Cuvânt cu putere multă



Problematica cuvântului cu putere multă își are rădăcina în însăși revelația dumnezeiască. În Sfânta Scriptură, cuvântul nu este înțeles doar ca un simplu vehicul de informație, ci ca o energie creatoare, o manifestare a voii lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) – această afirmație fundamentală a Sfântului Evanghelist Ioan arată că însăși Persoana Fiului lui Dumnezeu este numită Logos, Cuvântul veșnic al Tatălui, prin care „toate s-au făcut” (Ioan 1,3).
În istoria mântuirii, cuvântul dumnezeiesc se dovedește a fi nu doar informativ, ci performativ: ceea ce Dumnezeu rostește se împlinește. „Și a zis Dumnezeu: să fie lumină! Și a fost lumină” (Facere 1,3). Astfel, de la începuturi, cuvântul este văzut ca purtător de putere creatoare, transformatoare și mântuitoare.
În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos este recunoscut de contemporanii Săi ca având „cuvânt cu putere multă” (Luca 4,32). Puterea aceasta nu provenea din tehnici oratorice, ci din prezența Duhului Sfânt și din identitatea Sa ca Logos întrupat. Sfântul Evanghelist consemnează uimirea mulțimilor: „Niciodată n-a vorbit un om ca Omul acesta” (Ioan 7,46).
De asemenea, Apostolii, umpluți de Duhul Sfânt la Cincizecime, primesc harisma cuvântului lucrător. Predica Sfântului Apostol Petru din ziua Pogorârii Duhului Sfânt „a străpuns la inimă” pe ascultători (Fapte 2,37), rodind convertirea a mii de suflete. Aici se conturează un principiu fundamental: cuvântul predicatorului devine lucrător numai atunci când este unit cu viața, cu rugăciunea și cu lucrarea Duhului.
În tradiția patristică, această dimensiune a cuvântului inspirat se păstrează ca o constantă. Sfântul Ioan Gură de Aur remarca faptul că „nu frumusețea cuvântului, ci adevărul lui și Duhul care lucrează prin el fac sufletele să se schimbe” (Omilia la Matei, XXX). Astfel, înțelegem că puterea cuvântului nu depinde de meșteșugul retoric, ci de conținutul său duhovnicesc și de viața celui care îl rostește.
Prin urmare, înțelegerea harismei cuvântului și a rolului său în viața Bisericii necesită o abordare teologică și duhovnicească, ancorată în Scriptură, în scrierile patristice și în experiența Părinților din Pateric. Lucrarea de față își propune să aducă o lumină asupra acestei tematici, arătând cum cuvântul plin de har devine instrument de zidire, luminare și mântuire.

I. Harisma cuvântului: definiție și înțeles teologic
Termenul de harismă provine din grecescul charis (χάρις), care desemnează darul, binecuvântarea, favoarea gratuită oferită de Dumnezeu. În Noul Testament, „harismele” sunt înțelese ca daruri speciale ale Duhului Sfânt, puse în slujba comunității eclesiale (cf. I Corinteni 12, 4-11). Între acestea, Apostolul Pavel enumeră și „profeția”, „învățătura”, „cuvântul înțelepciunii” și „cuvântul cunoștinței” (I Corinteni 12,8), toate legate de dimensiunea cuvântului inspirat.
Prin urmare, harisma cuvântului nu reprezintă doar talent oratoric sau aptitudine psihologică, ci este un dar divin, prin care Duhul Sfânt face ca rostirea omului să devină purtătoare de lumină și de putere transformatoare. Sfântul Apostol Pavel subliniază că „nu în cuvinte meșteșugite ale înțelepciunii omenești, ci în arătarea Duhului și a puterii” (I Corinteni 2,4) constă adevărata predicare.
Sfântul Vasile cel Mare explică faptul că „harisma nu este ceva propriu omului, ci un dar ce vine de la Duhul Sfânt și lucrează în cel ce se face vas curat” (Despre Duhul Sfânt, XVI, 39). De aici reiese o dimensiune esențială: cuvântul devine lucrător numai atunci când este rostit dintr-o inimă curățită și se întemeiază pe trăirea celui ce vorbește.
Sfântul Grigorie Teologul, marele „teolog al cuvântului”, arată că „nu este cu putință să cuvântezi bine despre Dumnezeu dacă nu te-ai curățit mai întâi” (Cuvântarea 27, 3). Aici vedem că harisma cuvântului este inseparabilă de viața lăuntrică și de experiența mistică.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează că predica adevărată nu este spectacol retoric, ci o lucrare a Duhului Sfânt: „Predicatorul nu are altă armă decât cuvântul, dar acest cuvânt, dacă este însuflețit de Duhul, devine mai puternic decât sabia” (Omilia la Faptele Apostolilor, XIX).
În lumina acestor mărturii patristice, putem defini harisma cuvântului ca fiind acea putere duhovnicească pe care o primește predicatorul sau părintele duhovnicesc de la Duhul Sfânt, prin care cuvântul său pătrunde în inimile oamenilor, nu doar ca informație, ci ca foc ce arde patimile, luminează mintea și vindecă sufletul.
Această harismă nu poate fi separată de viața curată, de rugăciunea neîncetată și de smerenie. De aceea, Părinții insistă că nu toți cei care vorbesc frumos au harisma cuvântului, ci numai aceia ale căror cuvinte sunt pecetluite de experiența trăită a comuniunii cu Dumnezeu.

