Autor: Pr. Ciprian Șoptică

„Părintele Dionisie Ignat – Rugător smerit și duhovnic iscusit al Sfântului Munte Athos”  O viață de sfințenie și îndrumare duhovnicească



I. Introducere
Tema pe care am ales să o prezint este viața și chipul duhovnicesc al Părintelui Dionisie Ignat, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici ai Sfântului Munte Athos, numit adesea „rugător smerit” și „păstor de suflete iscusit”.
Am considerat potrivit să vorbim despre această personalitate nu doar pentru frumusețea mărturiei sale, ci și pentru actualitatea exemplului pe care îl lasă fiecăruia dintre noi, cleric sau mirean, într-o lume în care reperele morale și spirituale sunt adesea neclare.
Părintele Dionisie Ignat nu a fost doar un monah retras în rugăciune, ci și un călăuzitor al oamenilor, un om în care se împleteau cu desăvârșire smerenia, discernământul și dragostea. Viața sa, trăită în întregime sub ocrotirea Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos, ne arată că adevărata sfințenie nu este un ideal îndepărtat, ci un drum accesibil celui care-L caută cu sinceritate pe Dumnezeu.
În această prezentare voi încerca să conturez contextul istoric și spiritual în care a trăit, etapele vieții sale, dar mai ales chipul său lăuntric, lăsând loc și mărturiilor celor care l-au cunoscut. Vom vedea că Părintele Dionisie nu a fost doar un om al timpului său, ci și un model pentru generațiile viitoare, un exemplu viu al Evangheliei trăite.
II. Context istoric și spiritual
Pentru a înțelege pe deplin viața și lucrarea Părintelui Dionisie Ignat, este esențial să privim mai întâi contextul istoric și spiritual în care s-a format și a slujit.
Părintele Dionisie s-a născut în 1909, într-o Românie aflată la confluența dintre tradiție și modernitate. Țara trăia atunci o efervescență culturală și spirituală, iar satul românesc păstra încă nealterate valorile credinței ortodoxe. Monahismul românesc era viu, cu mănăstiri înfloritoare, dar și cu o legătură puternică cu Sfântul Munte Athos, unde trăiau deja comunități importante de călugări români.
De-a lungul secolelor, domnitorii români și credincioșii simpli au sprijinit Athosul prin danii, restaurări și întreținerea chiliilor și schiturilor românești. În inima Athosului, Schitul românesc Prodromu devenise un punct de referință pentru monahii de neam român, iar numeroase chilii, precum cea de la Colciu, erau locuite de părinți care păstrau cu sfințenie limba și tradițiile liturgice românești.
Ortodoxia răsăriteană a avut mereu figuri de „părinți duhovnicești” – oameni care, prin viața lor curată și darul discernământului, au devenit îndrumători ai altora. În Athos, acești bătrâni – numiți „gheron” în greacă sau „stareți” în română – erau căutați nu doar de monahi, ci și de laici, pentru sfat și spovedanie. La începutul secolului XX, această tradiție era foarte puternică, iar nume precum Sfântul Siluan Athonitul, Gheron Iosif Isihastul sau Părintele Daniil Katunakiotul dădeau tonul unei renașteri isihaste în Sfântul Munte. În această atmosferă s-a format și Părintele Dionisie Ignat.
Prima jumătate a secolului XX a fost marcată de două războaie mondiale, de schimbări politice radicale și, mai ales pentru România, de instaurarea comunismului. În aceste condiții, legătura fizică dintre monahii români din Athos și țara lor s-a îngreunat, însă comuniunea duhovnicească nu s-a stins. Părintele Dionisie, rămas în Athos, a devenit un punct de sprijin moral și spiritual pentru mulți români izolați de regimul ateu din patrie.
III. Biografia Părintelui Dionisie Ignat
Părintele Dionisie Ignat, cu numele de botez Dumitru Ignat, s-a născut la 22 septembrie 1909 în satul Vorniceni, județul Botoșani, într-o familie numeroasă și profund credincioasă. Era unul dintre cei opt copii ai părinților săi, oameni simpli, dar cu un mare respect pentru Biserică. Atmosfera de rugăciune din casă, viața curată a satului moldovenesc și legătura cu tradițiile bisericești i-au format încă din copilărie dragostea pentru Dumnezeu.
