Pr. Ciprian Șoptică

În tradiția ortodoxă, duhovnicul reprezintă o figură centrală în călătoria spirituală a credinciosului, având multiple roluri esențiale care contribuie la dezvoltarea și sănătatea duhovnicească a acestuia. De la îndrumător și învățător până la medic sufletesc și părinte duhovnicesc, duhovnicul îndeplinește funcții vitale în viața credincioșilor.

Duhovnicul acționează ca un ghid în labirintul vieții duhovnicești, oferind învățături și sfaturi bazate pe învățătura Bisericii. El ajută credinciosul să înțeleagă și să aplice principiile creștine în viața de zi cu zi, facilitând dezvoltarea unei relații autentice cu Dumnezeu. Așa cum subliniază Arhimandritul Mihail Daniliuc, prin intermediul duhovnicului, credinciosul Îl găsește pe Hristos și primește îndrumare în căutarea voii divine.

În tradiția ortodoxă, duhovnicul este considerat un medic al sufletului, având rolul de a diagnostica și trata rănile spirituale ale credinciosului. Prin Taina Spovedaniei, el oferă iertare și vindecare, ajutându-l pe credincios să depășească păcatele și să se reconcilieze cu Dumnezeu. Patriarhul Daniel subliniază că duhovnicul trebuie să păstreze echilibrul, evitând extremele, și să acționeze ca un îndrumător și medic al sufletelor.

Relația dintre credincios și duhovnic este adesea comparată cu cea dintre părinte și copil, caracterizată prin iubire, înțelegere și sprijin necondiționat. Duhovnicul oferă consiliere în momentele de criză, ajutându-l pe credincios să navigheze prin dificultățile vieții și să rămână pe calea dreptății. El se roagă pentru binele ucenicului său și îl susține în momentele de dificultate, ajutându-l să-și întărească credința și să depășească obstacolele spirituale.

Duhovnicul acționează ca un mijlocitor între credincios și Dumnezeu, aducând rugăciunile și nevoile acestuia înaintea divinității. În momentele de slăbiciune sau îndoială, prezența și sprijinul duhovnicului pot întări credința și pot adânci relația personală cu Dumnezeu. Așa cum se menționează în tradiția ortodoxă, duhovnicul este văzut ca un mijlocitor în tămăduirea sufletească, ajutând credinciosul să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu.

Duhovnicul are responsabilitatea de a păstra și transmite învățăturile Bisericii, asigurând continuitatea tradiției și corectitudinea doctrinară. El educă și formează noile generații de credincioși, contribuind la menținerea unității și integrității comunității bisericești. În acest sens, el îndeplinește o funcție esențială în formarea spirituală și morală a credincioșilor.

Rolul duhovnicului în viața credinciosului este complex și multifacetic, cuprinzând aspecte de învățător, medic, părinte și mijlocitor. Prezența și îndrumarea duhovnicului sunt esențiale pentru dezvoltarea unei vieți spirituale autentice, oferind sprijin și direcție în călătoria credinciosului către mântuire. Într-o lume adesea marcată de incertitudine și provocări, duhovnicul rămâne un far de lumină și speranță, ghidându-l pe credincios pe drumul credinței și al adevărului. (Pr. Valeriu Butescu)

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)

Multe căutări au oamenii în scurta lor trecere pe acest pământ. Unii caută putere, alții bogății sau faimă, alții carieră sau plăceri. Dintre toate căutările oamenilor, însă cea mai îndreptățită și importantă este căutarea lui Dumnezeu, căutarea vieții veșnice. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3). Cei mai mulți oameni, însă, nu-L caută pe Dumnezeu, nu se încred în Hristos Iisus și în ajutorul Duhului Sfânt, bâjbâind pe alte căi rătăcitoare, fără pace, fără bucurie, ajungând la un moment dat neîmpliniți sufletește.

Sunt însă și oameni ce au intenții bune, care își doresc să fie plăcuți lui Dumnezeu, să Îi urmeze și să asculte de sfaturile Lui, inspirând preoții, mai ales în Taină Spovedaniei. Sunt însă și oameni ce își doresc să urmeze lui Dumnezeu, însă uneori au o părere prea bună despre ei înșiși, iar alteori sunt prea legați de cele pământești.

Găsim de exemplu la sfântul evanghelist Marcu relatat episodul cu tânărul bogat ce a venit la Hristos și L-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a dobândi viața veșnică. (Marcu 10, 17-27) La prima vedere ar părea corectă această întrebare a tânărului, om de frunte în societate, care avea o bună reputație, multe proprietăți și se păstra curat, stătea departe de imoralitate, minciună, furt sau crimă, care își cinstea părinții și care, după propria lui părere, își iubea aproapele.