II. Mărturii patristice despre puterea cuvântului
Tradiția patristică este extrem de bogată în reflecții despre cuvânt, despre rostirea sa și despre efectele pe care le produce asupra sufletului. Sfinții Părinți, deopotrivă teologi și păstori de suflete, au înțeles că cuvântul este organul prin care lucrează harul lui Dumnezeu atunci când cel care îl rostește trăiește în deplină comuniune cu El.
1. Sfântul Ioan Gură de Aur – focul Duhului în cuvânt
Numit „gura de aur” a Bisericii, Sfântul Ioan Hrisostom este mărturia vie a faptului că harisma cuvântului transformă predica într-un act misionar cu efecte imediate. El subliniază că puterea cuvântului nu stă în podoaba retorică, ci în Duhul care lucrează prin el: „Nu frumusețea cuvântului, ci adevărul lui și Duhul care lucrează prin el fac sufletele să se schimbe” (Omilii la Matei, XXX).
De aceea, el compară cuvântul predicatorului cu o sabie duhovnicească: „Predicatorul nu are altă armă decât cuvântul; dar acest cuvânt, însuflețit de Duhul, este mai puternic decât sabia” (Omilii la Faptele Apostolilor, XIX).
2. Sfântul Vasile cel Mare – cuvântul ca medicament al sufletului
Pentru Sfântul Vasile, cuvântul rostit cu har are valoare terapeutică: el vindecă, luminează și îndreaptă. „Cuvântul, asemenea medicamentului, se potrivește cu boala pe care o vindecă” (Omilii morale, VI, 5).
Predica nu este o simplă expunere intelectuală, ci un act de vindecare duhovnicească. Așa cum doctorul folosește diferite leacuri după nevoia bolnavului, tot astfel păstorul de suflete așază cuvântul potrivit spre îndreptarea fiecăruia.
3. Sfântul Grigorie Teologul – cuvântul ca lumină și sabie
Supranumit „Teologul”, Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un mare meșteșugar al cuvântului, dar mereu conștient că adevărata putere vine din Duhul. El afirmă că nimeni nu poate vorbi cu adevărat despre Dumnezeu fără o viață de curăție: „Nu este cu putință să cuvântezi bine despre Dumnezeu dacă nu te-ai curățit mai întâi” (Cuvântarea 27, 3).
Pentru el, cuvântul este „sabie a Duhului” (cf. Efeseni 6,17), care desparte adevărul de minciună, luminând mintea ascultătorilor și conducându-i la experiența lui Dumnezeu.
4. Sfântul Isaac Sirul – cuvântul născut din lacrimi
Ascetul răsăritean, Sfântul Isaac Sirul, accentuează că adevărata putere a cuvântului nu vine din pregătire intelectuală, ci din inimă înmuiată de lacrimi: „Cuvântul care izvorăște din lacrimi are puterea de a străpunge inimile, căci el nu este al celui ce vorbește, ci al Duhului care grăiește prin el” (Cuvinte ascetice, Cuvântul 41).
Astfel, cuvântul devine o lucrare a inimii care trăiește în rugăciune și compasiune, și care transmite ascultătorilor nu doar idei, ci însăși experiența întâlnirii cu Dumnezeu.
Aceste mărturii patristice conturează un tablou unitar: cuvântul devine lucrător numai atunci când este unit cu viața duhovnicească a celui care îl rostește. Oratorul creștin nu este un simplu retor, ci un „vas ales” prin care Duhul transmite lumina Sa.


