Prețios dar de 8 Martie ne-au făcut, mai ales nouă, femeilor mame din parohia „Adormirea Maicii Domnului” – Catedrala Dorohoi, părinții slujitori, invitându-ne la o seară duhovnicească, să ne împărtășim din cuvintele părintelui prof. Partenie-Cristian Apostoaie de la Biserica „Vovidenia” din Botoșani.
Tema întâlnirii, „Chipul Maicii – maternitatea duhovnicească în viețile sfintelor”, a fost propusă de părintele profesor Marian Iftode, în contextul anului comemorativ al sfintelor femei din calendar. Au fost onorate astfel mironosițele, mucenițele, cuvioasele, soțiile și mamele creștine, accentuându-se rolul lor în istoria mântuirii și în viața familiei, amintindu-se de canonizarea recentă a celor 16 sfinte femei românce și de promovarea rolului femeii în Biserică și familie, în cultivarea virtuților creștine. Părintele profesor pr. Partenie-Cristian Apostoaie, cu o deosebită delicatețe și evlavie, resimțite de noi toți, și-a început discursul făcând referire la Icoanele Maicii Domnului din Catedrală, care o înfățișează cu pruncul în brațe, și în mod special la icoana ,,Îndrumătoarea”, în care Maica Domnului arată cu mâna dreaptă spre pruncul Iisus, o expunere vizuală raportată la puținele cuvinte, alese cu grijă și spuse de ea la nunta din Cana, dar care cuprind întreaga scriptură: „Faceți orice vă va spune El” (Ioan 2,5). Femeia de astăzi, femeia mamă este chemată să urmeze exemplul Maicii Domnului, noua Evă, despre care Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că este scopul creației, „ctitoria tuturor veacurilor”, adică scopul final pentru care a fost creată lumea, „împlinirea planului divin”, prin care lumea l-a primit pe Hristos – Maica Domnului unind pentru totdeauna creatorul și creația sa. Maternitatea duhovnicească, susține părintele Partenie, ne așază astăzi în realitatea duhovniciei, care nu este un atribut exclusiv al preoților duhovnici, căci ea începe din fragedă pruncie, cu mama ca prim duhovnic, care, asemeni Maicii Domnului, îl însoțește pe copil și îl îndrumă – nu spre ea, sufocându-l cu iubirea ei, ci spre Hristos. Și chiar mai devreme, din pântecele mamei, pruncul aude și simte ceea ce trăiește mama. Este perioada în care mama are un rol decisiv asupra lui, motiv pentru care părinții Bisericii sfătuiesc mamele la o spovedanie și împărtășanie deasă, la o viață duhovnicească autentică, un post care să însemne cumpătare în toate și abținerea de la extreme de tot felul. Exemplul oferit este acela al poetului Ioan Alexandru care, la o conferință, a mărturisit faptul că citea Sfânta Evanghelie seară de seară, cu voce tare, soției însărcinate cu al doilea, apoi cu al treilea copil, iar aceștia, la 4-5 anișori, neștiind încă să citească, știau pe dinafară versete întregi din Scriptură. Primul copil, necitindu-i-se deloc, nu știa, la o vârstă similară, nimic din Scriptură. Este un exemplu grăitor, care ne dovedește încă o dată importanța crucială a duhovniciei mamei, a părinților, asupra educației copiilor încă din perioada maternă. Rădăcina copilului, la care acesta va reveni pe parcursul vieții, indiferent de rătăcirile sale, se află în perioada celor 7 ani trăiți alături de tata și mama („preotul casei”), iar părintele Partenie menționează 3 lucruri importante în duhovnicie: 1. Preotul duhovnic (confesor, părinte în duh, învățător, doctor de suflet, prieten și mână a lui Dumnezeu), mama și tata, toți trei trebuie să-l pună pe copil pe cale spre Hristos. Mama, cu o iubire pământească limitată, de cele mai multe ori îl îndreaptă spre ea, și această dragoste „ucide”, spune Sf. Ioan Gură de Aur; singura iubire nelimitată este a lui Hristos, care și-a vărsat sângele pentru toți până la ultimul om. Mama, astăzi, îi oferă de cele mai multe ori copilului cea mai bună educație, cele mai bune haine, toate facilitățile lumii, dar nu i-l mai dăruiește pe Hristos. La finalul clasei a VIII-a sau a XII-a, și chiar până la finalul vieții, mai mult decât cunoștințele și bunurile materiale – care sunt bune cu măsură –, va conta cât Dumnezeu are în sufletul lui, căci o viață fără Hristos va fi foarte grea și periculoasă. 2. Duhovnicia nu se naște. Părintele duhovnic și mama nu vor avea calitățile blândeții, discernământului și luminii ca să-l conducă pe copil spre Hristos dacă, la rândul lor, nu au un duhovnic bun. Un duhovnic bun se formează dacă este un fiu duhovnicesc bun! 3. Cel mai greu este să faci ceea ce zici sau îi înveți pe alții. Copilul va face mereu ceea ce vede, nu ceea ce aude. Atunci când există armonie deplină între cuvânt și faptă, suntem ortodocși autentici. De aceea, „singurul ortodox autentic este Hristos” și ortodoxia este singura religie autentică. Hristos este singurul din istoria omenirii care a făcut ceea ce a spus: și-a dat viața, a iubit vrăjmașii, iar după Înviere nu s-a arătat acestora din urmă (lui Pilat și celor care l-au răstignit) din discreție, ca să nu se impună. De aceea, și azi, el vine cu aceeași smerenie la ușa noastră și cu o discreție extraordinară se propune mamelor de astăzi. Părintele profesor amintește cu tristețe de faptul că astăzi trăim vremuri cumplite de imitare a tot ce e rău și nefolositor din jurul nostru, pentru că facem ceea ce este comod și ușor. Practicarea ortodoxiei este foarte grea, de aceea ne îndeamnă pe toți să facem ceea ce propovăduim în familie, la serviciu și chiar în Biserică.
