut din lacrimi
Ascetul răsăritean, Sfântul Isaac Sirul, accentuează că adevărata putere a cuvântului nu vine din pregătire intelectuală, ci din inimă înmuiată de lacrimi: „Cuvântul care izvorăște din lacrimi are puterea de a străpunge inimile, căci el nu este al celui ce vorbește, ci al Duhului care grăiește prin el” (Cuvinte ascetice, Cuvântul 41).
Astfel, cuvântul devine o lucrare a inimii care trăiește în rugăciune și compasiune, și care transmite ascultătorilor nu doar idei, ci însăși experiența întâlnirii cu Dumnezeu.
Aceste mărturii patristice conturează un tablou unitar: cuvântul devine lucrător numai atunci când este unit cu viața duhovnicească a celui care îl rostește. Oratorul creștin nu este un simplu retor, ci un „vas ales” prin care Duhul transmite lumina Sa.

III. Puterea cuvântului în Pateric
Dacă în scrierile teologice patristice cuvântul este analizat în plan doctrinar și moral, în Pateric el apare ca experiență vie, ca scânteie ce pornește din inimă și aprinde alte inimi. Părinții pustiei nu urmăreau frumusețea formală a exprimării, ci puterea duhovnicească a cuvântului, care adesea era scurt, dar plin de har.
1. Cuvântul simplu, dar pătrunzător
Avva Antonie cel Mare spunea: „Vor veni vremuri când oamenii vor înnebuni, și de vor vedea pe cineva că nu este nebun, se vor ridica asupra lui, zicându-i: «Tu ești nebun!» pentru că nu este asemenea lor.” (Apophtegmata Patrum, Antonie 25). Un cuvânt simplu, dar profetic, care trece peste veacuri și se dovedește actual. Puterea lui nu stă în retorică, ci în adevărul duhovnicesc și în viața celui ce l-a rostit.
2. Cuvântul ca oglindă a inimii curate
Avva Pimen spunea: „De este în inimă cuvântul lui Dumnezeu, el dă putere omului ca să rabde toate.” (Patericul egiptean, Pimen 27).
Aici se vede legătura dintre interior și exterior: cuvântul lucrător este rodul unei inimi pline de Dumnezeu, care dăruiește ascultătorului nu doar sfat, ci și putere de a-l împlini.
3. Tăcerea și cuvântul mântuitor
Avva Arsenie, cunoscut pentru iubirea de tăcere, a spus: „De multe ori am vorbit și m-am căit, dar de tăcere niciodată.” (Patericul egiptean, Arsenie 5). Această sentință scurtă are o forță educativă imensă. Puterea cuvântului său constă tocmai în simplitatea lui, născută dintr-o viață întreagă de nevoință și rugăciune.
4. Cuvântul ca sabie a adevărului
Un frate l-a întrebat pe Avva Antonie: „Ce să fac ca să plac lui Dumnezeu?” Bătrânul i-a răspuns: „Oriunde te vei duce, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice vei face, să ai mărturie din Scripturi; și oriunde vei locui, să nu te muți degrabă. Păzește aceste trei și te vei mântui.” (Apophtegmata Patrum, Antonie 3). Puterea cuvântului stă în concizie și în aplicabilitate: trei sfaturi simple, dar cu valoare de testament duhovnicesc.
5. Cuvântul născut din viață, nu din teorie
Avva Moise Arapul, fost tâlhar, devenit mare ascet, a rostit cuvinte de o profunzime uimitoare: „Omul trebuie să moară față de aproapele său, ca să fie cu el pace. Omul mort nu se ceartă, nu grăiește de rău, nu se mânie.” (Patericul egiptean, Moise 4). Aici se vede clar: cuvântul are putere pentru că este rostit de un om transfigurat, care a trăit ceea ce spune.
Patericul arată că adevărata putere a cuvântului nu vine din abundența vorbelor, ci din autenticitatea vieții. Un singur cuvânt, rostit la vremea potrivită și cu inimă curată, are mai multă putere decât multe discursuri bine meșteșugite. De aceea, Părinții pustiei preferau cuvântul scurt, „apoftegma”, care lovea direct în inimă și producea schimbare.