La vârsta de 17 ani, în 1926, tânărul Dumitru, împreună cu fratele său Gheorghe (viitorul Arhimandrit Dometie), a plecat spre Sfântul Munte Athos. Călătoria aceasta nu era una obișnuită – presupunea un drum lung, sacrificiu și hotărârea de a părăsi pentru totdeauna confortul lumii. Odată ajuns în Athos, a intrat sub ascultarea bătrânilor români din Schitul Prodromu, unde a deprins primele rânduieli monahale.
În 1927, după un an de ascultări și nevoință, a fost tuns în monahism, primind numele Dionisie. În anii următori, a deprins meșteșugul rugăciunii inimii, ascultarea deplină față de stareț și slujirea cu devotament a fraților. A fost rânduit la diverse ascultări, inclusiv cele mai grele și smeritoare, pe care le împlinea fără cârtire.
După o vreme petrecută la Prodromu, Părintele Dionisie s-a mutat la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, aflată sub jurisdicția Mănăstirii Vatopedi. Această chilie, locuită de români, a devenit pentru el locul unei nevoințe de-o viață. Aici și-a petrecut restul zilelor, primind generații întregi de ucenici și pelerini.
A fost hirotonit preot și, în 1945, a fost numit duhovnic al chiliei. În această slujire, Părintele Dionisie s-a arătat un adevărat medic al sufletelor, cunoscut pentru discernământul și blândețea cu care îndruma. Nu impunea, ci sfătuia cu răbdare, conducându-i pe oameni spre Hristos.
Părintele Dionisie a trăit 77 de ani în Sfântul Munte, dintre care 58 de ani a fost duhovnic. În tot acest timp, a spovedit și îndrumat nenumărați monahi și mireni, români și greci deopotrivă. Cei care l-au cunoscut mărturisesc că simpla lui prezență aducea pace și bucurie.
La 11 mai 2004, după o viață întreagă dăruită rugăciunii și slujirii aproapelui, Părintele Dionisie a trecut la Domnul. Vestea adormirii sale a adunat la Colciu numeroși monahi și pelerini, veniți să-i aducă ultimul omagiu unui adevărat „stâlp” al monahismului athonit românesc.
IV. Chipul duhovnicesc al Părintelui Dionisie Ignat
Viața Părintelui Dionisie Ignat nu poate fi înțeleasă doar prin date biografice. Esența sa stă în felul în care a trăit Evanghelia și în trăsăturile lăuntrice care l-au făcut un adevărat părinte duhovnicesc.
Părintele Dionisie și-a structurat întreaga existență pe rugăciune, atât în formă liturgică, cât și prin rugăciunea neîncetată a inimii. Pentru el, rugăciunea nu era o activitate separată de viață, ci respirația sufletului. Mărturiile spun că adesea, chiar în timp ce vorbea cu cineva, mintea îi era adâncită în chemarea Numelui lui Iisus.
Smerenia sa era naturală și profundă. Evita să fie lăudat și se considera „cel mai păcătos dintre oameni”, deși toți îl vedeau ca pe un sfânt. Atunci când cineva îi aducea mulțumiri, spunea simplu: „Nu mie, ci lui Dumnezeu.” Această atitudine l-a ferit de mândrie și i-a apropiat și mai mult pe oameni de el.
Ca duhovnic, Părintele Dionisie avea un simț ascuțit al realităților sufletești. Nu oferea sfaturi standardizate, ci răspunsuri adaptate fiecărui om și fiecărei situații. Știa să îmbine fermitatea cu blândețea, astfel încât mustrarea lui nu rănea, ci vindeca. Mulți au spus că, după spovedanie la el, simțeau o ușurare și o liniște aparte.
Învățătura sa centrală era dragostea. Spunea adesea: „Trebuie să avem prietenie duhovnicească, căci aceasta e dragoste, iar unde este dragoste, este și Dumnezeu. Și unde nu este dragoste, nu este Dumnezeu.” Această concepție o trăia zilnic, primind cu bunătate pe oricine venea la chilia lui, fie că era monah, pelerin sau un simplu om rătăcit departe de credință.
Deși a fost căutat de mii de oameni, viața lui rămânea extrem de simplă: hrană modestă, îmbrăcăminte veche, chilia fără lux. Simplitatea nu era pentru el o obligație, ci o alegere firească, pentru a nu fi îngreunat de nimic pământesc în drumul spre Dumnezeu.