III. Puterea cuvântului în Pateric
Dacă în scrierile teologice patristice cuvântul este analizat în plan doctrinar și moral, în Pateric el apare ca experiență vie, ca scânteie ce pornește din inimă și aprinde alte inimi. Părinții pustiei nu urmăreau frumusețea formală a exprimării, ci puterea duhovnicească a cuvântului, care adesea era scurt, dar plin de har.
1. Cuvântul simplu, dar pătrunzător
Avva Antonie cel Mare spunea: „Vor veni vremuri când oamenii vor înnebuni, și de vor vedea pe cineva că nu este nebun, se vor ridica asupra lui, zicându-i: «Tu ești nebun!» pentru că nu este asemenea lor.” (Apophtegmata Patrum, Antonie 25). Un cuvânt simplu, dar profetic, care trece peste veacuri și se dovedește actual. Puterea lui nu stă în retorică, ci în adevărul duhovnicesc și în viața celui ce l-a rostit.
2. Cuvântul ca oglindă a inimii curate
Avva Pimen spunea: „De este în inimă cuvântul lui Dumnezeu, el dă putere omului ca să rabde toate.” (Patericul egiptean, Pimen 27).
Aici se vede legătura dintre interior și exterior: cuvântul lucrător este rodul unei inimi pline de Dumnezeu, care dăruiește ascultătorului nu doar sfat, ci și putere de a-l împlini.
3. Tăcerea și cuvântul mântuitor
Avva Arsenie, cunoscut pentru iubirea de tăcere, a spus: „De multe ori am vorbit și m-am căit, dar de tăcere niciodată.” (Patericul egiptean, Arsenie 5). Această sentință scurtă are o forță educativă imensă. Puterea cuvântului său constă tocmai în simplitatea lui, născută dintr-o viață întreagă de nevoință și rugăciune.
4. Cuvântul ca sabie a adevărului
Un frate l-a întrebat pe Avva Antonie: „Ce să fac ca să plac lui Dumnezeu?” Bătrânul i-a răspuns: „Oriunde te vei duce, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice vei face, să ai mărturie din Scripturi; și oriunde vei locui, să nu te muți degrabă. Păzește aceste trei și te vei mântui.” (Apophtegmata Patrum, Antonie 3). Puterea cuvântului stă în concizie și în aplicabilitate: trei sfaturi simple, dar cu valoare de testament duhovnicesc.
5. Cuvântul născut din viață, nu din teorie
Avva Moise Arapul, fost tâlhar, devenit mare ascet, a rostit cuvinte de o profunzime uimitoare: „Omul trebuie să moară față de aproapele său, ca să fie cu el pace. Omul mort nu se ceartă, nu grăiește de rău, nu se mânie.” (Patericul egiptean, Moise 4). Aici se vede clar: cuvântul are putere pentru că este rostit de un om transfigurat, care a trăit ceea ce spune.
Patericul arată că adevărata putere a cuvântului nu vine din abundența vorbelor, ci din autenticitatea vieții. Un singur cuvânt, rostit la vremea potrivită și cu inimă curată, are mai multă putere decât multe discursuri bine meșteșugite. De aceea, Părinții pustiei preferau cuvântul scurt, „apoftegma”, care lovea direct în inimă și producea schimbare.