IV. Deosebirea între cuvântul omenesc și cuvântul cu putere multă
Una dintre marile provocări ale vieții bisericești și academice este discernerea între cuvântul rostit de om în virtutea talentului său oratoric și cuvântul inspirat de Duhul Sfânt. Deși ambele pot impresiona prin frumusețea lor, numai cel din urmă are putere transformatoare, conducând la pocăință și la viață nouă.
1. Cuvântul ca simplă informație
Cuvântul omenesc, chiar atunci când este rostit cu eleganță și logică impecabilă, rămâne la nivel de informație. El poate atinge intelectul, poate produce admirație, dar rareori schimbă viața. Sfântul Apostol Pavel avertiza asupra acestui risc atunci când spunea că nu a venit „cu cuvinte meșteșugite de înțelepciune” (I Corinteni 2,4), ci cu arătarea Duhului și a puterii.
Sfântul Ioan Gură de Aur face o distincție clară: „Cuvântul filosofilor este frumos, dar nu are putere să tămăduiască. Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă e simplu, are putere să învie morții.” (Omilii la Matei, XLIV).
2. Cuvântul ca revelație și energie
Cuvântul cu putere multă nu este doar un mesaj, ci o energie harică care lucrează în ascultător. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „cuvântul este chip al Cuvântului veșnic, și numai când se unește cu viața, el devine icoană a Lui” (Ambigua, 71). Astfel, cuvântul nu este un simplu sunet, ci o lucrare a Duhului, prin care se descoperă adevărul și se realizează comuniunea între Dumnezeu și om.
3. Condițiile pentru ca un cuvânt să fie lucrător
Părinții insistă asupra câtorva condiții esențiale pentru ca un cuvânt să fie „cu putere multă”:
Curăția vieții: Sfântul Grigorie Teologul spune limpede că „nu e cu putință să cuvântezi bine despre Dumnezeu dacă nu te-ai curățit mai întâi” (Cuvântarea 27, 3).
Rugăciunea: Avva Pimen mărturisea că „cel ce vorbește fără să fi rugat pe Dumnezeu să-i dea cuvânt, acela vorbește în deșert” (Patericul egiptean, Pimen 42).
Smerenia: Sfântul Isaac Sirul arată că „cuvântul smerit este purtat de îngeri și ajunge la inimile oamenilor” (Cuvinte ascetice, Cuvântul 45).
4. Riscul vorbirii goale
O predică poate fi impresionantă prin stil, dar dacă nu izvorăște din viață curată, rămâne lipsită de rod. Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza: „Cel ce propovăduiește și nu face cele ce propovăduiește, își taie singur aripile cuvântului” (Omilii la Matei, LXX). Așadar, lipsa coerenței între viață și cuvânt golește de putere chiar și cele mai frumoase discursuri.
Deosebirea fundamentală dintre cuvântul omenesc și cuvântul cu putere multă constă în izvorul și efectul lor: primul izvorăște din inteligența umană și produce informație sau emoție trecătoare, al doilea izvorăște din Duhul Sfânt și produce transformare, pocăință și viață nouă.
Exemple ilustrative contemporane
În viața Bisericii de astăzi se pot observa contraste între cuvântul simplu, dar lucrător, și cuvântul bogat în formă, dar sărac în har.
În multe sate românești, bătrânele își amintesc de predicile unor preoți care nu aveau studii universitare sofisticate, dar care vorbeau dintr-o inimă plină de credință și lacrimi. Un cuvânt scurt precum: „Fiilor, nu uitați că Hristos este aproape, trăiți ca și cum ar fi lângă voi!” a avut uneori mai mult impact decât ore de teologie academică.
În schimb, în mediul urban, nu de puține ori întâlnim predici elaborate, cu citate multiple și cu formă retorică impecabilă, care însă nu lasă urme în viața ascultătorilor, pentru că lipsește autenticitatea trăirii. Aceasta confirmă spusa Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cel ce propovăduiește și nu face cele ce propovăduiește, își taie singur aripile cuvântului” (Omilii la Matei, LXX).
Putem aminti și situațiile din pastorația contemporană în care un simplu cuvânt rostit la spovedanie sau la o predică de înmormântare a schimbat vieți. În aceste momente, cuvântul preotului, deși scurt, a fost purtător de Duh și a devenit început de convertire.
Astfel, și astăzi se confirmă experiența Părinților: cuvântul cu putere multă este cel care vine din rugăciune, viață curată și iubire de oameni.