V. Rolul său ca duhovnic iscusit
În tradiția ortodoxă, duhovnicul este mai mult decât un preot care spovedește. El este un părinte care naște în Hristos pe fiii săi duhovnicești și un medic care vindecă rănile lăuntrice ale acestora. Părintele Dionisie Ignat a întrupat această misiune în mod exemplar, știind să lege cu blândețe sufletele zdrobite și să îndrume pașii celor rătăciți.
Chilia „Sfântul Gheorghe” de la Colciu a devenit, prin slujirea sa, un adevărat spital duhovnicesc. Ucenici români și greci, dar și pelerini din întreaga lume, îi cereau sfatul. Mulți monahi tineri din Athos veneau să se spovedească la el, considerându-l un reper sigur de dreaptă-credință și viață curată.
Cuvântul Părintelui Dionisie nu era lung, dar era plin de puterea Duhului Sfânt. Spunea doar atât cât trebuia și într-un mod pe care fiecare îl putea înțelege. Uneori o singură propoziție rostită de el rămânea pentru ani întregi în inima celui ce o primea. Un pelerin mărturisea: „Nu m-a certat, nu m-a judecat. Mi-a spus doar: ‘Ține-te de rugăciune și de Liturghie, și Domnul te va ține și pe tine.’ Și asta mi-a schimbat viața.”
Părintele Dionisie știa să fie blând cu cei zdrobiți, dar și ferm atunci când cineva căuta scurtături în viața duhovnicească. Avea curajul de a spune adevărul chiar și atunci când acesta nu era comod, însă o făcea cu dragoste, nu cu asprime. Această combinație îl făcea iubit și respectat.
Deși nu a căutat niciodată notorietatea, influența sa s-a extins dincolo de Athos, prin ucenici și pelerini care duceau mai departe sfaturile primite. Mulți preoți și monahi români care astăzi slujesc în țară sau peste hotare îl consideră unul dintre formatorii lor spirituali.
VI. Moștenirea spirituală
După adormirea Părintelui Dionisie la 11 mai 2004, ecoul vieții și al cuvintelor sale nu s-a stins. Dimpotrivă, numeroși monahi, preoți și credincioși au continuat să transmită mai departe sfaturile și exemplul său de trăire creștină. Pentru mulți, el a rămas „duhovnicul de la Colciu” – un reper de smerenie, discernământ și iubire.
Ucenicii și cei care l-au cunoscut povestesc numeroase întâmplări în care cuvântul său, aparent simplu, a schimbat radical vieți. Există mărturii despre oameni care, după o singură întâlnire cu el, s-au întors la credință sau și-au schimbat radical drumul în viață. Această putere a cuvântului său venea dintr-o viață curată, nu din tehnică retorică.
Părintele Dionisie a format, direct sau indirect, o generație de monahi români în Athos. Prin exemplul său, a întărit legătura dintre comunitățile românești din Muntele Athos și țară. Chilia de la Colciu a rămas, și după plecarea sa, un loc de pelerinaj duhovnicesc.
În 2022, Sfântul Sinod al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei a înaintat Patriarhiei Ecumenice propunerea de canonizare a Părintelui Dionisie Ignat, împreună cu Părintele Petroniu Tănase. Această inițiativă arată recunoașterea oficială a sfințeniei vieții sale și a influenței sale în Biserica Ortodoxă.
Într-o lume marcată de grabă, individualism și pierderea reperelor morale, exemplul Părintelui Dionisie rămâne mai actual ca oricând. Simplitatea, rugăciunea și iubirea necondiționată față de oameni sunt repere universale, care pot ghida nu doar monahi sau preoți, ci orice creștin dornic să trăiască în adevăr.
VII. Povestire exemplificatoare
Pentru a înțelege mai bine felul în care Părintele Dionisie Ignat lucra cu sufletele, este potrivit să evocăm o întâmplare reală, păstrată în amintirea unuia dintre ucenicii săi.
„De ce să te superi, fiule?” Un pelerin român, aflat pentru prima dată în Sfântul Munte Athos, a venit la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu pentru a-l cunoaște pe Părintele Dionisie. Era tulburat, purta în suflet o mare nemulțumire din cauza nedreptăților pe care le trăise în țară, la locul de muncă. După ce i-a ascultat cu răbdare povestea, bătrânul părinte l-a privit cu blândețe și i-a spus: „Fiule, de ce să te superi? Dacă oamenii ți-au făcut rău pe nedrept, Dumnezeu a îngăduit asta ca să-ți cureți sufletul. Primește necazul ca pe un leac, nu ca pe o otravă. Otrava o face mânia ta, nu nedreptatea lor. Dacă răspunzi cu rugăciune, necazul devine prieten.” Tânărul a rămas fără cuvinte. Spunea mai târziu că aceste câteva fraze i-au schimbat modul de a privi viața și l-au ajutat să-și recapete pacea.