Partea a doua a discursului a făcut referire la cele 16 sfinte românce, recent canonizate, ca exemplu de practicare a ortodoxiei cu discreție extraordinară, blândețe, demnitate, dar și fermitate. Exemplul propus este al Sfintei Blandina de la Iași care, rămânând singură, a plecat la București la unicul ei copil, care era căsătorit. Fiind perioada regimului comunist, faptul că „mama Blandina” mergea zilnic la biserică aducea probleme familiei. Nora ei, profesor, i-a dat timp să aleagă între a locui cu ei, dar fără de Hristos, sau a rămâne în Biserică. „Voi mie să nu-mi dați trei zile ca să-l aleg pe Dumnezeu. Eu pe Dumnezeu îl am dintotdeauna”, a spus sfânta, făcându-și bagajele și părăsind casa în aceeași zi. Sfințenia este discretă, dar fermă. ,,Toate cele 16 sfinte, conchide părintele, au iubit Biserica, s-au spovedit și împărtășit și s-au smerit.” Lumea de astăzi trăiește o „schizofrenie duhovnicească”. Dumnezeu este precum îl vrem noi, bun și iubitor cu noi, dar drept cu ceilalți, și, paradoxal, oamenii se află între două extreme: fie îl acceptă pe Dumnezeu, dar nu și pe Hristos, fie îi acceptă pe amândoi, dar nu și Biserica. Se preferă comoditatea absurdă de a sta și a te ruga doar acasă, biserica fiind pentru unii doar un loc de participare la evenimente sau de „închiriat” pentru poze. Sfintele femei canonizate, toate, au iubit „metania, rugăciunea și postul”. În ortodoxie, spunea părintele, slujbele sunt lungi deoarece ne pregătesc pentru veșnicie. „Cum vom sta în fața lui Hristos dacă nu reușim să stăm două-trei ore la o slujbă? Nu slujbele sunt lungi, ci răbdarea noastră este scurtă!” La finalul serii duhovnicești, părintele Partenie ne-a împărtășit o istorioară trăită în tinerețe, când părintele Talasie și mama Vica spălau pe jos în Catedrala Metropolitană de la Iași, iar mama Vica, ce se împărtășea în fiecare zi, putea fi auzită spunând doar: „Mila Ta, Doamne, și voia Ta”. Tinerii au întrebat-o ce părere are despre mântuire, iar aceasta le-a zis: „Nu mi-e frică de moarte! Cine e în biserică face un pas și e în Rai. Cine e afară…” Concluzia este suficient de grăitoare: copilul trebuie dus la biserică de mic, dinainte de a se naște, iar primii părinți duhovnici (mama și tata), și chiar părintele duhovnic (preotul) să facă ceea ce spun și propovăduiesc! ,,Cine nu luptă nu reușește niciodată. Facem eforturi să cumpărăm cele lumești: o casă, o mașină, și este greu, dar să cumpărăm raiul și veșnicia? E scump, foarte greu și scump, cere efort și jertfă!”
A fost o seară cu totul specială, ca și invitatul nostru. Ne-a lăsat pe toți întrebându-ne cum stăm noi în fața lui Hristos. Cât de mult facem fiecare în dreptul nostru. Cât de buni suntem ca părinți pentru copiii noștri. Cât de puțin iubim și cât de mult avem de îndreptat pentru a fi pe Cale și a îndrăzni la Hristos. Să avem rugăciunile celor 16 sfinte românce canonizate și ale tuturor sfintelor mironosițe, cuvioase și mucenițe, ale celor 40 de Sfinți Mucenici pe care îi sărbătorim astăzi împreună cu cei din temnițele comuniste, care să ne aducă răbdarea cea mult folositoare în toate greutățile vieții, curajul lor, iubirea, inima la Hristos și nădejdea la Maica Domnului! Îl așteptăm cu drag pe părintele prof. Partenie-Cristian Apostoaie și cu o altă ocazie, și ne rugăm bunului Dumnezeu ca semințele aruncate de sfinția sa în această seară să dea rod în sufletelor tuturor celor care l-au ascultat. „Mila Ta, Doamne, și voia Ta!”(Prof. Gianina Magdalena Cucoreanu)
Seară duhovnicească în Cercul Misionar ,,Sfinții Voievozi” – Ibănești, Parohia ,,Sfinții Voievozi” – Fundu-Herții, 05 Martie 2026 FOTO
Joi, 5 martie 2026, în Parohia ,,Sfinții Voievozi” Fundu-Herții, Cercul Misionar Ibănești, Protopopiatul Dorohoi, a avut loc o seară duhovnicească deosebită în contextul Anului omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al Sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenice, monahii, soții și mame).