IV. Deosebirea între cuvântul omenesc și cuvântul cu putere multă
Una dintre marile provocări ale vieții bisericești și academice este discernerea între cuvântul rostit de om în virtutea talentului său oratoric și cuvântul inspirat de Duhul Sfânt. Deși ambele pot impresiona prin frumusețea lor, numai cel din urmă are putere transformatoare, conducând la pocăință și la viață nouă.
1. Cuvântul ca simplă informație
Cuvântul omenesc, chiar atunci când este rostit cu eleganță și logică impecabilă, rămâne la nivel de informație. El poate atinge intelectul, poate produce admirație, dar rareori schimbă viața. Sfântul Apostol Pavel avertiza asupra acestui risc atunci când spunea că nu a venit „cu cuvinte meșteșugite de înțelepciune” (I Corinteni 2,4), ci cu arătarea Duhului și a puterii.
Sfântul Ioan Gură de Aur face o distincție clară: „Cuvântul filosofilor este frumos, dar nu are putere să tămăduiască. Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă e simplu, are putere să învie morții.” (Omilii la Matei, XLIV).
2. Cuvântul ca revelație și energie
Cuvântul cu putere multă nu este doar un mesaj, ci o energie harică care lucrează în ascultător. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „cuvântul este chip al Cuvântului veșnic, și numai când se unește cu viața, el devine icoană a Lui” (Ambigua, 71). Astfel, cuvântul nu este un simplu sunet, ci o lucrare a Duhului, prin care se descoperă adevărul și se realizează comuniunea între Dumnezeu și om.
3. Condițiile pentru ca un cuvânt să fie lucrător
Părinții insistă asupra câtorva condiții esențiale pentru ca un cuvânt să fie „cu putere multă”:
Curăția vieții: Sfântul Grigorie Teologul spune limpede că „nu e cu putință să cuvântezi bine despre Dumnezeu dacă nu te-ai curățit mai întâi” (Cuvântarea 27, 3).
Rugăciunea: Avva Pimen mărturisea că „cel ce vorbește fără să fi rugat pe Dumnezeu să-i dea cuvânt, acela vorbește în deșert” (Patericul egiptean, Pimen 42).
Smerenia: Sfântul Isaac Sirul arată că „cuvântul smerit este purtat de îngeri și ajunge la inimile oamenilor” (Cuvinte ascetice, Cuvântul 45).
4. Riscul vorbirii goale
O predică poate fi impresionantă prin stil, dar dacă nu izvorăște din viață curată, rămâne lipsită de rod. Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza: „Cel ce propovăduiește și nu face cele ce propovăduiește, își taie singur aripile cuvântului” (Omilii la Matei, LXX). Așadar, lipsa coerenței între viață și cuvânt golește de putere chiar și cele mai frumoase discursuri.
Deosebirea fundamentală dintre cuvântul omenesc și cuvântul cu putere multă constă în izvorul și efectul lor: primul izvorăște din inteligența umană și produce informație sau emoție trecătoare, al doilea izvorăște din Duhul Sfânt și produce transformare, pocăință și viață nouă.
Exemple ilustrative contemporane
În viața Bisericii de astăzi se pot observa contraste între cuvântul simplu, dar lucrător, și cuvântul bogat în formă, dar sărac în har.
În multe sate românești, bătrânele își amintesc de predicile unor preoți care nu aveau studii universitare sofisticate, dar care vorbeau dintr-o inimă plină de credință și lacrimi. Un cuvânt scurt precum: „Fiilor, nu uitați că Hristos este aproape, trăiți ca și cum ar fi lângă voi!” a avut uneori mai mult impact decât ore de teologie academică.
În schimb, în mediul urban, nu de puține ori întâlnim predici elaborate, cu citate multiple și cu formă retorică impecabilă, care însă nu lasă urme în viața ascultătorilor, pentru că lipsește autenticitatea trăirii. Aceasta confirmă spusa Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cel ce propovăduiește și nu face cele ce propovăduiește, își taie singur aripile cuvântului” (Omilii la Matei, LXX).
Putem aminti și situațiile din pastorația contemporană în care un simplu cuvânt rostit la spovedanie sau la o predică de înmormântare a schimbat vieți. În aceste momente, cuvântul preotului, deși scurt, a fost purtător de Duh și a devenit început de convertire.
Astfel, și astăzi se confirmă experiența Părinților: cuvântul cu putere multă este cel care vine din rugăciune, viață curată și iubire de oameni.