Cu toate aceste calități, el nu avea pace, nu avea viața veșnică, nu a recunoscut firea dumnezeiască a Domnului Hristos și a crezut că viața veșnică se poate dobândi prin a face doar unele fapte bune și atât. De aceea, pentru a-l ajuta să-și recunoască starea nepotrivită, păcatul încrederii în sine însuși, in neprihănirea lui, pentru a-și cunoaște goliciunea sufletului, pentru a-și vedea egoismul ce îl ținea legat de bogățiile sale, Iisus Hristos îl provoacă să păzească cele cinci porunci referitoare la aproapele.
După ce tânărul le-a ascultat cu atenție și remarcă faptul că el le-a păzit și împlinit din tinerețea lui, Hristos „pune degetul pe rană” și îi spune: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” (Marcu 10,21)

Mâhnit, tânărul a plecat întristat pentru că avea multe avuții, spune cuvântul lui Dumnezeu, arătându-se astfel faptul că tânărul acela se iubea mai mult pe el decât pe aproapele său. Egoismul său l-a împiedicat să Îl urmeze pe Hristos și cuvântul Lui. Chiar și în zilele noastre sunt oameni care au aceleași probleme în a-L urma pe Dumnezeu cu tot ce este al lor. Ori se consideră prea păcătoși și cad în deznădejde și disperare, ori sunt prea legați de tot ce au, fiind captivi în bogățiile și plăcerile lor, ori alții nu se consideră așa de păcătoși și afirmă că nu au nevoie de Hristos.

Însuși Mântuitorul ne-a spus cât de greu va intra în bogat în Împărăția Cerurilor și, folosind o hiperbolă, ne-a spus că de fapt, omenește e imposibil. Numai Dumnezeu poate face acest lucru. Și aceasta este valabil de fapt pentru orice om. Totodată, Mântuitorul prin acest exemplu al tânărului din evanghelie ne pune înainte un alt gând: cum poate un creștin adevărat să păstreze doar pentru el, pentru împlinirea lui, atâtea bogății când în jurul său sunt nenumărați semeni ce au nevoie de mila și ajutorul lui.

Mai ales în perioada Postului trebuie să înțelegem că menirea noastră și finalitatea călătoriei noastre pe pământ este căutarea și aflarea Împărăției lui Dumnezeu. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33). Niciun fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui. „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui!” După aceea, dar numai după aceea, ni se dau toate celelalte – în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi.

            Privind spre cele enunțate mai sus, este important să înțelegem că Împărăția lui Dumnezeu pentru noi este destinația unde suntem invitați și așteptați de Hristos: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând textul Evangheliei de la Matei, ne atrage atenția că „n-am fost făcuți să mâncăm și să bem și să ne îmbrăcăm, ci să plăcem lui Dumnezeu și să dobândim bunătățile ce vor să fie”, adică să intrăm în Împărăția Sa. Mitropolitul vrednic de pomenire Bartolomeu al Clujului constata cu amărăciune că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, știm mult mai puțin decât tâlharul de pe cruce. Tot el definește Împărăția lui Dumnezeu ca fiind un spațiu duhovnicesc în care se vor sălășlui cei mântuiți. Un ideal și o speranță, pentru evrei. Spațiu al mântuirii omului, stadiu final al desăvârșirii duhovnicești și țelul suprem al oricărei speranțe, pentru creștini. „Împărăția cerurilor este o realitate antinomică: în același timp ea este și va să fie. Împărăția lui Dumnezeu, una și aceeași, pe pământ e în curs de constituire, iar în ceruri va fi constituită. Ea a venit odată cu Hristos și s-a constituit odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat ființă Biserica lui Hristos ca expresie văzută a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi dobândită prin asaltul credinței și al faptelor bune. Aici și acum, ea crește în timp; dincolo și atunci, va fi desăvârșită și veșnică. Acum și aici, ea este Biserica; dincolo și atunci, ea va fi, pur și simplu, Împărăția.”
            Mântuitorul Iisus Hristos ne încredințează că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate, ea se află înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), la îndemâna noastră, este deja a celor care au trăit în stare de sfințenie și a martirilor, a celor care au fost prigoniți pentru dreptatea lui Dumnezeu (Mt. 5, 3 și 10) și este pregătită să-i primească pe toți care rămân în iubirea Fiului lui Dumnezeu (Col. 1, 13).
            Dorim oare și noi să ne regăsim în Împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi? Să pregustăm așadar de aici, de pe pământ, în Biserică, lumina, pacea, bucuria și liniștea Împărăției lui Dumnezeu și să ne însuflețim cu dorul după veșnicie. (Pr. Sebastian Grădinaru)