Evenimentul l-a avut ca invitat pe Părintele Dr. Arhimandrit Ștefan Gușă starețul Mănăstirii ,,Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa”, de la Vadu Negrilesei. Conferința a fost moderată de Părintele paroh Mîndru Cristian în prezența Părintelui Protopop Ionuț-Ștefan Apetrei, a preoților din cadrul Cercului Misionar Ibănești și a enoriașilor prezenți atât din parohie cât și din alte parohii. Seara duhovnicească a început cu rostirea rugăciunii Împărate ceresc de către toți cei prezenți, apoi cu un scurt cuvânt de prezentare a invitatului și a temei conferinței. Călugărit la Putna părintele cuvios Ștefan Gușă în cei peste 50 ani de călugărie a adunat și arătat o bogată experiență monahală, pastorală și academică împletind de a lungul vieții slujirea Bisericii cu preocuparea constantă pentru studiu și aprofundare teologică. De la școala din sat, la Seminarul Veniamin Costache, la institutul Teologic Ortodox din București până la centre universitare academice din Elveția și Londra, părintele doctor Ștefan Gușă și-a desăvârșit pregătirea prin studii doctorale în Teologie, Filologie și Filosofie. Afară de cele 6 cărți publicate și peste 100 de articole în diverse reviste de specialitate, părintele a avut și o bogată activitate în ceea ce privește zidirea de lăcașuri sfinte, cu caracter duhovnicesc și cultural atât în țară cât și în afara țării, cultivând rugăciunea, credința și tradiția ortodoxă împlinind viața duhovnicească prin sprijinul comunității ca împreună lucrare de iubire și rugăciune pentru suflet. S-a prezentat apoi importanța temei anului omagial și anul comemorativ vorbindu-se despre acele femei sfinte care au arătat că drumul spre sfințenie nu depinde de apartenența la o anumită categorie socială, ci de conlucrarea persoanei umane cu Harul Divin, finalizând în sfințenie călătoria lor pământească. A urmat cuvântul Pr. Dr. Arhim. care a vorbit la început despre prima familie din Rai, Adam și Eva, despre binecuvântarea dată de Dumnezeu ,,creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”(Fac. 1,28), binecuvântare care s-a desăvârșit prin participarea Mântuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii, unde a avut loc și prima minune (Ioan 2, 1-11). Astfel, atât prin cuvântul Mântuitorului și al Sfinților Apostoli de mai târziu, dar și prin darul dat tuturor întâistătătorilor care au organizat Biserica s-a arătat că aceasta, Biserica, are sfânta datorie de a veghea și susține familia creștină, oferind sprijin în educarea și creșterea copiilor, în spiritul învățăturii lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur numește familia creștină biserica de acasă locul unde prin bunice și mame, copiii și nepoții descopăr pe Dumnezeu, iubesc pe Maica Domnului și se roagă cu credință sfinților împlinind învățăturile morale ale Bisericii. Părintele ne-a vorbit apoi despre numeroase femei purtătoare de iubire sfântă atât din Vechiul Testament cât mai ales din Noul Testament, femei care alături de iubire au dovedit bărbăție și curaj mai mult decât Sfinții Apostoli, arătând că drumul spre sfințenie nu depinde de apartenența la un anumit popor sau la o anumită pătură socială sau intelectuală, ci de deschiderea inimii către Dumnezeu și conlucrarea cu Harul Divin. Mucenițe care au mărturisit credința cu prețul vieții lor, mame creștine, soții de voievozi și mame de sfinți, femei care au sihăstrit în munți prin peșteri și prin văgăunile pământului și care, unele, fără a ști carte știau Psaltirea și Ceaslovul, slujbele bisericești și uneori tot ce se întâmplă în lume. De asemenea a arătat că suntem, neamul cu istoria cea mai zbuciumată și mai nedreptățită și a trebuit să curgă șiroaie de lacrimi, de sudoare și de sânge nevinovat până să fim ceea ce suntem și să avem ceea ce avem. Că sfinții nu s-au născut sfinți și că au fost oameni asemenea nouă, dar care și-au închinat întreaga viață slujirii lui Dumnezeu și aproapele, oricare ar fi fost acesta. Și dacă unii au ajuns sfinți în primul și în primul rând, meritul se cuvine mamelor lor, care i-au născut și i-au crescut în frica de Dumnezeu și în dragoste. Așadar sfinții au avut mame sfinte. Expresia românească ,,cei 7 ani de acasă”, vorbește despre mama care are obligația morală să se ocupe de educația și formarea spirituală a pruncilor. După cei 50 de ani de ateism și comunism începând cu anul 1992 și până astăzi, calendarele și sinaxarele au adăugat în jur de 100 de sfinți printre care în anul 2025 au fost canonizate 16 femei sfinte care au strălucit prin viețuirea lor cea întru Hristos. Între acestea avem pe