Aceasta era metoda Părintelui Dionisie: fără multe cuvinte, dar cu o putere care venea din rugăciune și din experiența sa cu Dumnezeu, atingea inima celui care îl asculta și o întorcea spre lumină.
VIII. Concluzii
Viața Părintelui Dionisie Ignat este o mărturie vie că sfințenia nu este o realitate îndepărtată, rezervată doar celor aleși, ci un drum pe care oricine poate păși dacă își asumă ascultarea, rugăciunea și dragostea.
Ca rugător smerit, el a arătat că adevărata putere a creștinului stă în comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu. Ca duhovnic iscusit, a dovedit că vindecarea sufletului se face prin discernământ, răbdare și blândețe. Prin simplitatea vieții, prin modestia sa și prin dragostea față de oameni, a rămas un reper moral și spiritual pentru toți cei care l-au cunoscut.
Astăzi, când societatea este adesea dominată de superficialitate și înstrăinare, exemplul său ne cheamă la întoarcerea la esențial: credința vie, iubirea sinceră și slujirea dezinteresată. Moștenirea lui nu se măsoară în cuvinte scrise, ci în sufletele schimbate și întărite pe calea mântuirii.
Fie ca îndemnul său – „Unde este dragoste, este și Dumnezeu” – să rămână în inimile noastre și să ne fie călăuză spre Împărăția cerurilor.
Bibliografie
Surse tipărite
1. Gheron Dionisie Ignat – Părintele duhovnicesc de la Colciu, Editura Evanghelismos, București, 2015.
2. Patericul românesc athonit, Ed. Bizantină, București, 2006.
3. Vorniceni – file de istorie și spiritualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2010.
Surse online
4. Doxologia.ro – Starețul Dionisie Ignat de la Colciu
5. OrthodoxWiki – Dionisie (Ignat)
6. John Sanidopoulos – Preparations for the canonization of Elder Dionisie
Mărturii orale
• Interviuri cu ucenici și pelerini care l-au cunoscut personal (colaborare cu Schitul Colciu și comunitatea monahală din Athos). (Pr. Laurențiu Acatrinei, parohia Carasa
Referat susținut în cadrul ședinței Cercului Misionar Broscăuți, 20.10.2025 )

„Iubi-Te-voi, Doamne” – Ecoul unei cântări fără sfârșit – Eveniment omagial dedicat părintelui profesor Constantin Muha

FOTO


În data de 15 octombrie 2025, comunitatea dorohoiană a onorat personalitatea și amintirea părintelui profesor Constantin Muha, director al Seminarului Teologic din Dorohoi vreme de 25 de ani și paroh al bisericii „Sfânta Vineri” din localitate, formator al multor generații de slujitori ai Bisericii și personalitate marcantă din istoria recentă a municipiului, la împlinirea a cinci ani de la mutarea sa la cele veșnice.
Rod al colaborării dintre Protopopiatul Dorohoi, Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Ioan Iacob” și Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Catedrală din Dorohoi, la inițiativa părintelui profesor Apetrei Ionuț-Ștefan, protopop al Protopopiatului Dorohoi, programul a debutat miercuri dimineață, prin oficierea în Catedrala din Dorohoi a Sfintei Liturghii și a Parastasului pentru odihna sufletului părintelui profesor și a continuat apoi prin Parastasul de la mormântul părintelui, săvârșit de numeroși preoți, absolvenți ai „Școlii de la Răscruci”, în prezența credincioșilor, familiei și cunoscuților părintelui. După-amiaza, în Catedrala municipiului, după săvârșirea slujbei Privegherii în cinstea Cuvioasei Parascheva de la Iași, în sobor de preoți și cu participarea la strană a absolvenților Seminarului, a avut loc evenimentul cultural-duhovnicesc intitulat „Iubi-Te-voi, Doamne”, concert omagial de muzică bisericească, susținut de elevi și coruri formate sub îndrumarea părintelui Constantin, alături de alte grupuri invitate și prezentat de tinerii studenți Ramona Prodan și Ștefan Apetrei, la rândul lor absolvenți ai Seminarului.