V. Actualitatea temei
1. Cuvântul preotului și responsabilitatea misionară
În contextul contemporan, în care informația circulă cu rapiditate prin mass-media și rețelele sociale, există riscul ca predica să fie percepută doar ca o simplă expunere intelectuală. Totuși, harisma cuvântului rămâne indispensabilă în viața Bisericii. Preotul nu este chemat să fie doar un bun comunicator, ci un martor viu al Evangheliei.
Sfântul Apostol Pavel ne amintește: „Propovăduiește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare și învățătură” (II Timotei 4,2). Aceasta arată că misiunea preotului nu este una opțională, ci esențială.
2. Exemplul profesorului de teologie
În mediul academic, profesorul care predă teologia are aceeași responsabilitate de a transmite nu doar informații, ci și viață. Studenții percep imediat diferența dintre profesorul care vorbește dintr-o experiență de rugăciune și cel care expune doar noțiuni teoretice.
Sfântul Grigorie Teologul avertiza că nu toți sunt chemați să vorbească despre Dumnezeu, ci numai cei care au trecut printr-o curățire lăuntrică (cf. Cuvântarea 27).
3. Cuvântul în parohie – loc de zidire și luminare
În parohii, cuvântul rostit la predică, cateheză sau sfat pastoral este adesea singura „școală teologică” a enoriașilor. Aici se verifică autenticitatea cuvântului: dacă el aprinde credința, dacă mângâie pe cel suferind, dacă întărește pe cel slab.
Avva Pimen spunea: „Dacă omul are în inimă cuvântul lui Dumnezeu, poate mântui mii de suflete.” (Patericul egiptean, Pimen 27).
4. Nevoia de autenticitate
Într-o lume obosită de cuvinte, oamenii caută cuvântul adevărat, rostit din inimă curată. De aceea, misiunea preotului, profesorului și teologului este să fie nu doar predicatori, ci martori. Cuvântul lor trebuie să fie „făcut trup” prin viața lor.
Sfântul Isaac Sirul arată limpede: „Cuvântul gol de fapte este asemenea pomului fără rod” (Cuvinte ascetice, Cuvântul 45).
Astăzi, poate mai mult ca oricând, se cere ca preotul și profesorul să fie nu doar vorbitori, ci purtători de cuvânt cu putere multă. Aceasta înseamnă cuvânt rostit cu rugăciune, însoțit de viață curată și de iubire pentru oameni. Numai astfel predica, cateheza și învățătura devin cu adevărat lucrătoare.