Filoteia – mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, pe Filotimia – mama Cuviosului Dometie de la Râmeț, pe Anastasia – mama Mitropolitului Andrei Șaguna, pe Olimpia – mama Sfântului Cuvios Petroniu de la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, pe cuvioasele: Mavra din Ceahlău, pe Nazaria, Olimpiada și Elisabeta de la Mănăstirea Văratec, Antonina de la Tismana, Elisabeta de la Pasărea, Evloghia de la Samurcăcești. Mai avem și câteva femei care, chiar dacă au viețuit în lume au avut o trăire sfântă precum Blandiana de la Iași, doamna Maria Brâncoveanu soția marelui voievod martir și mama celor patru fii, de asemenea martirizați și pe Platomida de la Argeș soția lui Neagoe Basarab. A urmat susținerea temei propriu zise despre Sfânta Olimpia de la Fărcașa, județul Neamț, mamă a opt copii dintre care ultimul a fost Petru devenind prin tunderea în monahism monahul Petroniu, cel care după 81 de ani de viață monahală, în etate de 95 de ani a urcat în Împărăția Cerească, fiind canonizat în anul 2025 de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Sfântul Cuvios Petroniu, licențiat în teologie și filosofie cu o înaltă pregătire teologică și cu o aleasă trăire duhovnicească, ne-a lăsat și câteva scrieri unele publicate altele în manuscrise. Între aceste scrieri întâlnim undeva un capitol pe care Sfântul Cuvios Petroniu îl dedică mamei sale. Astfel, Pr. Dr. Arhim, a dat citire cuvântului Sfântului Cuvios Petroniu despre mama acestuia, Sfânta Olimpia și care începe cu acest cuvânt: ,,În toată viața ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ținea cu multă evlavie, chiar și pe cele mai mici. Deși nu știa carte știa fără greș sărbătorile, posturile și pomenirile anuale ale celor răposați. Milostenia îi era grija de căpetenie… Când suna clopotul de Vecernie treburile erau gata, începea duminica. A doua zi mergem cu toții la Sfânta Biserică după ce ne ceream iertare unii la alții… Ea torcea, împletea, țesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea și toate așternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor, până au crescut copiii mari. Ne-a crescut în frica de Dumnezeu, cu respect față de oameni și cu cinste. Nu cruța nici bățul, când nu eram în rânduială. În Joia Mare, pe când mă aflam acasă am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar și-i spălase picioarele, în amintirea smereniei Domnului de la Cina cea de Taină.” Părintele a prezentat mai departe și alte evenimente ale vieții Sfintei Olimpia printre care faptul că numea păștile și cozonacii mândra față a Domnului Hristos la Paști. Bătrână și suferindă nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Cu toate că nu învățase carte știa pe de rost Crezul, Visul Maicii Domnului, alte rugăciuni și cântări din cadrul sfintelor slujbe și din psalmi învățate de la biserică. Mereu era în rugăciune, făcând cruci și mătănii. Pentru moarte era pregătită de multă vreme atât în ceea ce privește obiectele de îmbrăcăminte cât și gândul și bucuria de întâlnire cu Hristos. Cu trei zile înainte de moarte a postit, a chemat preotul și s-a spovedit și împărtășit, s-a spălat și în timp ce se pieptăna a zis uneia dintre fiice: ,,Uite, vin pe cărare trei femei în alb”. Așa a fost plecarea de pe pământ în prezența luminii lui Hristos și a Sfinților Îngeri, viață închinată lui Dumnezeu. Indiferent de greutățile întâmpinate în viață prin credință, răbdare și darul lui Dumnezeu și-a crescut copiii nu prin cuvinte multe, ci prin fapte minunate, fapte creștinești, care în plinătatea Duhului Sfânt au putut determina pe copii și în special pe Sfântul Cuvios Petroniu nu doar să aleagă viața monahala ci, așa cum a văzut la mama lui, viața slujirii lui Hristos ce are ca finalitate desăvârșirea în Împărăția Cerurilor. După încheierea cuvântului a urmat o pauză de 5-10 minute, timp în care preoții și credincioșii prezenți au înaintat întrebări. A urmat răspunsul la aceste întrebări dat de Pr. Dr. Arhim., subliniindu-se încă o data valoarea și importanța femeii creștine în familie și societate și contribuția acestora la nașterea și creșterea de fii duhovnicești ai Bisericii. La rugămintea părintelui paroh, părintele protopop Ștefan- Ionuț Apetrei a încheiat seara duhovnicească mulțumind tuturor celor prezenți și în special invitatului punctând cele mai importante idei ale serii și adăugând cuvânt de folos duhovnicesc celor prezenți.
Pentru punctele unde lumea trece prea ușor granița, s-a introdus un… Prea-Control de rutină — adică încă unul, preventiv, ca să nu rămână omul cu impresia că a fost simplu.
