Autor: Pr. Elidor Pintili

---

Tema pentru a 5-a de Post: Apostolul Petru – Credința, de la entuziasm la maturitate. Apostolul Petru este unul dintre cele mai puternice exemple biblice ale creștinului aflat pe calea credinței. Drumul său de la un entuziasm nestăpânit la o credință matură, încercată prin greșeli și suferință, reflectă lupta fiecărui creștin.

1. Petru – Printre Primii Apostoli, Cel Care Îl Descoperă pe Hristos

Petru a fost printre primii chemați de Iisus și a avut privilegiul de a fi martor la multe dintre minunile Sale. Îl urmează pe Iisus cu inima deschisă și, la Cezareea lui Filip, face una dintre cele mai importante mărturisiri: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16). Este martor la Schimbarea la Față, la înmulțirea pâinilor și a peștilor, la învierea fiicei lui Iair.

Notă: Petru a fost gata să-L urmeze pe Hristos cu entuziasm. Dar entuziasmul nu este suficient în credință – el trebuie transformat în convingere statornică.

2. Îndoiala lui Petru – Încercarea Umblării pe Apă și Neînțelegerea Drumului lui Iisus la Ierusalim

Deși Petru are o dorință arzătoare de a fi aproape de Hristos, slăbiciunea sa omenească îl face să se îndoiască. Umblarea pe apă: Când Iisus vine pe mare în timpul furtunii, Petru cere să vină și el la El. Începe să meargă pe apă, dar când vede vântul puternic, se teme și se scufundă. „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14:31). Neînțelegerea drumului Crucii: Când Iisus le spune apostolilor că trebuie să meargă la Ierusalim pentru a pătimi, Petru se împotrivește. Atunci primește un răspuns dur: „Mergi înapoia Mea, satano! Căci nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16:23).

Notă: Petru este entuziast, dar frica și neînțelegerea îl opresc să accepte voia lui Dumnezeu. Și noi suntem adesea plini de zel, dar ezităm când credința noastră este pusă la încercare.

3. Făgăduința lui Petru și Slăbiciunea În Fața Încercărilor

Înainte de Patimi, Petru își declară credința cu putere: „Chiar dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti” (Matei 26:33). Se vede pe sine mai matur, mai puternic decât ceilalți. În noaptea prinderii lui Iisus, scoate sabia și taie urechea unui slujitor, crezând că poate apăra împărăția lui Dumnezeu cu forța.

Notă: Petru este convins că dragostea lui pentru Hristos este suficientă. Însă nu își cunoaște încă propria slăbiciune.

4. Lepădarea lui Petru – De la Entuziasm la Teamă

În fața pericolului, entuziasmul său se năruie. De trei ori se leapădă de Iisus în curtea arhiereului, spunând că nu-L cunoaște. Când cântă cocoșul, își amintește de cuvintele lui Iisus și plânge cu amar (Luca 22:61-62).

Notă: Și noi, ca Petru, declarăm credința noastră în momente de liniște, dar când vine încercarea, frica ne poate face să ne clătinăm.

5. Căința lui Petru și Iertarea lui Hristos

După Înviere, Hristos nu-l respinge pe Petru, ci îl cheamă din nou:
„Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu?” (Ioan 21:15). Iisus îi dă ocazia să răspundă de trei ori, corectând cele trei lepădări. Petru înțelege că adevărata credință nu vine din încrederea în sine, ci din smerenie și nevoia de a fi cu Dumnezeu.

Notă: Dumnezeu nu ne părăsește, chiar dacă ne clătinăm. Ne așteaptă să ne întoarcem cu inimă sinceră.

6. Petru – Simbolul Credinței Încercate și Întărite

După Înviere, Petru devine un adevărat stâlp al Bisericii. Propovăduiește Evanghelia cu îndrăzneală și își dă viața pentru Hristos. Dintr-un om care se lepăda de frică, devine un martir care moare răstignit pentru credința sa.

Notă: Credința creștină nu este doar un entuziasm de moment, ci un drum de încercări și maturizare.

7. Lepădarea lui Petru și Slăbiciunea Noastră

Petru ne oglindește pe fiecare dintre noi: Spunem că avem credință, dar ezităm când suntem încercați. Ne încredem în forțele noastre, dar descoperim că avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Cădem, dar Dumnezeu ne ridică și ne cheamă din nou.

Notă: Ca și Petru, fiecare creștin trebuie să învețe că adevărata credință nu vine din propria putere, ci din încrederea în Hristos.

---

Să reținem

✔ Petru începe ca un entuziast, dar fără maturitate în credință.
✔ Îndoiala, frica și lepădarea sunt etape pe drumul spre adevărata credință.
✔ Hristos nu l-a lepădat pe Petru, ci l-a ridicat.
✔ Credința adevărată se clădește prin încercări, căință și harul lui Dumnezeu.

Ca și Petru, să avem curajul de a ne ridica și de a merge pe calea lui Hristos, chiar și atunci când cădem!

---

Tatuajele sunt un subiect de interes în societatea modernă, însă din perspectiva ortodoxă, ele ridică întrebări legate de semnificația trupului, tradiția creștină și relația cu Dumnezeu. De-a lungul istoriei, tatuajele au avut diverse roluri culturale, sociale și spirituale, dar ce loc au ele în viața unui creștin?