Exemple de părinți contemporani cu „cuvânt cu putere multă” în spațiul românesc:
1. Părintele Dumitru Stăniloae – cuvântul ca teologie vie
Considerat „teologul iubirii”, părintele Stăniloae a arătat prin întreaga sa operă că teologia nu este doar știință, ci rugăciune și viață. În Teologia Dogmatică Ortodoxă, el afirmă: „Cuvântul teologic adevărat nu este rodul speculației, ci al experienței lui Dumnezeu, împărtășită prin Duhul Sfânt.”
Prin aceasta, Stăniloae reia linia Sfântului Grigorie Teologul: cuvântul despre Dumnezeu se poate rosti numai după ce L-ai cunoscut prin rugăciune.
2. Părintele Arsenie Boca – cuvântul profetic și convertitor
Predicile și sfaturile Părintelui Arsenie Boca au rămas vii în memoria poporului, fiind recunoscute pentru forța lor de convertire. Mulți mărturisesc că un singur cuvânt rostit de el le-a schimbat radical viața. Învățăturile sale, adesea scurte și aspre, amintesc de apoftegmele Patericului:
„Nu e destul să crezi în Dumnezeu. Trebuie să și trăiești în Dumnezeu.” Această concizie, unită cu viața sa curată și cu darul profetic, arată că harisma cuvântului lucrează și în timpurile noastre.
3. Mitropolitul Bartolomeu Anania – cuvântul literar și profetic
Personalitate de excepție, Mitropolitul Bartolomeu a unit erudiția literară cu profunzimea teologică. Predicile și eseurile sale au atras nu doar clerici și teologi, ci și oameni de cultură. În predicile sale, se simțea autoritatea celui ce trăia ceea ce rostea: „Predica nu este o lecție, ci o întâlnire. Ea trebuie să fie o scară spre cer, dar și o punte spre inimile oamenilor.” Prin acest mod de a înțelege misiunea predicatorului, Bartolomeu Anania s-a înscris în linia Sfinților Părinți ai cuvântului cu putere multă.
4. Părintele Cleopa Ilie – cuvântul popular și lucrător
La Sihăstria, Părintele Cleopa a arătat că și un cuvânt simplu, rostit cu foc și cu dragoste, poate mișca mii de suflete. Predicile sale erau pline de pilde și de exemple concrete, accesibile oamenilor simpli, dar adânci în conținut. El spunea adesea: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuie spus cu frică de Dumnezeu și cu lacrimă, căci altfel nu rodește.”Astfel, el a devenit un veritabil Avva al vremurilor noastre.
Exemplele acestor mari părinți și teologi români confirmă că harisma cuvântului nu este un fenomen al trecutului, ci o realitate vie și necesară Bisericii în toate epocile. Cuvântul cu putere multă continuă să se manifeste prin oameni care și-au sfințit viața și și-au unit predica cu rugăciunea și cu trăirea personală.
VI. Concluzii
Studiul de față a arătat că cuvântul cu putere multă nu este rezultatul unei simple abilități oratorice, ci o harismă a Duhului Sfânt care se dă celor ce își curățesc viața și se fac vase ale lucrării dumnezeiești.
În lumina Sfintei Scripturi, am văzut că însăși iconomia mântuirii se desfășoară prin Cuvântul întrupat, prin predica Mântuitorului și prin propovăduirea Apostolilor. Cuvântul lor nu era „în cuvinte meșteșugite ale înțelepciunii omenești” (I Corinteni 2,4), ci „în arătarea Duhului și a puterii”.
Sfinții Părinți ai Bisericii – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Isaac Sirul – au arătat că puterea cuvântului derivă din unirea acestuia cu viața duhovnicească a celui ce-l rostește. Cuvântul devine medicament al sufletului, sabie a adevărului și lumină a minții atunci când este rostit cu rugăciune, smerenie și experiență ascetică.
Patericul confirmă această realitate: un singur cuvânt al unui Avva, născut din tăcere și rugăciune, a avut forța de a schimba vieți și de a rămâne actual peste veacuri. „De multe ori am vorbit și m-am căit, dar de tăcere niciodată” (Avva Arsenie) rămâne un avertisment și o chemare la discernământul folosirii cuvântului.
În spațiul românesc, mari părinți și teologi ai secolului XX – Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Bartolomeu Anania, Cleopa Ilie – au dovedit prin viața și prin rostirea lor că harisma cuvântului este vie și astăzi. Cuvântul lor a fost lucrător pentru că a fost pecetluit de experiență personală și de focul Duhului Sfânt.
Astfel, concluzia fundamentală este că adevărata predică nu constă în frumusețea frazei, ci în autenticitatea trăirii. Numai cuvântul care izvorăște din rugăciune și viață curată are puterea de a străpunge inima, de a aduce lumină în minte și de a transforma vieți.
Pentru noi, cei chemați astăzi să vestim Evanghelia – preoți, profesori, teologi și enoriași implicați – mesajul este limpede: suntem datori să căutăm nu doar competență retorică, ci curăție a inimii și unitate între cuvânt și faptă. Numai așa cuvântul nostru va fi nu simplă informație, ci energie harică, nu vorbă omenească, ci vestire a lui Hristos cel viu.
„Cuvântul smerit este purtat de îngeri și ajunge la inimile oamenilor” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, 45). Aceasta este chemarea noastră: să devenim purtători de cuvânt cu putere multă, pentru zidirea Bisericii și mântuirea lumii.
Fraților, am vorbit despre cuvânt, dar știm bine că adevărata lui putere nu stă în frumusețea frazei, ci în focul Duhului Sfânt. Nu cuvintele noastre schimbă inimile, ci harul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare predică, fiecare lecție, fiecare sfat duhovnicesc trebuie să fie însoțit de rugăciune și de viață curată.
Să ne aducem aminte de Părinții pustiei: un singur cuvânt scurt, născut din inimă curățită, a mântuit mii de suflete. Și noi suntem chemați la aceeași misiune. Să cerem deci Domnului nu doar darul de a vorbi, ci și darul de a trăi ceea ce spunem, ca să fim nu doar retori ai Evangheliei, ci martori ai lui Hristos cel viu.
Numai atunci cuvântul nostru va fi cu adevărat cuvânt cu putere multă, care luminează, zidește și mântuiește.