Familia – chemare spre comuniune și spațiu al însoțirii mântuitoare. Familia a fost așezată de Dumnezeu în inima creației ca un loc al odihnei și al creșterii ca un Eden în miniatură, unde omul învață, încă de la început, ce înseamnă să iubească, să rabde, să dăruiască și să se dăruiască. În sânul familiei se rostește pentru prima dată numele lui Dumnezeu, se învață rugăciunea, se gustă bucuria, dar și lacrima, se formează conștiința și se modelează chipul interior al omului. Biserica a privit întotdeauna familia nu ca pe o realitate secundară, ci ca pe o mică Biserică, un spațiu sfințit de har, în care se prelungește taina comuniunii dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur numește familia în mod explicit „mica Biserică” , subliniind că viața conjugală și creșterea copiilor sunt chemate să se împlinească în orizontul sfințeniei. Taina Cununiei nu este doar o binecuvântare pentru început, ci o chemare spre o viață trăită în comuniune, sub privirea lui Dumnezeu, cu nădejdea că iubirea omenească poate fi transfigurată de har.După cum arată părintele Dumitru Stăniloae, „iubirea dintre soți este chemată să devină purtătoare a iubirii lui Hristos”, deschizând familia către o viață eclezială autentică. Astăzi, mai mult ca oricând, familia se află la răscruce. Nu pentru că ar fi pierdut sensul ei, ci pentru că este pusă în fața unor încercări multiple: graba vieții, presiunea economică, migrația, fragilizarea relațiilor, confuzia valorilor, lipsa timpului pentru dialog și rugăciune. Aceste realități nu anulează însă frumusețea familiei, ci o cheamă la o mai profundă așezare, la o lucrare mai conștientă și mai responsabilă. În acest context, Biserica nu se află în fața unei crize fără ieșire, ci în fața unei vocații pastorale reînnoite: aceea de a însoți familia pe drumul ei, cu discernământ, cu blândețe și cu adevăr.Sfântul Isaac Sirul exprimă această pedagogie a iubirii dumnezeiești atunci când spune: „unde este dragostea, acolo nu este constrângere” . Nu pentru a o judeca, nu pentru a o constrânge, ci pentru a o sprijini, pentru a o ajuta să-și redescopere frumusețea chemării sale. Însoțirea duhovnicească a familiei nu este o invenție pastorală recentă, ci o lucrare adânc înrădăcinată în Tradiția Bisericii. Dumnezeu Însuși este Cel Care însoțește omul: îl caută, îl ridică, merge cu el, îi respectă libertatea și îl cheamă neîncetat la viață. În acest sens, însoțirea este forma concretă prin care iubirea lui Dumnezeu se face simțită în viața de zi cu zi a familiei. Preotul, în această lucrare, este chemat să fie mai întâi părinte, apoi învățător; mai întâi martor al iubirii lui Dumnezeu, apoi îndrumător. Rolul său nu este acela de a oferi soluții rapide tuturor problemelor, ci de a crea un spațiu de încredere, de ascultare și de rugăciune, în care familia să poată crește, să se vindece și să se maturizeze duhovnicește. Însoțirea duhovnicească presupune timp, răbdare și mult discernământ. Presupune acceptarea faptului că fiecare familie are ritmul ei, istoria ei, rănile ei și darurile ei. Presupune o apropiere care nu invadează, dar nici nu abandonează; o prezență care nu domină, dar nici nu se retrage; o slujire care se face adesea în tăcere, prin rugăciune, prin cuvânt rostit la vreme și prin simpla disponibilitate de a fi aproape. Această lucrare nu este una lipsită de greutăți. Sunt momente în care preotul simte neputința, oboseala, limitele proprii. Sunt situații în care familia pare să se îndepărteze, să se închidă, să nu mai găsească puterea de a merge mai departe. Și totuși, chiar și atunci, Biserica rămâne aproape, asemenea unui părinte care veghează, chiar și atunci când copilul său rătăcește. Nădejdea noastră nu stă în perfecțiunea familiilor, ci în harul lui Dumnezeu care lucrează în fragilitate. Nu stă în absența problemelor, ci în prezența iubitoare a Bisericii. Familia nu este chemată să trăiască un ideal abstract, ci să-și transforme viața concretă într-un drum spre Împărăție. Lucrarea de față își propune să reflecteze asupra modului în care preotul poate însoți familia în parohie, păstrând echilibrul dintre adevăr și milă, dintre rigoare și blândețe, dintre fidelitatea față de învățătura Bisericii și atenția față de omul concret. Vom încerca să conturăm un chip al preotului ca părinte duhovnicesc, ca medic al sufletelor și ca martor al nădejdii, chemat să ajute familia să-și regăsească locul ei firesc în viața Bisericii. Această însoțire nu promite un drum lipsit de încercări, dar promite un drum străbătut împreună, sub lumina harului. Un drum care nu ne întoarce la un Eden pierdut, ci ne conduce, pas cu pas, spre Edenul care se zidește în inimă, prin credință, iubire și comuniune. CAPITOLUL I Familia – icoană vie a comuniunii treimice Familia nu este o simplă realitate socială, nici doar o instituție necesară ordinii comunitare. În înțelegerea Bisericii, familia este o taină a comuniunii, o chemare la viață împreună, întemeiată pe însăși structura iubirii dumnezeiești. Dumnezeu nu Se descoperă ca singurătate, ci ca Treime de Persoane, unite prin iubire desăvârșită. De aceea, omul, creat după chipul Său, poartă în adâncul ființei dorul comuniunii. Încă de la începutul creației, Scriptura ne arată că „nu este bine ca omul să fie singur” . Această afirmație nu exprimă doar o nevoie psihologică, ci revelează o lege ontologică a existenței umane: omul se împlinește doar în relație. Familia apare astfel ca primul spațiu în care această vocație relațională prinde formă concretă, ca locul unde iubirea se învață și se exersează zi de zi. În taina Cununiei, iubirea dintre soți este ridicată la rang de slujire sacramentală. Nu este doar binecuvântată, ci este chemată să devină transparentă pentru harul lui Dumnezeu. Soții nu sunt doar doi oameni care își promit fidelitate, ci devin împreună icoană vie a comuniunii, chemați să reflecte, în chip omenesc, iubirea jertfelnică și dătătoare de viață a lui Dumnezeu.