1. Tatuajele în cultura antică: sclavii și semnele de apartenență

În Antichitate, tatuajele aveau o semnificație specifică: Egiptenii le foloseau ca simboluri religioase și amulete de protecție. Romanii și grecii marcau sclavii și prizonierii de război prin tatuaje, pentru a-i identifica și subordona. Triburile păgâne considerau tatuajele ca semne de apartenență la zeități sau grupuri războinice. Evreii erau interziși să își facă tatuaje, conform Legii lui Moise: „Să nu faceți tăieturi în trupul vostru pentru un mort, nici să nu vă faceți semne cu cerneală” (Levitic 19:28).

Notă: Dacă în trecut tatuajele erau folosite pentru a marca robia sau apartenența la idoli, este compatibilă această practică cu libertatea creștinului, care aparține lui Hristos?

2. Tatuajele din perspectiva psihologică

Psihologia modernă analizează tatuajele ca expresie a identității și personalității: Unele persoane își fac tatuaje pentru a marca o experiență de viață. Alții le văd ca o formă de exprimare artistică sau de afirmare a individualității. În unele cazuri, tatuajele sunt o modalitate de a face față unei suferințe emoționale. Cu toate acestea, din perspectivă creștină, adevărata identitate a omului nu se află în trup, ci în suflet, în comuniunea cu Dumnezeu.

Notă: Avem nevoie de semne exterioare pentru a ne exprima credința, personalitatea sau suferințele? Sau ar trebui să căutăm vindecarea și identitatea noastră în Hristos?

3. Tatuajele în cultura Evului Mediu creștin

În Evul Mediu, creștinismul nu a încurajat tatuajele. Biserica a subliniat respectul pentru trup ca templu al Duhului Sfânt și a descurajat orice modificare permanentă a acestuia.

Notă: Dacă în Evul Mediu creștin tatuajele nu erau considerate o practică duhovnicească, de ce ar fi ele astăzi potrivite pentru un creștin ortodox?

4. Trupul și sufletul însemnate la Taina Mirungerii cu darurile Duhului Sfânt

În Ortodoxie, la Botez și Mirungere, trupul creștinului este pecetluit cu Sfântul Mir, primind darurile Duhului Sfânt. Prin Taina Mirungerii, creștinul este uns pe frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini și picioare cu formula „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Acest act sacru arată că trupul este sfințit și nu mai aparține lumii, ci lui Dumnezeu.

Notă: Dacă trupul nostru este deja marcat duhovnicește prin Mirungere, mai este nevoie de însemne omenești făcute prin tatuaje?

5. În cultura modernă, ce simbolizează tatuajele?

În zilele noastre, tatuajele au diverse semnificații: Pentru unii, sunt o formă de artă sau o expresie a individualității. Pentru alții, sunt simboluri spirituale, fără o legătură cu Dumnezeu. În unele cazuri, tatuajele au o încărcătură simbolică negativă, fiind folosite în subculturi violente sau ezoterice. Creștinismul ortodox pune accent pe transfigurarea interioară, nu pe modificarea exterioară a trupului.

Notă: Este tatuajul un mod autentic de exprimare creștină sau doar o influență a culturii contemporane?

6. De ce un creștin nu se tatuează?

Deși Biserica Ortodoxă nu are un canon explicit împotriva tatuajelor, ele sunt privite cu reținere din mai multe motive:

Trupul este Templul Duhului Sfânt

Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Corinteni 6:19). Un creștin trebuie să-și păstreze trupul curat, fără modificări permanente.

Tatuajele nu fac parte din tradiția ortodoxă

De-a lungul istoriei, Biserica nu a promovat tatuajele ca mijloc de exprimare a credinței. Mai degrabă, creștinii și-au manifestat credința prin fapte bune și prin trăirea Evangheliei.

Originea păgână și simbolistica ambiguă

Multe tatuaje conțin imagini sau simboluri care nu sunt compatibile cu valorile creștine. Un creștin ar trebui să fie atent la ceea ce lasă imprimat pe trupul său.

Exprimarea credinței este interioară, nu exterioară

Hristos ne cheamă la o schimbare a inimii, nu la o transformare a trupului. În loc să ne marcăm pielea, ar trebui să ne însemnăm cu Sfânta Cruce

Notă: Dacă Dumnezeu ne-a creat „după chipul și asemănarea Sa”, este potrivit să modificăm acest chip prin voința noastră?

---

Să reținem

✔ Tatuajele în trecut erau semne de sclavie, apartenență la idoli sau expresii culturale.
✔ Din perspectivă psihologică, ele sunt o căutare a identității, dar creștinul își găsește identitatea în Hristos.
✔ Ortodoxia a descurajat modificările permanente ale trupului, pentru că acesta este templul Duhului Sfânt.
✔ Creștinismul încurajează transformarea interioară, nu exterioară.

În loc să căutăm semne vizibile pe piele, să ne îngrijim sufletul și să trăim în sfințenie, ca adevărate icoane ale lui Hristos! (Pr. Elidor Pintili )