Evenimentul s-a dorit a fi nu doar o manifestare artistică, ci și o rugăciune comună, o  cântare către Sfânta Cuvioasă Parascheva și un gest de recunoștință adus părintelui profesor Constantin Muha  „di la Dorohoi”, celui care, prin muzică și credință, a aprins lumina în inimile atâtor generații de elevi. Corurile care au interpretat cântări înaintea auditoriului au fost:
– Corul de copii și tineri al Catedralei, coordonat de prof. Lavinia Gorgan și reunit cu membri ai corului Mini-Eclessia al Protopopiatului, a interpretat cântările: Troparul Sfintei Cuvioase Parascheva, Preasfântă Maică și Fecioară, Blândul păstor.
– Corul psaltic Agnus¸ coordonat de prof. Răzvan-Gabriel Sarafim, a interpretat piesele: , „Pe Domnul lăudați-L” – cântare psaltică din Sâmbăta Mare, „Slavă…” la Laude la Sf. Cuv. Parascheva, Troparul Sfântului Ioan Iacob.
– Corul Haris, coordonat de prof. Răzvan-Gabriel Sarafim, a interpretat piesele corale: „Priveghere” – de Nicolae Lungu, „Să se îndrepteze rugăciunea mea” – solist: Arhid. Giovani Zgâmbău – absolvent al Seminarului din Dorohoi, promoția 2016. „Te Be Pojem” – Dmitry Bortnyanscki, „Clopote de seară” – din repertoriul clasic rus, solist Pr. Ciprian Șoptică, absolvent al Seminarului din Dorohoi, promoția 1999.
– Corala Protos a Protopopiatului 1 Iași, coordonată de pr. Teodor Zugravu, alături de absolvenți ai Seminarului, a interpretat piesele: Sub milostivirea Ta, de N. Moldoveanu, Ca pre împăratul, de I. Cart, Până când, Doamne, de Dmitry Bortnyanscki, Eu sunt Învierea, de N. Lungu, Doină, versuri M. Eminescu, Limba noastră de N. Oancea și Sus inima, româi de N. Lungu.
Prin glasurile și piesele muzicale alese s-a făcut auzită nu doar muzica, ci și iubirea de dascăl, de credință și de neam – moștenirea vie a părintelui profesor Constantin Muha, un om de o înaltă ținută academică, un model demn de urmat.
Părintele Constantin Muha s-a născut la 29 august 1968, în Botoșani. A urmat Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, devenind unul dintre cei mai iubiți și respectați slujitori și profesori ai Moldovei.
A fost hirotonit preot în 1994, slujind la Dorohoi, iar din 2001 a devenit paroh al Bisericii „Sfânta Parascheva”, unde a slujit cu devotament și dragoste față de oameni. În paralel, a desfășurat o bogată activitate didactică și misionară: a fost director al Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Iacob”, profesor de religie, metodist și inspector școlar pentru disciplina religie în județul Botoșani.
Căsătorit cu doamna preoteasă Mariana, a fost tatăl a trei fiice  Ecaterina, Alexandra și Ștefania, cărora le-a fost model de viață și credință. Părintele a trecut la Domnul în data de 15 octombrie 2020, lăsând în urmă o pildă luminoasă de slujire, blândețe și dăruire pentru Biserică și pentru tineri.
Acest eveniment a fost dovada vie că părintele încă trăiește prin elevii săi, prin tinerii pe care i-a format și îndrumat cu răbdare și dragoste de-a lungul anilor. În fiecare dintre ei s-a păstrat o fărâmă din bunătatea, râvna și iubirea lui. Nu trecea zi în care să nu dăruiască un zâmbet, o îmbrățișare caldă sau o vorbă bună celor din jur.
Astăzi vedem generații întregi de preoți, profesori, medici, avocați, judecători, oameni frumoși și împliniți, care îi poartă amintirea în suflet și aduc cinste numelui său. Vedem, aici, la Dorohoi, o comunitate deosebită de oameni harnici și luminoși, de preoți cu har, care lucrează neîncetat pentru a păstra vie flacăra de credință pe care părintele Constantin Muha a lăsat-o drept pildă de slujire și cale spre mântuire.
Un om mereu grăbit spre bine, plin de blândețe și răbdare, părintele Muha era chipul slujitorului care nu-și găsește odihna decât în lucrarea pentru ceilalți. A fost un om al muzicii, care își trăia credința prin cânt, iubind să dirijeze, să formeze coruri și să modeleze suflete. Sub îndrumarea sa s-au format numeroși tineri deosebiți, nu doar din punct de vedere muzical, ci și duhovnicesc.