       V. Actualitatea temei
1. Cuvântul preotului și responsabilitatea misionară
În contextul contemporan, în care informația circulă cu rapiditate prin mass-media și rețelele sociale, există riscul ca predica să fie percepută doar ca o simplă expunere intelectuală. Totuși, harisma cuvântului rămâne indispensabilă în viața Bisericii. Preotul nu este chemat să fie doar un bun comunicator, ci un martor viu al Evangheliei.
Sfântul Apostol Pavel ne amintește: „Propovăduiește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare și învățătură” (II Timotei 4,2). Aceasta arată că misiunea preotului nu este una opțională, ci esențială.
2. Exemplul profesorului de teologie
În mediul academic, profesorul care predă teologia are aceeași responsabilitate de a transmite nu doar informații, ci și viață. Studenții percep imediat diferența dintre profesorul care vorbește dintr-o experiență de rugăciune și cel care expune doar noțiuni teoretice.
Sfântul Grigorie Teologul avertiza că nu toți sunt chemați să vorbească despre Dumnezeu, ci numai cei care au trecut printr-o curățire lăuntrică (cf. Cuvântarea 27).
3. Cuvântul în parohie – loc de zidire și luminare
În parohii, cuvântul rostit la predică, cateheză sau sfat pastoral este adesea singura „școală teologică” a enoriașilor. Aici se verifică autenticitatea cuvântului: dacă el aprinde credința, dacă mângâie pe cel suferind, dacă întărește pe cel slab.
Avva Pimen spunea: „Dacă omul are în inimă cuvântul lui Dumnezeu, poate mântui mii de suflete.” (Patericul egiptean, Pimen 27).
4. Nevoia de autenticitate
Într-o lume obosită de cuvinte, oamenii caută cuvântul adevărat, rostit din inimă curată. De aceea, misiunea preotului, profesorului și teologului este să fie nu doar predicatori, ci martori. Cuvântul lor trebuie să fie „făcut trup” prin viața lor.
Sfântul Isaac Sirul arată limpede: „Cuvântul gol de fapte este asemenea pomului fără rod” (Cuvinte ascetice, Cuvântul 45).
Astăzi, poate mai mult ca oricând, se cere ca preotul și profesorul să fie nu doar vorbitori, ci purtători de cuvânt cu putere multă. Aceasta înseamnă cuvânt rostit cu rugăciune, însoțit de viață curată și de iubire pentru oameni. Numai astfel predica, cateheza și învățătura devin cu adevărat lucrătoare.

