Etichetă: Pilda zilei

---

Solomon, fiul regelui David, copil fiind se juca prin curtea palatului regal. În timp ce se juca a observat că din palat a ieșit bijutierul palatului, foarte trist și apăsat. Solomon a observat tristețea de pe chipul bijutierului și l-a întrebat:
– “De ce sunteți trist?”
– “Cum să nu fiu trist? M-a chemat regele David, tatăl dumitale, și mi-a spus să-i fac un inel din ce material vreau eu, dar acest inel să aibă două însușiri: când mă voi uita la el când sunt trist inelul acesta să mă bucure, și când mă voi uita la el fiind bucuros să mă întristeze. Mi-a zis să fac un așa inel că mă plătește cât vreau eu, dar dacă nu reușesc, unde-mi sunt picioarele, acolo-mi va fi capul. Cum poți să faci un așa inel, care sa-ți schimbe pe loc bucuria în tristețe și tristețea-n bucurie? Te uiți la el si gata, te-ai transformat – asta e imposibil, și înseamnă că mi-am pierdut viața.”
Solomon, care era înțelept încă din copilărie, i-a răspuns:
– Faceți tatălui meu un inel pe care să scrieți 3 cuvinte: ‘גםזהיעבור’ (gam zeh yaavori) care înseamnă « ȘI ASTA VA TRECE ». De câte ori se va uita tatăl meu când e trist va vedea scris pe inel că o să treacă, și când va fi tare vesel iar se va uita la inel și va ști că toate veseliile pământești sunt trecătoare. Regele va fi mulțumit și te va răsplăti.

ȘI ASTA VA TRECE (bine sau rău), ȘI VIAȚA VA TRECE (mai lungă sau mai scurtă), VEȘNICIA RĂMÂNE!!! PREGĂTEȘTE-TE PENTRU EA!

---

În oraşul cu iubire

În oraşul cu iubire, locuiesc tot mai puţini,
Drumul către fericire, din păcate, nu-l mai ştim…
E aşa frumos aici, ca-ntr-o lume de poveşt! i
Tot ce trebuie să faci este doar ca să iubeşti!

În oraşul cu iubire, oamenii mereu zâmbesc,
De atâta fericire, ochii lor, toţi strălucesc.
Politeţea e firească, iar atunci când se-ntâlnesc
Nu se spune „bună ziua”, ci se spune „te iubesc!”

În oraşul cu iubire nu există cerşetori,
Toată lumea dăruieşte doar emoţii şi fiori!
Florile sunt mai frumoase, frunzele în pomi dansează,
Nopţile sunt în lumină, inimile radiază…

În oraşul cu iubire, oamenii nu merg, plutesc,
Le-au crescut pe spate aripi, tot spunându-şi „te iubesc!”
Nu există sărăcie, sunt avuţi şi fericiţi,
Cea mai mare bogaţie-i că iubesc şi sunt iubiţi…

În oraşul cu iubire, nu există umilinţă
Oamenii nu ştiu să plângă, nu există suferinţă
Trupurile-s sănătoase, ele nu îmbătrânesc,
Vitamina e iubirea şi pastila „te iubesc!”

În oraşul cu iubire, oameni-s nemuritori
Nu există cimitire, când iubesti n-ai cum să mori!
Cine vrea eternitate, cine vrea ca să trăiască
Poate să se mute-aici, doar să ştie să iubească!

Florentina Mitrica

---

Cum am fost noi crescuți și învățați? Să credem că nimeni nu trebuie să știe ce simțim cu adevărat. Să ne ascundem vulnerabilitățile sub pretextul că „rufele se spală în familie.” Ne-au spus că dacă admitem că nu ne descurcăm, ne facem de rușine.

Am învățat să ne prefacem de mici. „Nu plânge, că ești urâtă când plângi.” Ce dacă sufletul îți e sfâșiat? „Zâmbește, să vadă lumea cât de bine suntem,” chiar dacă acasă suferim în tăcere.

Am fost învățați să ne construim imaginea perfectă, să „dăm bine,” ca să fim plăcuți de ceilalți. Iar ceilalți, la rândul lor, se prefac, într-o competiție absurdă de aparențe, în care nimeni nu e autentic.

Ne purtăm măștile perfecțiunii și zâmbim mecanic:
– Ce faci?
– Bine, tu?
– Bine și eu.
– Super, ce noroc cu vremea asta frumoasă!
– Da…

Suntem o nație de oameni „fericiți,” de oameni care „se descurcă.” Iar când ești „perfect,” cum să ceri ajutor? Nu ai nevoie, nu-i așa? În schimb, oferi ajutor altora, împovărându-te și mai mult. Și masca, grea și obosită, rămâne pe față.

Știi ce se întâmplă când două măști perfecte se întâlnesc? Nimic. Doar un zgomot surd, ca atunci când ciocnești două pahare de plastic. Nicio conexiune, niciun schimb real.

Dar bucuria adevărată nu vine din aparențe. Ea izvorăște din relațiile sincere, din momentele în care renunți la mască și te arăți așa cum ești. Imperfect. Fragil. În nevoie de ajutor.

O prietenie adevărată nu poate exista între măști. Dacă vrei să simți viața vibrând în tine, trebuie să-ți dai masca jos. Măcar în fața unor oameni. Să te vadă. Să te accepte. Să te ajute. Doar atunci se nasc conexiunile reale. Când întindem mâinile unii spre alții, peste frici și probleme, creăm rețeaua care ne face să ne simțim vii.

– Ce mai faci?
– Nu prea bine.
– Aoleu, de ce?
– Mă simt singură. Îmi e frică…
– Pot să te îmbrățișez?

E normal să îți fie frică. Ne e tuturor. Puterea nu vine din negarea fricii, ci din curajul de a merge mai departe cu ea alături. Frica de judecată, de rușine, nu trebuie să ne paralizeze. O simțim și continuăm.

Știi ce se întâmplă când dai masca jos? Ceilalți vor începe să facă la fel. Pentru că adevărul are o forță magnetică. În fața autenticității, masca devine grea și inutilă. Și abia atunci începem să trăim cu adevărat.

---