În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae subliniază că „familia este o comuniune de persoane chemată să crească în iubire prin har” . Această viziune teologică a familiei ne ajută să înțelegem de ce Biserica nu privește familia doar prin prisma reușitelor sau a eșecurilor ei, ci ca pe un organism viu, aflat într-un proces continuu de devenire. Chiar și atunci când este rănită, familia nu își pierde demnitatea; chiar și atunci când se clatină, nu încetează să fie chemată la comuniune. Dacă familia este icoană a comuniunii treimice, atunci ea nu poate fi lăsată să meargă singură. Așa cum icoana este așezată în biserică și îngrijită, luminată de candelă și cinstită cu rugăciune, tot astfel familia are nevoie de prezența vie a Bisericii. Nu pentru a o controla, ci pentru a o sprijini; nu pentru a o judeca, ci pentru a o ajuta să-și redescopere vocația.După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „casa în care se roagă soții este o biserică”³. Această perspectivă ne pregătește să înțelegem rolul preotului nu ca administrator al normelor, ci ca slujitor al comuniunii. Însoțirea duhovnicească a familiei își are temelia în această realitate: familia nu este singură pe drumul ei, pentru că drumul ei este, de fapt, drumul Bisericii. CAPITOLUL II Însoțirea duhovnicească – sens teologic și chemare pastorală În limbajul Bisericii, a însoți nu înseamnă a conduce autoritar, nici a supraveghea de la distanță, ci a merge împreună, a împărtăși drumul, a rămâne aproape. Însoțirea este o formă de iubire responsabilă, o prelungire a pedagogiei divine, prin care Dumnezeu nu îl forțează pe om, ci îl cheamă, nu îl grăbește, ci îl așteaptă, nu îl abandonează, ci îl caută neîncetat. Întreaga istorie a mântuirii poate fi citită ca o istorie a însoțirii lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu merge cu poporul Său prin pustie, Se face prezent în cortul întâlnirii, Se apropie de cei rătăciți. Această pedagogie își află împlinirea în Hristos, Care „nu a venit să fie slujit, ci să slujească” , asumând apropierea până la capăt, prin întrupare, prezență și jertfă. Această logică a însoțirii stă la baza lucrării pastorale a Bisericii. A însoți duhovnicește o familie înseamnă a face vizibilă această prezență iubitoare a lui Dumnezeu în viața ei concretă. Nu este vorba despre o tehnică pastorală sau despre o metodologie rigidă, ci despre o atitudine duhovnicească, despre o stare de inimă care se naște din experiența propriei întâlniri cu Dumnezeu. Teologic vorbind, însoțirea duhovnicească este o lucrare sinergică: Dumnezeu lucrează, dar nu fără om; harul este prezent, dar nu anulează libertatea.Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă această realitate atunci când spune că „Dumnezeu nu mântuiește pe om fără consimțământul lui” . Preotul nu se substituie lucrării lui Dumnezeu, ci se face slujitor al harului, martor al prezenței lui Dumnezeu în viața familiei. El nu merge înaintea familiei ca un conducător infailibil, nici în urma ei ca un observator pasiv, ci alături, cu discernământ și cu respect față de ritmul fiecăruia. Este important să subliniem că însoțirea nu înseamnă absența exigenței. A merge împreună nu înseamnă a confirma orice alegere, ci a ajuta familia să discearnă, să înțeleagă consecințele, să-și asume drumul. Exigența, însă, nu este impusă din exterior, ci se naște din interior, din conștiința trezită și din dorința de a trăi în adevăr.După cum spune Sfântul Isaac Sirul, „cel ce mustră cu dragoste zidește, iar cel ce mustră cu asprime dărâmă” . În acest context, rolul preotului capătă o profunzime aparte. El este chemat să fie semn al fidelității lui Dumnezeu, al acelei iubiri care nu se retrage atunci când lucrurile devin dificile. Însoțirea presupune capacitatea de a rămâne aproape și atunci când familia se află în confuzie, în tensiune sau în eșec, fără a pierde speranța și fără a abandona adevărul. Acest capitol ne ajută să înțelegem că însoțirea nu este un adaos opțional la viața parohială, ci o dimensiune esențială a misiunii Bisericii. Pe această temelie se va contura, în continuare, chipul concret al preotului ca părinte, medic și martor al nădejdii, chemat să dea formă vie acestei însoțiri în viața de zi cu zi a familiei. CAPITOLUL III Preotul – părinte, medic și martor al nădejdii Însoțirea duhovnicească a familiei nu poate fi înțeleasă în afara persoanei preotului. Nu ca funcție, nu ca rol administrativ, ci ca prezență vie, ca om chemat să poarte, în slujirea sa, chipul iubirii părintești a lui Dumnezeu. În Biserică, nimic esențial nu se face impersonal; totul se transmite prin persoane, prin relații, prin întâlniri concrete. Preotul nu este trimis în parohie doar pentru a oficia Sfintele Taine, ci pentru a rămâne cu oamenii, pentru a le cunoaște viața, pentru a le purta poverile, pentru a le împărtăși nădejdea. În acest sens, el devine un reper de stabilitate într-o lume marcată de instabilitate, o prezență care nu se grăbește să judece și nu se teme să rămână aproape. 