Cuvinte despre Dragoste

„Numai un lucru este în mod intrinsec bun şi anume, dragostea; nimic altceva”. Realistul Fletcher susţine că un lucru este bun pentru că Dumnezeu doreşte aceasta. Nimic nu este bun în şi pentru sine. Este bun doar dacă ajută pe oameni şi rău dacă îi face să sufere. Nici un act nu are valoare intrinsecă ci el îşi dobândeşte valoarea numai atâta timp cât se raportează la persoane.

Dumnezeu este bunătate şi dragoste. Dragostea este o atitudine, nu un atribut. Dragostea este un lucru pe care oamenii îl dau şi ar trebui să-l şi primească, pentru că doar oamenii au valoare intrinsecă.

Dragostea este caracteristica omenirii prin care aceasta se aseamănă cu Dumnezeu. Din acest motiv, singurul lucru uman cu valoare intrinsecă este dragostea – pentru că face pe om ca Dumnezeu.

„Norma de căpătâi a deciziei creştine este dragostea; nimic altceva”. Dragostea înlocuieşte legea. Duhul înlocuieşte slova. „Noi urmăm legea, dacă o facem, doar de dragul dragostei”. Omul nu ascultă de lege de dragul legii; omul se supune legii doar de dragul dragostei. Oamenii credeau că păstrează dragostea prin supunerea faţă de lege, pentru că cele două erau identice. Însă dragostea şi legea intră uneori în conflict, iar când se întâmplă astfel, obligaţia creştinului este de a pune dragostea deasupra legii. Nu trebuie să ne supunem dragostei de lege, ci legii dragostei.

„Dragostea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru, pentru că dreptatea este dragoste distribuită; nimic altceva”. Dragostea şi dreptatea sunt identice. Dragostea face mai mult decât să ia dreptatea în contul ei; dragostea devine dreptate. Dreptate înseamnă a da altora ce li se cuvine, iar dragostea este ceea ce li se cuvine. „Nu datoraţi nimănui nimic, decât dragoste”.

Chiar dacă dragostea şi dreptatea ar fi diferite, cel mai puţin un lucru pe care ar putea să-l facă dragostea este să distribuie dreptatea fiecărui om. Când iubeşte, când este drept, omul trebuie să fie multidirecţional, nu doar unidirecţional.

„Dragostea doreşte binele aproapelui, indiferent dacă ne place sau nu de acesta”. O altă idee a lui Fletcher accentuează faptul că dragostea este o atitudine, nu un sentiment, şi făcând aceasta se accentuează caracteristicile distinctive ale dragostei creştine. În eros, cauza dragostei este dorinţa (pofta), în timp ce în agape, dragostea este cauza dorinţei. Dragostea agape nu este reciprocă.

Dragostea erotică este egoistă. Ea spune, „Prima şi ultima consideraţie mi se cuvine mie”. Dragostea philio este mutuală. Ea spune, „Eu voi da atâta timp cât voi primi”. Dragostea agape, pe de altă parte, este altruistă, spunând, „Voi oferi fără a cere nimic în schimb”. Acesta este felul de dragoste care reprezintă norma de căpătâi. Dragostea agape susţine că omul trebuie să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.

Când dragostea de sine şi iubirea pentru aproapele intră în conflict, ”logica dragostei este că preocuparea pentru persoana proprie este obligată să anuleze binele aproapelui, ori de câte ori mai mult bine al aproapelui va fi slujit prin slujirea persoanei proprii”. În realitate, nu există un conflict real între iubirea de sine şi iubirea pentru aproapele. Omul trebuie să se iubească pe sine doar în măsura în care această iubire maximizează iubirea pentru aproapele. Toată dragostea se rezumă la iubirea de sine, însă este vorba despre iubirea de sine de dragul iubirii a cât mai mulţi oameni posibil. (Pr. Avârvărei Dumitru)

Cuvânt care zidește și cuvânt care omoară

În viteza în care trăieşte omul actual, acesta nici nu mai are putere să se aplece asupra tuturor cuvintelor care îl înconjoară. Aşa ajungem să nu mai fim atenţi nici cum vorbim, nici ce vorbim. Apoi nicicând omenirea nu a tipărit atâtea cuvinte, nicicând nu a lansat în eter atâtea vorbe ca azi şi totuşi „ochiul nu se satură să vadă şi urechea nu se satură să audă”. De ce? Pentru că multe vorbe de astăzi nu mai hrănesc fiind goale de sens. Cuvintele devin pline de sens însă atunci când se întorc la sensul lor principal: acela de a forma pe om.

Un pedagog contemporan spunea că este într-adevăr „un privilegiu fantastic a ne putea exprima prin cuvinte, a comunica mai ales cu ajutorul unor flexibile, maleabile, mobile, mici pietricele umane, făcute în aparenţă doar din aer sau din mâzgâleli pe hârtie. Un avantaj propriu doar oamenilor. Prin cuvânt putem transmite semenilor gânduri, sentimente, dorinţe, învăţaturi, experienţe. Prin cuvânt putem naşte în cei din faţa noastra sentimente de mânie, de ură sau de pace și linişte”.

„Cuvântul este puterea prin care creăm sau distrugem. Avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem. Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul este cea mai puternică unealtă pe care o are omul. El reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din noi”.

Părintele Nicolae Dură spune despre cuvânt că acesta „îşi împlineşte sensul său înalt numai atunci când slujeşte adevăratei realităti, când are o putere ziditoare. Cuvântul își are vocaţia fundamentală de a lucra pentru naşterea personalităţii semenului. Se poate afirma că fiecare este dus la realizarea deplină sau la ruină prin cuvântul semenului. Aşadar menirea fundamentală a cuvântului divin şi a celui uman este de a ctitori persoana umană întru frumuseţe spirituală, întru bine, adevăr, frumos şi dreptate”.

De asemenea, PS. Ignatie a subliniat importanța și puterea cuvântului astfel: „Din nefericire, trăim într-o lume în care avem foarte puțină grijă față de cuvânt. Există o depreciere a tot ceea ce înseamnă cuvântul – care nu e doar o simplă emisie fonică. Un cuvânt rostit poate să instaureze un întreg univers în jurul nostru.

De exemplu, când rostim cuvântul «suferință», acesta deja instaurează starea de suferință. Cu atât mai mult când ne vorbește cel care este subiectul acestei suferințe, cel care trăiește, în carnea lui, durerea cumplită a suferinței. De asemenea, când vorbim despre iubire, numai rostirea acestui cuvânt înseamnă împărtășire de iubire.

Dacă am învăța să rostim mai mult cuvintele care au un conținut duhovnicesc (într-o exprimare simplistă – cuvintele pozitive), relațiile dintre noi și atitudinea unuia față de celălalt s-ar schimba.

Așa cum există o inflație economică, există și o adevărată inflație a cuvântului. Vorbim foarte mult și, din păcate, foarte prost. Cuvintele noastre sunt goale, fără conținut. Ele nu transmit nimic, nu înviază și nu hrănesc pe nimeni.

Așa cum, prin cuvântul nostru putem să zidim, să înviem pe cineva, tot la fel îl putem distruge (nu numai să-l rănim, putem chiar să-l omorâm). Dacă facem o analiză a cuvintelor pe care le rostim și care rănesc, comparativ cu cele care ar trebui să ne refacă din punct de vedere spiritual, s-ar putea ca procentajul să încline, consistent, înspre cuvintele care poartă în ele o energie distructivă. Rezultatul ar fi unul dezamăgitor pentru noi”.

Concluzia este simplă: să fim cu atenție la ce vorbim și la felul cum vorbim! Să căutăm să zidim prin cuvânt omul de lângă noi! E foarte ușor să distrugi, însă mult mai mult vom avea de câștigat dacă prin cuvântul nostru vom fi de folos aproapelui nostru. (Pr. Avârvărei Dumitru)

Dumnezeu și Cezarul

Să dăm dajdie (tribut) Cezarului sau nu? Fariseii nu meritau ca Iisus Hristos să le răspundă la întrebarea lor dacă trebuie a plăti dajdie Cezarului sau nu, fiindcă ei puneau această întrebare, numai ca să-l surprindă și să-l compromită. Adevărul însă merita să nu fie tăgăduit. Dacă suntem obligați a grăi, apoi trebuie a grăi în conformitate cu adevărul.

Întrebarea ce o pune Iisus Hristos acestor oameni după cererea banului de dajdie, ca să-i spună al cui este chipul şi scrisul de pe el, era o învățătură tacită ce o dădea poporului despre datoriile către domnitori, în ce priveşte toate lucrurile vremelnice. Căci acel chip fiind al Cezarului, însemnă că Cezarul avea oarecare stăpânire asupra acestor fel de lucruri şi prin urmare că ar fi a se opune rânduielii lui Dumnezeu de a refuza acel tribut, când domnitorul îl cerea de la supuşii jurisdicției sale.

Dar această ascultare a supuşilor este mărginită la lucrurile vremelnice, care sunt de jurisdicţia Cezarului și ea nu cuprinde nici pe una din acele ce sunt ale lui Dumnezeu. Mântuitorul prin cuvintele: dați cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu, ne învață a nu jigni niciodată legile lui Dumnezeu ca să ascultăm de alții, oricine ar fi. Trebuie a asculta pe domnitori în tot ceea ce nu este contrar lui Dumnezeu, şi nu-i contrar lui Dumnezeu de a-i asculta în lucruri temporale. Dar dacă este vorba de lucruri oprite prin legile lui Dumnezeu, atunci domnitorii numai trebuie să se aştepte la ascultare din partea supuşilor, aşa după cum şi ei n-ar voi ca miniştrii lor să fie ascultați în contra lor înşile. Nimic nu stabilește mai cu tărie liniștea publică, ca învățătura lui Iisus Hristos, care oprește de a se opune domnitorilor în cele vremelnice, şi prin urmare care obligă de a suporta și suferi chiar tot felul de atingeri, care privesc lucrurile şi bunurile exterioare; precum nimic n-ar fi mai în stare de a face pe popoare fericite, dacă domnitorii ar urma preceptele şi sfaturile Evangheliei; fiindcă ele obligă pe domnitori să-și aducă aminte în toate hotărârile şi orânduielile ce le dau oamenilor, de ceea ce ei datorează lui Dumnezeu, care le poruncește să nu facă decât ce este drept.