(Pr. Constantin Gherman, parohia „Sf. Ap. Petru și Pavel, Podeni
Cuvânt rostit în cadrul Cercului misionar Broscăuți, 6.10.2025 )

Grija față de cele sfinte

Introducere

Preoția este, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, „o lucrare îngerească pe pământ”, dar mai cu seamă o slujire sfințită care cere din partea celui chemat la altar o neîncetată grijă, o atenție desăvârșită față de cele sfinte pe care le atinge și le mijlocește. Nu este o simplă responsabilitate administrativă, ci o chemare la sfințenie. Preotul nu este doar un slujitor al altarului, ci un purtător și un ocrotitor al celor sfinte. Felul în care acesta se raportează la Sfânta Euharistie, la antimis, la sfintele vase, la veșmintele liturgice și la alte obiecte sfințite, reflectă cât de adânc trăiește propria slujire și cât de serios și-a asumat misiunea sacerdotală.

Preoţia este un lucru înfricoşător. Se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Rânduită de Însuşi Mângâietorul, ea impune preotului ca, deşi aflat încă în trup, să se păstreze atât de curat sufleteşte, de parcă „ar sta chiar în cer”. Îndeplinirea măreţei slujiri preoţeşti cere oameni înţelepţi şi credincioşi; ei sunt rari, greu de găsit, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur.

Grija față de Sfânta Împărtășanie

Sfânta Împărtășanie este centrul vieții Bisericii și inima slujirii preotului. Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54), preotul devine cel prin care Trupul și Sângele Domnului se împărtășesc credincioșilor. Grija față de Sfânta Împărtășanie începe din momentul pregătirii Proscomidiei, unde fiecare părticică are o semnificație precisă, iar gesturile preotului trebuie făcute cu o atenție totală.

Materia pâinii pentru Trupul Domnului Hristos este pâinea de făină de grâu curat amestecată cu apă firească și coaptă bine, dospită, nu prea sărată, proaspătă și curată, având gust cuviincios și bună de mâncat.

Materia Sângelui lui Hristos este vinul din rodul viței de vie, adică stors din strugurii de viță. Acest vin se cuvine să aibă gustul și mirosul său firesc, să fie bun de băut și curat, neamestecat cu nici un fel de alte băuturi sau mirodenii.

Pe parcursul Sfintei Liturghii, preotul trebuie să aibă deplină conștiință că este slujitor al Celui Preaînalt, iar orice neatenție poate duce la profanarea celor sfinte.

Sfântul Nicolae Cabasila amintește că preotul trebuie să se apropie cu frică și cutremur de Sfintele Taine, pentru că „rece nu poate fi cel care atinge focul dumnezeirii”. Preotul trebuie să se păzească de rutina slujirii, să nu transforme obiceiul în superficialitate. Fiorul prezenței reale a lui Hristos pe Sfânta Masă trebuie să fie viu la fiecare Liturghie.

Dacă nu va fi cu putință ca vasele în care se păstrează Sfintele Taine pentru cei bolnavi să fie de aur sau de argint, atunci să fie cel puțin de cositor, căci altfel preotul va fi sub pedeapsă și sub oprire de către arhiereu. Chivotul în care se vor păstra Sfintele Taine, adică Trupul și Sângele Domnului, să fie acoperit și deasupra să aibă cruce și să stea totdeauna cu Dumnezeieștile Taine pe Sfânta Masă.

Mâna nesfințită niciodată să nu se atingă de acestea, că, de o va face, afară de caz de mare nevoie, sub păcat de moarte și sub mare canon va fi.

Dumnezeieștile Taine, care se păstrează în Chivot, trebuie cercetate cât mai des, pentru a vedea starea în care se află, ca nu cumva să fie cuprinse de mucegai sau să se strice, din cauza umezelii.

Numai bolnavii, pruncii şi cei care, din binecuvântate pricini, nu pot veni la biserică sau care trebuie să fie împărtăşiţi grabnic şi în împrejurări excepţionale sunt exceptaţi de la regula generală de a se împărtăși în cadrul Sfintei Liturghii. Aceştia pot fi împărtăşiţi de preot acasă, sau în locul unde se află, cu părticele din Sfânta Împărtăşanie sfinţită în fiecare an.

Grija față de antimis

Antimisul (antimension – gr. în loc de masă) este o năframă pătrată de in sau de mătase, având întipărită pe el icoana punerii în mormânt a Domnului. El este sfinţit de episcopul locului cu Sfântul şi Marele Mir şi are în cusătura sa părticele de sfinte moaşte, deoarece în primele veacuri creştine Bisericile se ridicau pe mormintele martirilor şi este aşezat întotdeauna pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. În colţuri sunt pictaţi cei patru evanghelişti.

Antimisul prezintă o importanţă deosebită deoarece pe el se face sfinţirea Darurilor şi fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie.