1. Preotul ca părinte duhovnicesc A fi părinte duhovnicesc nu înseamnă a exercita autoritate, ci a naște viață. Paternitatea duhovnicească se construiește în timp, prin încredere, prin răbdare și prin capacitatea de a primi pe celălalt așa cum este. Familia nu se deschide în fața unui funcționar al sacrului, ci în fața unui părinte care știe să asculte fără grabă și să vorbească fără asprime.În acest sens, Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „căci nu caut ale voastre, ci pe voi ” , exprimând esența adevăratei paternități duhovnicești. Această paternitate se exprimă adesea prin gesturi simple: o vizită la timp, un cuvânt rostit cu blândețe, o tăcere respectuoasă, o rugăciune făcută în ascuns. În aceste gesturi se construiește adevărata autoritate duhovnicească, care nu se impune, ci se recunoaște. 2. Preotul ca medic al sufletelor Tradiția Bisericii a văzut dintotdeauna în preot un medic al sufletelor, chemat să vindece, nu să condamne. Familia vine la preot adesea rănită, obosită, uneori confuză. Nu vine întotdeauna cu problemele formulate clar, ci cu simptome: tăceri, tensiuni, îndepărtare, lipsă de bucurie.După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „preotul este doctor, nu judecător” , iar această conștiință schimbă radical modul de apropiere pastorală. În acest sens, discernământul este una dintre cele mai mari virtuți pastorale. Nu toate rănile se vindecă la fel, nu toate familiile au nevoie de același tratament. Preotul trebuie să știe când să vorbească și când să tacă, când să îndrume și când să aștepte, când să cheme la pocăință și când să mângâie. 3. Preotul ca martor al nădejdii Preotul nu este chemat să fie un exemplu de perfecțiune, ci un martor al fidelității lui Dumnezeu. Viața lui, cu luptele și neputințele ei asumate în smerenie, devine o predică tăcută.În acest sens, Sfântul Isaac Sirul afirmă: „unde este deznădejdea, nu poate locui harul” , arătând că simpla rămânere în nădejde este deja o lucrare tămăduitoare. În această triplă ipostază – părinte, medic și martor – se concentrează rolul preotului în însoțirea duhovnicească a familiei. Nu este o sarcină ușoară și nici lipsită de suferință. Dar este o slujire care poartă în ea o mare promisiune: aceea că familia, sprijinită de Biserică, poate crește, se poate vindeca și poate deveni, la rândul ei, izvor de viață și de lumină. CAPITOLUL IV Momente-cheie ale însoțirii familiei în viața parohiei Însoțirea duhovnicească a familiei nu se realizează uniform și continuu, ci se intensifică în anumite momente de răscruce, când viața familiei se deschide mai mult, când apar întrebări, frământări sau bucurii care cer luminare și sprijin. Parohia devine atunci spațiul în care familia poate găsi nu doar răspunsuri, ci mai ales prezență și sens. 1. Înainte de Taina Cununiei – vremea semănatului Perioada pregătirii pentru Cununie este unul dintre cele mai importante momente ale însoțirii. Din păcate, ea este adesea redusă la formalități administrative sau la explicații sumare despre rânduiala slujbei. În realitate, acest timp este o fereastră pastorală rară, în care tinerii sunt deschiși, curioși și disponibili pentru dialog. Însoțirea preotului în această etapă nu urmărește să construiască un ideal nerealist al căsniciei, ci să așeze temelia unei înțelegeri mature: familia ca drum, ca nevoință comună, ca școală a iubirii jertfelnice. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „nu cununa face căsătoria, ci înțelegerea și viața trăită împreună în virtute” , subliniind caracterul profund ascetic și relațional al Tainei. 2. Primii ani de căsnicie – vremea fragilității După bucuria începutului, familia intră adesea într-o perioadă de ajustare și vulnerabilitate. Așteptările diferite, oboseala, lipsa experienței și presiunile exterioare pot genera tensiuni. Aceasta este una dintre etapele în care însoțirea discretă a preotului poate face diferența. O vizită pastorală, un cuvânt rostit la timp, o invitație la dialog sau la rugăciune comună pot preveni acumularea frustrărilor. Familia are nevoie să simtă că Biserica nu a dispărut după slujba Cununiei, ci rămâne aproape, ca un sprijin tăcut și fidel. CAPITOLUL V Instrumente pastorale concrete ale însoțirii în parohie Însoțirea duhovnicească a familiei nu se sprijină pe tehnici sofisticate sau pe programe complicate, ci pe mijloacele firești ale vieții bisericești, asumate cu responsabilitate și trăite cu inimă de părinte. Aceste instrumente nu sunt scopuri în sine, ci căi prin care harul lui Dumnezeu ajunge la oameni, în situațiile lor concrete de viață. 1. Spovedania – loc al vindecării și al reînceperii Taina Spovedaniei este, poate, cel mai profund spațiu de însoțire duhovnicească. Aici, familia – sau membrii ei – vin cu sufletul descoperit, cu poveri adunate în timp, cu întrebări nerostite. În acest cadru, preotul nu este judecător, ci martor al milei lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu pentru a pedepsi a fost dată pocăința, ci pentru a vindeca” . 