       Exemple de părinți contemporani cu „cuvânt cu putere multă” în spațiul românesc:
1. Părintele Dumitru Stăniloae – cuvântul ca teologie vie
Considerat „teologul iubirii”, părintele Stăniloae a arătat prin întreaga sa operă că teologia nu este doar știință, ci rugăciune și viață. În Teologia Dogmatică Ortodoxă, el afirmă: „Cuvântul teologic adevărat nu este rodul speculației, ci al experienței lui Dumnezeu, împărtășită prin Duhul Sfânt.”
Prin aceasta, Stăniloae reia linia Sfântului Grigorie Teologul: cuvântul despre Dumnezeu se poate rosti numai după ce L-ai cunoscut prin rugăciune.
2. Părintele Arsenie Boca – cuvântul profetic și convertitor
Predicile și sfaturile Părintelui Arsenie Boca au rămas vii în memoria poporului, fiind recunoscute pentru forța lor de convertire. Mulți mărturisesc că un singur cuvânt rostit de el le-a schimbat radical viața. Învățăturile sale, adesea scurte și aspre, amintesc de apoftegmele Patericului:
„Nu e destul să crezi în Dumnezeu. Trebuie să și trăiești în Dumnezeu.” Această concizie, unită cu viața sa curată și cu darul profetic, arată că harisma cuvântului lucrează și în timpurile noastre.
3. Mitropolitul Bartolomeu Anania – cuvântul literar și profetic
Personalitate de excepție, Mitropolitul Bartolomeu a unit erudiția literară cu profunzimea teologică. Predicile și eseurile sale au atras nu doar clerici și teologi, ci și oameni de cultură. În predicile sale, se simțea autoritatea celui ce trăia ceea ce rostea: „Predica nu este o lecție, ci o întâlnire. Ea trebuie să fie o scară spre cer, dar și o punte spre inimile oamenilor.” Prin acest mod de a înțelege misiunea predicatorului, Bartolomeu Anania s-a înscris în linia Sfinților Părinți ai cuvântului cu putere multă.
4. Părintele Cleopa Ilie – cuvântul popular și lucrător
La Sihăstria, Părintele Cleopa a arătat că și un cuvânt simplu, rostit cu foc și cu dragoste, poate mișca mii de suflete. Predicile sale erau pline de pilde și de exemple concrete, accesibile oamenilor simpli, dar adânci în conținut. El spunea adesea: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuie spus cu frică de Dumnezeu și cu lacrimă, căci altfel nu rodește.”Astfel, el a devenit un veritabil Avva al vremurilor noastre.
Exemplele acestor mari părinți și teologi români confirmă că harisma cuvântului nu este un fenomen al trecutului, ci o realitate vie și necesară Bisericii în toate epocile. Cuvântul cu putere multă continuă să se manifeste prin oameni care și-au sfințit viața și și-au unit predica cu rugăciunea și cu trăirea personală.
VI. Concluzii
Studiul de față a arătat că cuvântul cu putere multă nu este rezultatul unei simple abilități oratorice, ci o harismă a Duhului Sfânt care se dă celor ce își curățesc viața și se fac vase ale lucrării dumnezeiești.
În lumina Sfintei Scripturi, am văzut că însăși iconomia mântuirii se desfășoară prin Cuvântul întrupat, prin predica Mântuitorului și prin propovăduirea Apostolilor. Cuvântul lor nu era „în cuvinte meșteșugite ale înțelepciunii omenești” (I Corinteni 2,4), ci „în arătarea Duhului și a puterii”.
Sfinții Părinți ai Bisericii – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Isaac Sirul – au arătat că puterea cuvântului derivă din unirea acestuia cu viața duhovnicească a celui ce-l rostește. Cuvântul devine medicament al sufletului, sabie a adevărului și lumină a minții atunci când este rostit cu rugăciune, smerenie și experiență ascetică.
Patericul confirmă această realitate: un singur cuvânt al unui Avva, născut din tăcere și rugăciune, a avut forța de a schimba vieți și de a rămâne actual peste veacuri. „De multe ori am vorbit și m-am căit, dar de tăcere niciodată” (Avva Arsenie) rămâne un avertisment și o chemare la discernământul folosirii cuvântului.
În spațiul românesc, mari părinți și teologi ai secolului XX – Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Bartolomeu Anania, Cleopa Ilie – au dovedit prin viața și prin rostirea lor că harisma cuvântului este vie și astăzi. Cuvântul lor a fost lucrător pentru că a fost pecetluit de experiență personală și de focul Duhului Sfânt.
Astfel, concluzia fundamentală este că adevărata predică nu constă în frumusețea frazei, ci în autenticitatea trăirii. Numai cuvântul care izvorăște din rugăciune și viață curată are puterea de a străpunge inima, de a aduce lumină în minte și de a transforma vieți.
Pentru noi, cei chemați astăzi să vestim Evanghelia – preoți, profesori, teologi și enoriași implicați – mesajul este limpede: suntem datori să căutăm nu doar competență retorică, ci curăție a inimii și unitate între cuvânt și faptă. Numai așa cuvântul nostru va fi nu simplă informație, ci energie harică, nu vorbă omenească, ci vestire a lui Hristos cel viu.
„Cuvântul smerit este purtat de îngeri și ajunge la inimile oamenilor” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, 45). Aceasta este chemarea noastră: să devenim purtători de cuvânt cu putere multă, pentru zidirea Bisericii și mântuirea lumii.
Fraților, am vorbit despre cuvânt, dar știm bine că adevărata lui putere nu stă în frumusețea frazei, ci în focul Duhului Sfânt. Nu cuvintele noastre schimbă inimile, ci harul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare predică, fiecare lecție, fiecare sfat duhovnicesc trebuie să fie însoțit de rugăciune și de viață curată.
Să ne aducem aminte de Părinții pustiei: un singur cuvânt scurt, născut din inimă curățită, a mântuit mii de suflete. Și noi suntem chemați la aceeași misiune. Să cerem deci Domnului nu doar darul de a vorbi, ci și darul de a trăi ceea ce spunem, ca să fim nu doar retori ai Evangheliei, ci martori ai lui Hristos cel viu.
Numai atunci cuvântul nostru va fi cu adevărat cuvânt cu putere multă, care luminează, zidește și mântuiește.

(Pr. Constantin Gherman, parohia „Sf. Ap. Petru și Pavel, Podeni
Cuvânt rostit în cadrul Cercului misionar Broscăuți, 6.10.2025 )

Ilasievici N. Constantin – 70 de ani de la trecerea în veșnicie

Constantin Ilasievici s-a născut la 7 martie 1880, în Dorohoi, în casa construită de tatăl său pe strada Budişteanu (ulterior numită strada Ilasievici, iar astăzi este strada Bujorului), clădire care din păcate nu mai există astăzi pentru că a fost demolată.

Fratele său Iancu (1881-1917) a îmbrăţişat cariera militară ajungând la gradul de căpitan. Fiind un bun patriot, a participat la primul război mondial şi a căzut eroic în luptele de la Oituz, la vârsta de 36 de ani.

Sora lui, Eleonora, a îmbrăţişat cariera didactică devenind profesoară de limba română la școlile din Dorohoi.