După Sfântul Isidor Pelusiotul, antimisul reprezintă giulgiul cu care a fost învelit Trupul Mântuitorului în mormânt. Pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. Toate antimisele cuprind numele parohiei, hramul bisericilor cărora sunt destinate şi semnătura episcopului locului. Ele se schimbă de fiecare dată când se instalează un nou episcop.

Antimisul are în acelaşi timp un rol practic şi o profundă semnificaţie teologică. Rolul practic constă în aceea că pe antimisul desfăcut vor fi aşezate Sfântul Potir şi Sfântul Disc, iar eventualele părticele din Sfintele Daruri care vor cădea pe el vor putea fi adunate evitându-se profanarea. Semnificaţia teologică a antimisului vine din legătura lui cu episcopul locului a cărui semnătură o poartă întotdeauna, fiind delegaţia liturgică şi jurisdicţională a episcopului pentru preotul locului, dar şi simbolul unităţii liturgice şi sacramentale dintre parohii, sub ierarhul locului.

Antimisul este nu doar o piesă liturgică, ci condiția esențială pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Este icoana tainică a Trupului lui Hristos, pe care stă jertfa euharistică. Așa cum Sfântul Simeon al Tesalonicului arată, antimisul este „masa duhovnicească” a Bisericii, pecetluită cu moaște ale sfinților, pentru a arăta că jertfa noastră este într-o comuniune vie cu sfinții.

Antimisul are o importanță istorică aparte, fiind uneori singura „autorizație” portabilă a preotului în vremuri de prigoană sau de slujire misionară.

Sfinții slujitori sunt datori să umble cu multă băgare de seamă cu sfântul antimis. Să-l păstreze cât mai curat, să strângă de pe el fărâmiturile cât de mici ar fi, dacă au căzut de pe sfântul disc, să-l mânuiască cu multă atenție. Să nu pună lingurița udă de vin pe el și, atunci când preotul se împărtășește, să aibă grijă ca să nu curgă vreo picătură de vin din sfântul potir, să se ferească a-l păta de ceară. Când se face curățenie pe sfânta masă, să nu îndrăznească vreun mirean a pune mâna pe sfintele obiecte, aceasta fiind numai datoria preotului, iar aceasta să o facă numai îmbrăcat cu epitrahilul și cu toată evlavia cuvenită.

Când antimisul se deteriorează, trebuie înlocuit imediat prin binecuvântarea ierarhului. Preotul nu poate sluji Sfânta Liturghie pe un antimis murdar sau deteriorat, deoarece aceasta ar echivala cu o lipsă gravă de respect față de Dumnezeu și de Sfânta Jertfă.

Grija față de sfintele vase

Potirul, discul, lingurița și copia sunt vase sfinte, purtătoare ale Trupului și Sângelui Domnului. Sfântul Apostol Pavel avertizează: „Oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului” (1 Corinteni 11, 27). Prin urmare, curățirea sfintelor vase este o lucrare sfântă, care cere deplină atenție și evlavie.

Sfintele vase trebuie curățite cu grijă după fiecare Sfântă Liturghie, astfel încât nici o picătură de Sfânta Euharistie să nu rămână neglijată. De asemenea, ele trebuie păstrate în locuri curate, ferite de praf și umezeală, iar la transportarea lor împreună cu Sfintele Taine, preotul trebuie să dea dovadă de maximă atenție. Este inacceptabil ca sfintele vase să fie folosite pentru altceva decât pentru slujirea altarului sau să fie reparate neglijent.

Sfântul Potir

Sfântul Potir este un vas liturgic de forma unui pahar sau a unei cupe cu picior. Este un obiect sfânt în care se pune vinul amestecat cu apă pregătit la proscomidie. Prin sfințirea din cadrul Sfintei Liturghii acestea devin Sângele Mântuitorului Hristos din care se împărtășesc slujitorii și credincioșii. În trecut, denumirea „potirion” se referea mai mult la conținut, adică la vinul euharistic.

Plecând de la importanța lucrării deservite, Sfinții Părinți și scriitorii bisericești i-au dat potirului cele mai alese denumiri: sfânt, mistic, duhovnicesc, împărătesc, mântuitor ș.a.

Împărtăşirea dintr-un singur Potir a creştinilor unei comunităţi euharistice a fost văzută dintotdeauna ca un simbol al unităţii şi comuniunii în Hristos a tuturor membrilor acelei comunităţi.