Pentru cei care l-au cunoscut, este greu de cuprins în cuvinte personalitatea sa. Relația cu părintele era una aparte  caldă, sinceră, părintească. Mulți l-au simțit ca pe un tată duhovnicesc, un model de smerenie și slujire, un om care a purtat mereu lumina lui Dumnezeu în suflet și a știut s-o împartă, cu discreție și dragoste, tuturor celor din jurul său.
Nu există cuvinte care să poată cu adevărat cuprinde ce fel de OM a fost părintele. Oricât ai încerca să descrii bunătatea, răbdarea, iubirea sau puterea sa, toate par prea mici în fața amintirii și a felului în care a marcat viețile celor din jur. În încheiere îmi vin în minte cuvintele părintelui Hrisostom Filipescu :
,,Unii oameni sunt ca lumânările. Se strecoară în viața noastră discret și tot așa luminează fiecare gând, fiecare clipă, fiecare zi. Cu o lumină mai puternică decât cea a soarelui. Ard lângă noi curat, fără fum și fără să-și lase ceara pe sufletul nostru. Ard fără să ne frigă și fără să ne rănească ochii cu lumina lor. Îi purtăm cu noi peste tot, sunt prezenți în inima noastră, în suflet și în gând și își fac treaba fără să pretindă ceva în schimb. Ne trăiesc fricile și durerile, ne alină tristețea și își hrănesc lumina din bucuriile noastre…și rămân lângă noi orice ar  fi!
Sunt oameni la care este suficient să te gândești ca ziua să-ți fie mai frumoasă.
Sunt oameni care îți alină setea de liniște.
Sunt oameni pentru care noi ar trebui să aprindem o lumânare de mulțumire și s-o închinăm Cerului pentru că ni i-a dat.”
Trăim cu nădejdea că Părintele ne vede de Sus și veghează asupra noastră! Ne mângâie gândul că Raiul a câștigat o voce atât de aleasă, care să-I cânte lui Dumnezeu, așa cum a făcut-o și aici, printre noi: „Iubi-Te-voi, Doamne!” (Apetrei Ștefan-Teodor,
student an III Facultatea de Istorie, UAIC Iași)

Meditație la Evanghelia învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11–16)


Cetatea Nain era un loc mic, așezat la poalele Muntelui Tabor, un sat tăcut, ca multe alte sate din Galileea. Dar într-o zi, acest loc modest a devenit martorul uneia dintre cele mai adânci minuni ale lui Dumnezeu. Pe una dintre ulițele lui strâmte, unde oamenii obișnuiau să-și poarte poverile și grijile zilnice, două mulțimi s-au întâlnit: una care ducea moartea, alta care aducea viața.
În fruntea primei mulțimi era o mamă plângând, o văduvă care își pierduse singurul fiu. În fruntea celeilalte era Hristos Domnul, Izvorul Vieții. Întâlnirea aceasta nu era întâmplătoare. În planul tainic al lui Dumnezeu, nimic nu este la întâmplare: atunci când durerea omului ajunge la marginea deznădejdii, Dumnezeu Se oprește în drumul Său și ne iese înainte.
„Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).
În aceste puține cuvinte se ascunde o lume întreagă: milostivirea lui Dumnezeu care se pleacă asupra suferinței omului, o compasiune divină care nu rămâne la nivelul vorbelor, ci se transformă în putere înnoitoare, în minune.
Lângă poarta cetății, viața a atins moartea. Și moartea s-a retras.
Domnul nu a rostit rugăciuni lungi, nu a făcut gesturi solemne – a atins doar sicriul și a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”.
A fost destul. Cuvântul Creatorului a readus suflarea acolo unde trupul se răcise, și lacrimile mamei s-au prefăcut în strigăt de bucurie.
Această scenă, plină de simplitate și putere, rămâne până astăzi o icoană a întregii istorii omenești: omenirea întreagă merge spre mormânt, iar Hristos îi iese în cale cu viața Sa veșnică. Nainul devine, astfel, chipul lumii — un loc în care jalea și speranța se întâlnesc, unde durerea omului se îmbrățișează cu mila lui Dumnezeu.
Învierea fiului văduvei din Nain nu este doar o minune a compasiunii, ci și o descoperire a puterii dumnezeiești a lui Hristos. În fața tuturor, El a arătat că este Stăpân peste viață și peste moarte, că nu există hotar pe care dragostea Sa să nu-l poată trece.