Constantin Ilasievici, a absolvit Şcoala Primară nr. 1 de băieţi “Gh.Asachi” (1891) și Gimnaziul de băieţi “Gr.Ghica VV” (1895), ambele din Dorohoi. Îndrumat fiind spre cariera militară, devine absolvent al Şcolii Superioare de Război.

General de armată, ministru, Mareşal al Curţii Regale.

Ia parte la primul război mondial ca ofiţer superior pe frontul din Ardeal. La terminarea primei conflagraţii mondiale, Constantin Ilasievici este numit Şef al Marelui Stat Major la Inspectoratul cavaleriei, iar în 1923 este profesor la Şcoala Superioară de Război unde a predat obiectul “Tactica Cavaleriei”.

În anul 1928, Constantin Ilasievici a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi numit comandant al şcolilor militare de cavalerie, iar la restauraţie, i s-a încredinţat postul de Mareşal al Palatului, funcţie păstrată până în anul 1936, când, în locul său a fost numit generalul Ernest Urdăreanu, iar Constantin Ilasievici a trecut comandant al corpului II de armată.

Începând cu luna august 1937, C. Ilasievici a deţinut funcţia de Ministru al Apărării Naţionale până la 28 decembrie 1937. În această perioadă a vizitat oraşul natal Dorohoi, declarându-şi sprijinul necondiţionat pentru dezvoltarea urbei.

La 1 februarie 1939 a fost numit Şef al Casei Militare a Majestăţii Sale Regale.

Cetățean de onoare al orașului Dorohoi.

La 29 martie 1939, primăria oraşului Dorohoi, în frunte cu colonelul Aurel Bantaş, a hotărât în cadrul unei şedinţe solemne ca generalul Constantin Ilasievici să fie declarat “Cetăţean de Onoare al oraşului Dorohoi”. În decizia redactată cu acest prilej citim: “Având în vedere că D-l General C. Ilasievici este născut şi crescut în oraşul Dorohoi, unde îşi are o locuinţă statornică… şi că a ţinut întotdeauna o legătură sufletească strânsă cu locuitorii acestui oraş, că o serie de ani, a venit în ajutorul Comunei, procurându-i fonduri şi materiale în valoare de circa 12.000.000 lei, care a îngăduit înzestrarea oraşului nostru cu poduri, pavagii, stadion de sport, reparare de şcoli şi biserici, etc, că pentru toată dragostea şi grija arătată locului său de naştere, merită cu prisosinţă, modestul act de recunoştinţă propus de cetăţeni”. În Comunicatul către cetăţenii oraşului Dorohoi, generalul Constantin Ilasievici mulţumeşte „din adâncul sufletului pentru atenţia acordată şi se simte mândru de această cinste”şi “asigură că grija sa va fi permanentă pentru scumpul oraş natal”.

Ultimii ani de viață.

În anul 1940, în momentul preluării conducerii statului de către generalul Ion Antonescu, prima grijă a acestuia din urmă a fost să îndepărteze din rândurile cadrelor de conducere ale armatei pe cei care au fost prea apropiaţi de Curtea Regală şi care nu erau de acord cu planurile sale în privinţa războiului din răsărit.

În septembrie 1940, l-a găsit pe Ilasievici responsabil de „procedarea dezastruoasă în care s-a făcut părăsirea Bucovinei şi a Basarabiei de către armata română”,  susţinând că dorohoianul l-a proslăvit pe rege, în loc să doteze oştirea. Ilasievici şi-a prezentat demisia, însă Antonescu a dorit o sancţiune publică, astfel că nu i-a acceptat-o. Însă, Ion Antonescu, printr-o lege în ce privește reorganizarea armatei, a trecut în “retragere” 80 de ofiţeri superiori, primul pe listă fiind generalul Constantin Ilasievici. După instaurarea regimului comunist, generalul a fost arestat, în noaptea de 5-6 mai 1950, împreună cu alte personalităţi ale vremii. După cinci ani de bătăi la penitenciarul Sighet, a fost mutat la penitenciarul Malmaison, unde a şi murit pe 6 octombrie 1955.

Pr. Prof. Vasile Cojocariu – 7 ani de la mutarea la cele veșnice

FOTO

Ieri, sâmbătă, 4 octombrie, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din orașul Bucecea a devenit locul de întâlnire al prietenilor părintelui Cojocaru Vasile. Unde oare am fi putut să ne întâlnim cu toții dacă nu acasă la părintele Vasile, în ctitoria sa – „catedrala orașului Bucecea” – una din cele mai frumoase biserici din județ.