Sfântul Disc

Sfântul Disc este un vas în formă de taler sau tipsie cu picior, din argint sau alt metal, de obicei aurit. Acesta este un vas pereche cu Sfântul Potir.

La Proscomidie, Sfântul Agneţ simbolizează pe Mântuitorul Hristos, iar miridele pe Maica Domnului, pe sfinţi şi pe toţi cei ce sunt pomeniţi, vii sau adormiţi în Domnul. De aceea, pe Sfântul Disc avem imaginea deplină a Bisericii din cer (biruitoare) şi de pe pământ (luptătoare).

Pe acest obiect liturgic se așează Sfântul Agneț. Acesta reprezintă patul (năsălia) pe care Iosif și Nicodim au așezat trupul Domnului, după coborârea Lui de pe Cruce și ducerea la groapă, iar forma rotundă, închipuiește cerul după cum ne învață Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului: „Discul închipuie Cerul, și pentru aceea este rotund și cuprinde pe Stăpânul Cerului… ”

Steluța (Zveazda)

Steluța constă din două benzi metalice curbe, unite la mijloc de un șurub având deasupra Sfânta Cruce sau o steluță metalică.

Aceasta se așează pe sfântul disc și ne aduce aminte de steaua care s-a arătat la Nașterea Mântuitorului și i-a călăuzit pe magi spre peștera din Betleem: Și iată steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul (Matei 2, 9).

Preotul este dator să poarte grijă ca sfintele vase să fie cât mai bine întreținute, să se aurească mai des și să fie bine șterse și uscate, pentru ca nu cumva, rămânând vreo fărâmitură din Sfânta Împărtășanie în Sfântul Potir, preotul să-și atragă osândă. Procovețele să fie cât mai curate, iar spălarea lor să se facă cu multă atenție, chiar de către preot însuși, dacă este posibil. Întotdeauna, la sfârșitul Liturghiei, toate Sfintele vase trebuie să fie frumos strânse, acoperite și puse la locul destinat, fie în firida de la proscomidiar, dacă există, fie în dulăpiorul anume amenajat în această parte a Sfântului Altar. Să nu se uite că ele sunt folosite la aducerea Sfintei Jertfe și trebuie să fie în starea de curățenie și ordine impuse de un act atât de sfânt.

Grija față de veșmintele liturgice

Caracterul sacru al veşmintelor sfinţiţilor slujitori îl subliniază însuşi ritualul îmbrăcării cu ele: la luarea fiecăruia, se rosteşte o anumită rugăciune, aflată în concordanţă cu simbolismul veşmântului respectiv. Veşmintele liturgice capătă semnificaţie nu prin ele însele, ci prin ceea ce reprezintă în cultul divin ortodox. Ele îndeplinesc o funcţie dublă: una de memorial al Tainei lui Hristos, iar a doua de responsabilizare a pregătirii pentru slujire. În primul caz, veşmintele fiecărei trepte a preoţiei sacramentale trimit la taina lui Hristos, întrucât diaconia, preoţia şi episcopatul reprezintă o anumită latură a slujirii Mântuitorului. În al doilea înțeles, veşmintele, prin simbolismul lor, ne arată responsabilitatea şi pregătirea pe care trebuie s-o aibă slujitorul, în funcţie de treapta lui sacramentală.

Slujitorii bisericii, preoții, au datoria de a îmbrăca veșmintele liturgice ori de câte ori săvârșesc Sfânta Liturghie și sfintele slujbe. Veșmintele preotului sunt semne vizibile ale cinstirii cu care acesta intră în slujire. Fiecare piesă a veșmântului are o simbolistică profundă.

Veșmintele trebuie păstrate curate, călcate, fără pete sau deteriorări, și trebuie îmbrăcate cu evlavie. Un veșmânt neîngrijit sau un preot care slujește cu neglijență oferă un exemplu negativ și poate înstrăina credincioșii. După o anumită perioadă de timp este necesară curățarea veșmintelor, însă de dorit ar fi ca asta să se întâmple cât mai rar cu putință. Aceasta depinde de cât de grijuliu este slujitorul bisericii cu veșmintele. Este necesar ca veșmintele să fie spălate cu grijă și, dacă este nevoie, să fie înlocuite la timp, pentru că ele nu sunt podoabe omenești, ci veșminte împărătești. Pentru spălarea veşmintelor şi acoperămintelor din Sf. Altar, care au fost sfinţite, se foloseşte un vas special, care este întrebuinţat doar pentru acest lucru. După spălare, apa folosită se aruncă într-un loc curat. „Când se învechesc şi sunt prea uzate, încât nu mai pot fi folosite, dacă veşmintele respective nu reprezintă o valoare materială, documentară sau artistică, ele pot fi îngropate în loc ferit şi curat, ori pot fi arse şi cenuşa să fie îngropată.” (Liturgica generală – Pr. Prof. Dr. Ene Branişte)