Pentru cei de față, totul părea pierdut. Sicriul mergea spre cimitir, iar cântarea plângătorilor spărgea tăcerea văii. Și totuși, acolo unde omul vede sfârșitul, Dumnezeu începe o nouă poveste. Hristos nu se teme să atingă sicriul – gest interzis de Legea Veche – pentru că El vine să aducă o lege nouă, cea a milei și a vieții. Atingerea Lui nu spurcă, ci curăță; nu aduce moarte, ci dăruiește viață.
Cuvântul Lui este poruncă și har în același timp: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7,14).
Și tânărul s-a ridicat. Moartea s-a rușinat, porțile iadului s-au clătinat, iar mulțimea a fost cuprinsă de frică și de uimire, zicând: „Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”.
Această minune nu e un simplu act de putere, ci o taină a dragostei. Hristos nu a înviat fiul văduvei pentru a uimi, ci pentru a arăta că nici o durere omenească nu este prea mică pentru inima lui Dumnezeu. El Se oprește în fața fiecărui cortegiu de lacrimi care trece prin lume și atinge sicriul speranței noastre stinse, redându-i viață.
Dar mai este aici un sens adânc: prin cele trei învieri săvârșite de Domnul – fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr – se arată treptele învierii sufletului omenesc.
Fiica lui Iair moare în casa tatălui ei – în ascuns – așa cum moare uneori sufletul în taina inimii, prin păcatul ascuns.
Fiul văduvei moare pe drum, în văzul lumii – semn al celor care cad și se pierd în fața tuturor, rușinați, zdrobiți.
Iar Lazăr moare în mormânt, de patru zile, stricat deja – chip al celor care par fără nicio șansă, robi ai deznădejdii.
Dar Hristos îi ridică pe toți. Pentru El nu există moarte fără speranță, nici prăpastie fără pod.
Minunea din Nain este, așadar, o lecție a biruinței vieții asupra morții, dar și a iubirii asupra disperării. Acolo unde omul îngroapă, Dumnezeu ridică. Acolo unde lacrimile udă pământul durerii, harul face să răsară flori de nădejde.
Există o durere în lume pe care doar Dumnezeu o poate înțelege deplin: durerea unei mame care își pierde copilul. În fața acestei suferințe, cuvintele omenești se sting, iar tăcerea devine rugăciune. Așa era și femeia din Nain – o văduvă fără sprijin, rămasă singură, cu o inimă frântă și un drum al lacrimilor fără sfârșit.
Dar acolo unde omul plânge și nu mai are pe nimeni, Dumnezeu Se apropie cel mai mult. Evanghelia spune: „Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea.”
Nu femeia L-a chemat, ci El a venit.Nu ea I-a cerut, ci El a înțeles.Nu a strigat, dar El i-a auzit tăcerea.
Aceasta este una dintre cele mai cutremurătoare descoperiri ale iubirii dumnezeiești: Dumnezeu nu așteaptă rugăciuni meșteșugite, ci lacrimi curate. Lacrimile sunt graiul tainic al inimii, iar mila lui Dumnezeu se naște din această întâlnire tăcută dintre durerea omului și iubirea divină.
Când Domnul i-a spus văduvei: „Nu plânge!”, nu a fost un îndemn rece, ci o mângâiere venită dintr-o inimă care purta deja crucea lumii întregi. Hristos, Fiul Femeii care avea să stea la rândul Ei sub Cruce, a simțit în acel moment durerea tuturor mamelor, a tuturor celor care pierd, a tuturor celor ce rătăcesc prin văi de lacrimi.
Este uimitor câtă blândețe se ascunde în cuvântul „nu plânge”. Nu este o interdicție, ci o promisiune: „Nu plânge, pentru că Eu voi schimba pricina lacrimilor tale.”
Și atunci, în locul tânguirii, s-a auzit glasul vieții.
Această minune ne arată că Dumnezeu nu stă departe de lacrimile noastre. El nu este un stăpân rece, ci un Părinte care Se oprește lângă sicriul fiecărei nădejdi pierdute. Fiecare suspin este pentru El o rugăciune negrăită, fiecare durere sinceră ,o chemare la înviere.
De aceea, Evanghelia din Nain este, în fond, o Evanghelie a lacrimilor.
Lacrimile văduvei s-au prefăcut în zâmbet.Lacrimile mulțimii s-au prefăcut în uimire.
Și, peste toate, lacrimile omenirii și-au găsit răspunsul în privirea blândă a Mântuitorului.