2. Vizita pastorală – altarul din casa familiei Vizita pastorală este una dintre cele mai vechi și mai rodnice forme de însoțire. Când preotul intră în casa familiei, el nu aduce doar o prezență omenească, ci binecuvântarea Bisericii. Casa devine, pentru un moment, un mic altar, un spațiu al întâlnirii dintre viața cotidiană și harul lui Dumnezeu. 3. Cateheza – formarea conștiinței familiei Cateheza rămâne un instrument esențial al însoțirii, mai ales atunci când este adaptată vieții reale a familiei. Nu cateheza abstractă, ci cea care pornește de la întrebările concrete ale oamenilor: cum comunicăm, cum iertăm, cum ne rugăm împreună, cum ne creștem copiii. În parohie, cateheza poate lua forme diverse: întâlniri cu familiile tinere, seri duhovnicești, dialoguri tematice, cercuri pastorale. Important este ca familia să simtă că Biserica nu vorbește deasupra ei, ci merge alături de ea, oferind lumină și orientare.După cum arată părintele Dumitru Stăniloae, „credința se transmite prin comuniune de viață, nu doar prin cuvinte” . 4. Rugăciunea împreună cu familia – respirația însoțirii Preotul care se roagă cu familia o ajută să redescopere că Dumnezeu este prezent în viața ei de zi cu zi. Rugăciunea nu rezolvă instantaneu toate problemele, dar oferă pace, claritate și puterea de a merge mai departe.Sfântul Isaac Sirul exprimă această realitate atunci când spune: „rugăciunea este sprijinul celui slab și nădejdea celui încercat” . CAPITOLUL VI Limitele și responsabilitatea preotului în însoțirea duhovnicească a familiei Însoțirea duhovnicească a familiei este o lucrare de mare finețe, dar și de mare responsabilitate. Tocmai pentru că implică apropiere, ascultare și împărtășirea unor realități intime, această slujire trebuie trăită cu smerenie și discernământ, conștientizând atât darurile, cât și limitele preotului. Preotul nu este chemat să rezolve toate problemele familiei și nici să înlocuiască libertatea sau responsabilitatea personală a acesteia. Există situații care depășesc competența pastorală și care cer sprijin specializat; există decizii care aparțin exclusiv conștiinței familiei. A confunda însoțirea cu controlul sau cu substituirea responsabilității personale ar însemna o deformare a slujirii. 1. Discernământul – virtute pastorală fundamentală Discernământul este cheia care păzește însoțirea de excese și de confuzii. Preotul trebuie să știe să distingă între situațiile care cer îndrumare fermă și cele care au nevoie de mângâiere, între momentul în care este necesar un cuvânt clar și cel în care tăcerea este mai vindecătoare. Această virtute nu este una pur intelectuală, ci una dobândită prin viață duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul afirmă limpede că „discernământul este mai mare decât toate virtuțile” , pentru că el păstrează echilibrul între adevăr și iubire. Preotul care își cunoaște limitele este mai atent, mai smerit și mai deschis lucrării lui Dumnezeu. El știe că nu este sursa harului, ci slujitor al harului. CONCLUZIE Familia nu merge singură – Biserica merge cu ea Familia rămâne una dintre cele mai prețioase daruri ale lui Dumnezeu, dar și una dintre cele mai fragile realități ale vieții contemporane. Tocmai de aceea, ea are nevoie de o Biserică vie, prezentă, capabilă să însoțească, să vindece și să ofere nădejde. Preotul, în această lucrare, nu este chemat să fie erou, ci slujitor credincios. Prin paternitate duhovnicească, prin discernământ, prin rugăciune și prin fidelitate, el devine un sprijin real pentru familie, ajutând-o să-și transforme viața într-un drum spre comuniune și sfințenie. Însoțirea duhovnicească nu promite lipsa încercărilor, dar promite prezența. Nu promite perfecțiunea, dar promite sens. Nu promite un Eden pierdut, ci Edenul care se zidește treptat, în inima fiecărei familii care rămâne deschisă harului lui Dumnezeu. (Pr. Gherman Costică) BIBLIOGRAFIE 1. Biblia, ediția sinodală, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2018. 2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 12, București, IBMBOR, 1987. 3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, în PSB, vol. 22, București, IBMBOR, 1994. 4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la pocăință, în PSB, vol. 11, București, IBMBOR, 1986. 5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, în PSB, vol. 23, București, IBMBOR, 1994. 6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, în PSB, vol. 24, București, IBMBOR, 1998. ✅ (adăugarea necesară) 7. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, în Filocalia, vol. X, București, IBMBOR, 1981. 8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Filocalia, vol. III, București, IBMBOR, 1981. 9. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, IBMBOR, 1997. 10. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, București, IBMBOR, 2004. 11. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, București, IBMBOR, 2002. 12. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Pastorația familiei creștine în societatea contemporană, București, IBMBOR, 2011. 13. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia creștină – binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu, București, Editura Basilica, 2013.
Slova Creștină de Dorohoi 