Fiecărui preot îi revine sarcina de a purta și de a curăța cu evlavie și resonsabilitate straiele, astfel încât aspectul lor să fie unul demn, cu care să poată sta înaintea altarului.

În Liturghier, cartea de căpătâi a preoților, se vorbește despre îngrijirea veșmintelor, mai exact în capitolul numit „Povățuiri și învățături” . Celor ce slujesc la Sfintele altare li se amintește despre grija pe care se cuvine să o poarte față de suflet și trup, precum și față de straiele pe care le îmbracă atunci când săvârșesc Liturghia.: „Pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul sunt datori a fi curaţi, atât cu sufletul cât şi cu trupul, şi, precum trebuie să aibă trupul curat, tot aşa şi veşmintele cele de pe dânşii se cuvine să le aibă curate şi întregi; iar dacă vor fi foarte pătate şi rupte şi va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greşi de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul ca veşmintele cele sfinte, chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase şi curate.”(Capitolul „Povăţuiri şi învăţături” din Liturghier)

Concluzii

Extras din Povățuirile și învățăturile pentru preot din Liturghier:

„…preotul trebuie să știe că, dacă va îndrăzni cineva să slujească fără biserică sfințită sau fără antimis sfințit de arhiereu, fără veșminte sfințite și alte lucruri de felul acesta, fără pregătirea cuvenită sau având la această pregătire îndoială, sau fără prescuri de grâu și făină curată și fără vin din rodul viței, fără cunoașterea și rostirea exactă a cuvintelor cu care se săvârșesc Tainele – sau se va fi întunecat și amețit de băutură, neștiind ce face – unul ca acesta se socotește nu numai ca un fur de cele sfinte, ci și păcat de moarte face și osândă și pedeapsă își agonisește.”

Pe cei care slujesc altarului(paraclisieri), preotul este dator să-i învețe ca să intre în Sfântul Altar cu mare frică, cu cutremur și cu cucernicie, știind că acolo, pe Sfânta Masă, cu adevărat este Hristos, Dumnezeul nostru.

Iar de dumnezeiasca Masă, și mai ales de înseși Dumnezeieștile Taine, care sunt pe ea, asemenea și de vasele de slujbă și de orice lucru sfințit, nicidecum să nu îndrăznească a se atinge, ca să nu cadă în păcat, afară numai de sfeșnice, de făclii, de cădelniță și altele.

Iar Sfânta Masă și Proscomidiarul numai preotul și diaconul sau ipodiaconul să le curețe și să le șteargă, ca niciodată să nu se afle pe ele praf sau oarecare gunoaie și ca să nu se atingă mâna cea nesfințită, cu păcat, de cele sfințite.

Grija față de cele sfinte nu este o simplă obligație de protocol, ci o expresie a iubirii și responsabilității preotului față de Hristos și de Biserica Sa. Felul în care preotul atinge, pregătește, folosește și păstrează cele sfinte vorbește despre propriul său caracter, despre seriozitatea cu care trăiește slujirea și despre cât de prezent este Hristos în inima lui. Adevăratul preot este cel care știe că, atingând cele sfinte, atinge veșnicia și, mai presus de toate, pe Dumnezeu însuși.

Toate câte are Biserica noastră sunt sfinte și demne de cinstire, de aceea luați seama cum vă purtați, căci unele se cuvin preotului slujitor iar altele creștinilor simpli. De fiecare dată când intrați în Biserică să liturghisiți, vă rog să plecați cu această conștiință schimbată, ca harul Sfântului Duh să pătrundă în voi și să trăiți o viață nouă, cea întru Hristos. (Pr. Crețu Andrian)

BIBLIOGRAFIE:

Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Ed. Basilica, București, 2016.
Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, traducere de Toma Teodorescu, Vol. I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002.
Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1972.
Pr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, Editura Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura diecezană Caransebeș, 2001
Pr. Ene Braniște – Ghenadie Nițoiu – Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Editura Credința Noastră, București.

RESURSE WEB: