Îndemnuri vechi și pentru azi și pentru mâine…

Singur poporul de jos a păstrat cu încăpățânare cele primite din străbuni. O cirtă n-au voit să lase ori să schimbe. Şi azi, cine vrea să arate nota specifică a naţiei române, alături de celelalte naţiuni, nu o poate arăta decât prezentând ceea ce dă poporul de la sate.

Dacă însă prin comorile de simţire și gândire populară, păstrate în graiul strămoșesc, noi putem dovedi originalitatea specifică a nației române şi obârșia noastră latină, se impune a păstra neatinse aceste comori. Pornind de la un astfel de adevăr elementar ne ridicăm cu tărie împotriva tuturor acelora ce calcă în picioare datinile şi obiceiurile noastre, dispreţuindu-le ori denaturându-le. Vin sărbătorile Crăciunului şi ale Anului nou. Copiii trebuie să fie lăsați să colinde și să ure. Şcolile, mai ales, pot pregăti de minune pe copii. – E datoria lor! Să învăţăm noi pe tineret cum să ure și cum să colinde și să nu lăsăm ca aceste obiceiuri și datini să fie stâlcite de cei ce nu au nici o răspundere şi nici o cultură.Să luptăm din răsputeri împotriva acelora ce caută să întrebuințeze, de pildă, urăturile noastre, sfințite de vremuri, pentru propagande politice, semănând vrajbă şi ură în sânul unui popor cuminte și la locul lui. Mişună de o bucată de vreme, în toate părțile, pretinşi poeţi populari, care, în mod inconștient, vin să parodieze şi să strivească, fără strângere de inimă, cele mai frumoase alcătuiri populare. Aceasta nu este de îngăduit! Nu are dreptul nimeni să se atingă de duhul strămoșesc: acesta e un patrimoniu sacru, al nostru a tuturora!

Faţă de asemenea oameni trebuie să fim fără milă și fără cruțare, mai ales noi dascălii, slujitori oficiali ai culturii şi educaţiei. Să nu îngăduim ca la fereastra noastră să se cânte altceva în loc de colinde, nici să se spună urături care denaturează spiritul românesc înzestrat cu un bun simţ, fără pereche pe lume! Să fim veghetori neadormiţi în jurul comorii de artă și cuget popular, cu deosebire aceia ce venim de la țară și cunoaştem sufletul sătesc! În febrilitatea în care trăim acum când cămara sufletului românesc este deschisă prin căderea graniţelor seculare, să profităm ca, tot ce e bun, tot ce e înălțător, tot ce e specific românesc, să circule de la o provincie la alta, prin curentul viu care suflă între noile hotare! Cu tăria sufletului nostru popular am înghiţit atâtea neamuri care s-au perindat în cursul vremurilor peste pământul acestei țări, cu aceiași tărie de suflet vom birui şi în viitor. Să nu îngăduim dar ca prin nimic să se micşoreze această pavăză a românismului şi unealtă de cucerire sufletească străinilor ce vieţuiesc alături de noi. Trecutul ne-o spune convingător, prezentul ne-o strigă poruncitor! Acesta este un fragment dintr-un articol apărut într-o revistă de acum 100 de ani la Botoșani, articol ce îndemna popoprul să lupte pentru tradițiile și obiceiurile sale… Citind aceste rânduri te întrebi cum pot fi ele oare atât de actuale pentru noi? A trecut atâta vreme și nu am reușit să învățăm din greșelile înaintașilor noștri? Îndemnul e unul și se rezumă astfel: Să nu uităm cine suntem și să nu uităm datoria pe care o avem față de cei ce vin după noi!Dacă noi nu trăim și simțim românește, cu atât mai puțin copiii noștri!

Despre Cuvântul lui Dumnezeu

„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”

Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Dumnezeu a spus „să fie” şi a fost. Dimensiunile cuvântului evanghelic în comparaţie cu alte cuvinte de pe pământ le afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Vă fac cunoscut fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine, nu este după om, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, ci prin descoperirea lui Dumnezeu” (Gal. 1, 11-12).

Introducând mereu pe credincioși în opera de mântuire, Sfânta Scriptură îndeplinește rolul de călăuză a credinței în care este așezată prin judecata și interpretarea conținutului ei de către Biserică.

Biserica foloseste Scriptura, are Scriptura, care cuprinde esența descoperirii dumnezeiești, deci și temeiurile revelate ale existenței Bisericii. De fapt, în Biserica Ortodoxă primul contact cu Scriptura, credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, după cum observă un autor protestant: „primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei”. Credinciosul ortodox trăiește tainele iconomiei divine prin participarea activă la cultul divin în care se citesc pericope din Vechiul și Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi în cult, i se dă acesteia cinstea cuvenită, de prim izvor al credinței și al cultului.

În perioada în care trăim, Cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit printr-o varietate de forme şi mijloace, fără precedent istoric. Pe lângă predicile pe care le putem asculta nestingheriţi, duminică de duminică, avem la dispoziţie o bogată ofertă de literatură şi publicaţii creştine, radiouri şi televiziuni cu conţinut creştin, întâlniri de tot felul, iar internetul oferă cele mai diverse modalităţi de propagare a Evangheliei. Dar cu toate acestea, am senzaţia că niciodată, El n-a fost mai neglijat ca acum.

Să luăm aminte la puterea cuvântului, pentru că el devine puternic atunci când este unit cu rugăciunea, spune părintele Rafail: “Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gândurile dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevarată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om. Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: «Te iubesc», aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celalalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului”.

Avem atâtea lucruri de făcut, în atâtea direcţii de alergat, încât cu greu mai găsim câteva minute pentru a sta liniştiţi în faţa Scripturii. Suntem preocupaţi de afaceri, de politică, de mersul lumii acesteia, suntem prinşi în angrenajul lumii audio-vizualului, care aduce la noi în casă tensiunile întregului glob pământesc, şi cu greu mai reuşim să ne liniştim sufletele pentru a rămâne câteva clipe în intimitate doar noi şi Dumnezeu în faţa Cuvântului Său. Evenimentele cotidiene ne invadează fiinţa, violându-ne viaţa privată, făcându-ne superficiali şi expeditivi în relaţia cu Dumnezeu. Viaţa a devenit atât de aglomerată şi de presantă, solicitându-ne întreaga atenţie şi concentrare, aşa încât cu greu mai reuşim să ne-o păstrăm trează şi la vocea Scripturii și a cultului liturgic.

Pretenţiile ridicate ale vieţii, crizele financiare, serviciile şi slujbele care ne pretind din ce în ce mai mult, tentaculele sufocante ale caracatiţei aparatului birocratic, au repercursiuni din cele mai nefericite asupra spiritului nostru. În lipsa noastră de înţelepciune, când ajungem în criză de timp, primele activităţi pe care le scurtăm sau chiar le eliminăm din programul nostru sunt: citirea Bibliei şi rugăciunea. Efectele acestei stări de fapt se pot vedea, cu ochiul liber, în lipsa de putere şi de impact a Bisericii de astăzi. Dar Dumnezeu nu Şi-a schimbat metodele Sale de lucru. Cuvântul Său este viu şi rămâne în veac. El continuă să aibă un rol esenţial în viaţa creştinului, iar omul care-I acordă locul pe care acesta îl merită va avea numai de câştigat, adică mântuirea. (Pr. Șușu Ioan Vasile)

Iertarea este iubirea în acţiune

Relația omului cu Dumnezeu a suferit mult în urma căderii, întunecându-i-se mintea și înrăutățindu-i-se voia.

Iertarea aproapelui nu poate fi pomenită ca vitute în timpurile vechi. O foarte lungă perioadă de timp, lumea veche este condusă de legea imuabilă a unei echități mecanice; legea talionului atât de des întâlnită – ca formulare ori ca simplă practică – la păgâni sau Iudei, este tocmai expresia acestei concepții de strictă reversibilitate a faptelor oamenilor: binele trebuie răsplătit cu binele, răul – cu rău.

În mozaismul Vechiului Testament nu se poate desprinde aspectul de înnoire pe care îl produce iertarea în ființa omenească. Omenește și juridic, iertarea nu se justifică.

Vechiul Testament cunoaște porunca iertării dușmanului. Totuși caracterul iertării iudaice din Vechiul Testament este departe de noblețea iertării creștine. Chiar iertând, vechiul iudeu lăsa deoparte, nu ținea necazul asupra greșitului său, din siguranța pe care o avea că răzbunarea e totuși în mâna lui Dumnezeu, Care însă o va aplica mai drept decât el. Având convingerea că Dumnezeu îl va răzbuna, evreul renunță la răzbunarea sa, lăsându-o pe seama Domnului Savaot.

Și ne iartă precum noi nu iertăm?

Analiza acestui verset „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm” ne arată acest lucru: “iartă-ne” gr. aphenes (ἄφες). Verbul aphienai, “a lăsa, a trece cu vederea, a ierta”, are aici sensul de “a ierta”. E vorba de o iertare definitivă, caracter exprimat de caracterul aorist al verbului; “datorie”: gr. apheilemata (όφειληματα). E vorba de acele “datorii” pe care omul, în calitate de creatură supusă păcatului, le-a contractat față de Dumnezeu, datorii de care trebuie ori să se achite, ori să fie iertat, alminteri nu va mai putea intra în Împărație. Didahia are singular, “datorie”; Origen citează varianta “greșelile”, “căderile” noastre (paraptomata); ”am iertat”: editorii au optat, legitim, pentru forma de perfect, deși unele traduceri au și prezentul (la fel Didahia). Probabil în aramaică era un perfect cu valoare de prezent. Rugătorul se află în poziția celui care și-a iertat deja datornicii; de unde speranța că Dumnezeu va proceda la fel cu datoriile pe care, la rândul lui, le-a făcut față de El; “precum și noi am iertat (datoriile) datornicilor noștri”, “precum”: hos (ώς), poate avea și valoare cauzală (fiind că), dar sensul principal nu se schimbă, ci se întărește. Fiindcă și noi greșim, ne rugăm să “ne ierte nouă”, însă așa va ierta (Domnul), precum și noi iertăm. Iar dacă suntem pomenitori de rău, nu ne va “ierta nouă”, căci Dumnezeu avându-ne pildă, ceea ce facem noi altora, așa va face și el cu noi.

Dumnezeu face cu omul credincios o “convenție” clară, încheie cu el un fel de “tratat” care se concretizează astfel: “Dacă iertați pe alții, veți fi iertați și voi, dacă nu iertați pe alții, nici voi nu veți fi iertați”, căci “cu judecata cu care judecați, veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura”.  În virtutea acestui pact, omul, dacă împlinește porunca iertării poate să ceară de la Dumnezeu, la rândul său, iertarea pacatelor lui!

Iertarea este iubirea în acţiune! Omul când iartă, îl imită pe Dumnezeu. Păcatul nu durează. E totdeauna gol și sec. Iertarea însă e miraculoasa reparație a stricăciunilor produse de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide calea luminoasă spre eternitate. Iertarea reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. (Pr. Avârvărei Dumitru)