Când Iisus Hristos ne zice să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, ne propune o regulă care cuprinde oarecum toată Evanghelia; căci înainte de toate, lui Dumnezeu trebuie să-i dăm totul. Și cum noi nu am putea să ne raportăm acțiunile noastre decât iubindu-l, iubirea de Dumnezeu trebuie să fie principiul tuturor acţiunilor noastre. Așa că acest precept de a da lui Dumnezeu tot ce-I aparţine, este acelaşi lucru ca şi marele precept al iubirii de Dumnezeu, care cuprinde legea și proorocii. Aceasta se potrivește și cu toate pasajele Sf. Apostol Pavel , care ne cere a face toate spre slava lui Dumnezeu. Ele conțin același principiu. Și fiindcă tot ce facem trebuie a raporta la Dumnezeu, urmează că nu i se poate sustrage nimic, fără a comite o nedreptate faţă de Dânsul.

Oricât de drept este acest precept de a da totul lui Dumnezeu, fiindcă totul lui i se datorează, totuşi El este cel mai puțin observat și se poate zice cel mai violat prin toate păcatele ce le săvârşesc oamenii. Căci toate aceste păcate consistă în abuzul a ceva ce aparține lui Dumnezeu, şi care i se sustrage cu nedreptate. Se pare că cealaltă parte, prin care zice Mântuitorul, că trebuie a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, ar fi mult mai bine observată. Căci ce nu se face pentru aceia ce sunt stăpânitorii lucrurilor vremelnice? Sunt serviți cu primejdia vieții, simţindu-se onorați cei ce se expun pentru dânşii. Puțini sunt cei ce calcă poruncile lor. Şi pe când Dumnezeu prin făgăduinţa bunurilor veșnice şi prin amenințarea cu chinurile care nu se vor sfârși niciodată, reține puțini oameni la datoria lor, domnitorii ţin mai pe toată lumea în ascultare, fie și formală, prin frica de pedepsele temporale şi prin speranța bunurilor acestei vieți.

Fericiți făcătorii de pace. Rareori s-a văzut un răspuns dat la timp mai potrivit ca acel al lui Iisus Hristos. Nici o învățătură nu fu mai necesară poporului evreu în situația în care el se afla atunci. Acest popor se întreţinea într-un spirit de revoltă, care izbucni curând după aceea şi-i pricinui ruina. Fariseii şi falșii zeloși fermentau în taină aceste rele dispoziţii. Dar Iisus Hristos, totdeauna plin de har şi de adevăr, n-a voit să plece din lume, fără să dea drepte învăţături, despre cele ce ei datorau domnitorilor, și fără a preveni rebeliunea, în care întreaga națiune trebuia să piară.

Iisus ştia de asemenea că ucenicii Săi trebuiau să fie prigoniți de Cezari, a căror autoritate şi nume avea să intervină după câteva zile în supliciul ce i se pregătea. Iisus nu ignora acestea, căci Însuşi le prezisese; şi unul din lucrurile pe care-l însemnase prezicând supliciul Său este acela că va fi dat neamurilor. „Fiul Omului, zice el, se va da neamurilor, ca să-l batjocorească și să-l bată și să-l răstignească”. Dar, deși știa toate aceste lucruri, el se poartă cu dreptate faţă de domnitori. Le menține autoritatea, cu care trebuia să fie asuprit El şi Biserica Sa; și învaţă în acelaşi timp pe ucenicii Săi, să stea ca și Dânsul fără de amărăciune şi cu toată supunerea față de autorități.

Să nu ne plângem aşadar, nici de cârmuire când ni se pare că suntem nedreptățiți, fără a ne cerceta bine pe noi înşine, nici de oameni chiar și atunci când ei ne întind curse, ne ponegresc și ne batjocoresc; ci să imităm pe Mântuitorul în toate, aducându-ne pururea aminte mai ales de smerenia şi jertfa Lui. Și păstrând lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, adică curăția conştiinţei noastre, să dăm din inimă tuturor, până și celor mai mari duşmani, tot ce este al lor, tot ce li se cuvine ca oameni.

„Daţi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”. În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață astfel: „Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu – în plan intelectual, moral şi estetic – iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în societate şi că societatea înclină către o necredinţă generală?” (Pr. Șușu Ioan Vasile)