Când Hristos a spus tânărului din Nain: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, El nu a poruncit doar trupului să se ridice, ci a chemat și sufletul înapoi la viață. Această chemare dumnezeiască nu se aude doar în fața morților trupești, ci și a celor vii care au încetat să mai simtă, să mai creadă, să mai iubească.
Căci moartea sufletului este mai grea decât moartea trupului.
Trupul moare o dată, dar sufletul poate muri de mai multe ori: când uită să se roage, când nu mai iartă, când nu mai simte milă, când se stinge nădejdea și omul trăiește doar pentru sine. Aceasta este moartea cea mai răspândită în lume – o moarte fără sicriu, fără cortegiu, fără cântare de jale, dar simțită în fiecare privire goală, în fiecare inimă care a pierdut bucuria.
Și totuși, Hristos merge și astăzi prin „Nainurile” lumii acesteia. El atinge sicriul fiecărei inimi împietrite și rostește același cuvânt:
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”Tinere care ți-ai pierdut curăția, ridică-te!Omule care ai obosit în păcat, ridică-te!Creștine care ai încetat să te mai rogi, ridică-te!Fiecare suflet are un glas al Domnului care îl cheamă din moarte la viață.
Această înviere lăuntrică este începutul tuturor celorlalte învieri. Nu poate învia trupul dacă nu învie mai întâi sufletul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Deșteaptă-te, cel ce dormi, și te scoală din morți, iar Hristos te va lumina.” (Efeseni 5, 14)
Când Hristos a redat tânărului viața, El l-a „dat mamei sale”. Aici se ascunde un simbol adânc: fiecare suflet înviat se întoarce la Biserică – mama noastră duhovnicească. Ea ne primește din nou la sânul ei prin Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei, ne așază între frați și ne hrănește cu viața cea nouă.
Așadar, învierea fiului văduvei nu este o întâmplare dintr-un alt timp, ci o icoană a fiecărei reîntoarceri a omului către Dumnezeu.
De câte ori ne ridicăm din păcat, Domnul spune din nou: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
De câte ori iertăm, iubim, ne rugăm, plângem pentru greșelile noastre, sufletul se întoarce din moarte și Hristos ne dăruiește mamei Sale, Bisericii.
Evanghelia din Nain nu este doar o povestire din trecut, ci o chemare vie pentru fiecare dintre noi. Căci și noi, fiecare în felul nostru, purtăm în suflet un sicriu: al unei nădejdi pierdute, al unei iubiri răcite, al unei credințe adormite.
Dar Hristos, Domnul vieții, nu încetează să meargă pe drumurile lumii și să ne iasă în cale. El Se oprește lângă noi și, atingându-ne taina durerilor, ne spune același cuvânt:
„Ție îți zic, scoală-te!”
El nu mustră, ci ridică.Nu judecă, ci vindecă.Nu trece mai departe, ci Se oprește lângă fiecare inimă care plânge.Dumnezeu nu este un străin al durerii noastre, ci Părintele care ne aude suspinul înainte ca noi să-l rostim.
El Se apleacă asupra lumii, a Bisericii, a fiecărei familii și a fiecărui suflet, dorind să învie tot ce a murit în noi: rugăciunea, bucuria, bunătatea, curăția, nădejdea.
Dacă vom lăsa pe Hristos să atingă sicriul inimii noastre, moartea se va retrage, iar viața va răsări din nou.
Aceasta este taina credinței: că niciodată nu este prea târziu, niciodată nu e totul pierdut. Pentru că în clipa în care pare că totul se sfârșește, Domnul începe.
Să-L chemăm, așadar, cu inimă smerită în Nainul sufletului nostru.Să nu ne temem de lacrimi, căci ele sunt începutul învierii.Și să credem că, așa cum văduva și-a primit fiul, și noi ne vom primi înapoi bucuria, pacea și viața, dacă ne vom lăsa atinși de mila lui Hristos.
„Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” – spune Evanghelia.
Și El ne cercetează și astăzi. Prin cuvânt, prin taină, prin sfântă slujbă, prin fiecare rază de nădejde care învie în noi.
Să ne rugăm, dar, ca Domnul vieții să nu treacă pe lângă noi, ci să Se oprească, să atingă, să ridice și să dea fiecăruia darul Învierii Sale.
Căci numai atunci când Hristos atinge sufletul, moartea se preface în lumină, iar lacrima – în binecuvântare. Amin. (Pr. Constantin Gherman, Parohia Podeni)