Ziua a început cu Slujba acatist a Sf. Pr. Mărturisitor Dumitru Stăniloae, apoi Sfânta Liturghie oficiată de un sobor de 10 preoți, condus de părintele Apetrei Ionuț – Protopop de Dorohoi, iar la final, slujba de pomenire a celor adormiți.

Momentul cel mai emoționant a fost rugăciunea la mormântul părintelui Vasile unde privind la toți cei prezenți, la picăturile de ploaie care ștergeau lacrimile de pe obraz, la cele două ctitorii ale părintelui care ne străjuiau de-o parte și de alta, am simțit că părintele este cu noi…

Părintele Vasile este viu… este în fiecare din cei care nu l-au uitat! „Ce bucurie poate fi mai mare pentru cineva decât aceea de a nu fi uitat? A fi pomenit la fiecare Sfântă Liturghie sau să-i vezi numele trecut pe pomelnicile celor care care l-au cunoscut reprezintă dovada clară că părintele Vasile este încă viu! Trăiește prin copii și nepoți, trăiește în inimile elevilor săi, trăiește în toți cei care au primit ceva de la el!

Părintele Vasile a lăsat urme adânci în inimile multora din cei care l-au cunoscut! Ca preot în Bucecea, ca profesor, ca duhovnic, ca tată a patru copii, ca și coleg, ca și prieten… Ceea ce el a pus în inimile fiecăruia dintre noi, ne-a adus în această zi aici! De aceea, nu cred că un om precum părintele Vasile va fi uitat atât de repede!” a mărturisit în cuvântul său, unul din părinții slujitori.

Prima prăznuire a Sf. Pr. Mărturisitor Dumitru Stăniloae. În cuvântul de învățătură, părintele Protopop Apetrei Ștefan a subliniat însemnătatea zilei de 4 octombrie 2025, spunând că: „Ziua de astăzi, când facem pomenirea de 7 ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui Vasile Cojocaru, capătă o încărcătură aparte și prin faptul că am prăznuit pentru întâia oară pe Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel care a fost o personalitate marcantă a Ortodoxiei. A fost profesor de Teologie, dogmatist, filosof, istoric, publicist și traducător, fiind cunoscut drept cel mai mare teolog al vremii. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2024, iar astăzi, 4 octombrie 2025, la Mănăstirea Cernica, are loc slujba de proclamare a canonizării”.

Câteva date biografice. Părintele Vasile s-a născut în anul 1958, la 13 septembrie, în localitatea Gănești, orașul Târgu Frumos, județul Iași, din părinții Alexandru și Elena.

După absolvirea a 10 ani de școală în orașul Târgu Frumos, județul Iași, a urmat între anii 1975-1980 cursurile Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamț. În anul 1981 s-a înscris la cursurile universitare de zi ale Institutului Teologic de Grad Universitar din București, iar în anul 1985 l-a absolvit, obținând titlu de licențiat în Teologie cu lucrarea intitulată “Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și bazele ei canonice”, prezentată la catedra de Drept Bisericesc.

La data de 23 iulie 1983 s-a casătorit cu Ungureanu Elena, fiica lui Gheorghe și Maria din satul Stolniceni-Prăjescu, oraș Pașcani, județul Iași. Dumnezeu i-a binecuvântat cu patru copii: Maria-Magdalena, Ioan Emanuil, Elena și Vasile-Teofil.

În 6 octombrie 1985 a fost hirotonit diacon în Catedrala Mitropolitană din Iași, de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, pe atunci fiind Mitropolit al Moldovei și Sucevei. La data de 7 octombrie 1985 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei “Sfântul Ioan Botezătorul” – Bucecea, județul Botoșani, de către Preasfințitul Pimen al Sucevei.

Între anii 2002 – 2008 a fost profesor la Seminarul Teologic Liceal “Sf. Ioan Iacob” din Dorohoi, predând disciplinele: Catehetică, Omiletică, Îndrumări Misionare, Filosofie, Economie, Logică, Psihologie și Sociologie.

A trecut la cele veșnice în ziua de 3 octombrie 2018, pe patul spitalului din București, în urma unei operații destul de dificile.

În cei 33 de ani de slujire la Bucecea a reușit să realizeze o frumoasă lucrare administrativă dar mai ales pastorală – Biserica cea vie din sufletele credincioșilor. Veșnică să-i fie pomenirea!