Etichetă: Predici

Coborârea în Taina Sfântului Maslu

(cuvânt rostit cu prilejul săvârșirii Sf. Taine a Maslului în parohia „Nașterea Maicii Domnului” Broscăuți, în postul Nașterii Domnului, 12 decembrie 2025)


Iubiți credincioși,

De câte ori pășim în biserică la Taina Sfântului Maslu, simțim că intrăm într-un loc unde timpul respiră altfel. Lumina candelelor nu e doar lumină, ci o șoaptă a cerului. Aerul nu e doar aer, ci o adiere de pace. Totul pare învăluit într-o liniște care nu apasă, ci mângâie, ca o aripă nevăzută. În această liniște, Dumnezeu ne vorbește fără cuvinte.
Maslul este una dintre acele slujbe în care nu doar noi ne ridicăm spre Dumnezeu, ci și Dumnezeu Se coboară spre noi. Se coboară cu pas ușor, asemenea unei picături de rouă care atinge un petic de pământ însetat. El vine fără zgomot, fără grabă, fără asprime — vine ca un Părinte care știe cât de fragile ne sunt rădăcinile și cât de grele ne sunt poverile.
În fața acestei Taine, fiecare om devine asemenea unei uși întredeschise. Unii vin cu dureri trupești, alții cu răni ale sufletului, alții purtând în inimă doruri și întrebări. Dar toți, absolut toți, aducem aici un vas gol, iar Dumnezeu îl umple cu ceea ce știe El că ne trebuie: unora le dă vindecare, altora pace, altora lumină, altora puterea de a merge mai departe.
Privind untdelemnul în potirul mic de sticlă, am putea spune că vedem doar o picătură de ulei. Și totuși, în această picătură lucrează puteri care trec dincolo de ochii noștri. În ea se ascunde o blândețe ce nu aparține pământului, o lumină care își are izvorul în Duhul Sfânt. Este ca un fir subțire de aur care coboară din cer și se așază pe fruntea celui ce se apropie cu credință.
Aici, la Maslu, Dumnezeu atinge omul. Nu cu tunet, nu cu foc, ci cu o delicatețe dumnezeiască pe care nicio mână omenească nu o poate imita. Este atingerea care nu strivește, ci vindecă; nu mustră, ci ridică; nu apasă, ci eliberează.
Și pe măsură ce preoții încep să citească rugăciunile, simțim cum în inimă se deschide un loc pe care nu îl știam. Un loc unde durerea începe să-și piardă asprimea, tristețea începe să nu mai doară atât de tare, iar speranța — acea lumină adesea pâlpâitoare — începe să se aprindă din nou, mai caldă, mai blândă, mai sigură.
Taina Sfântului Maslu este o întâlnire. Întâlnirea fragilității omenești cu tăria lui Dumnezeu. A neputinței noastre cu milostivirea Lui. A întunericului din noi cu lumina Lui care nu se stinge.
De aceea, înainte de a fi slujbă, înainte de a fi rugăciune, înainte de a fi ungere, Maslul este o chemare: chemarea de a ne lăsa atinși de Dumnezeu, așa cum pământul se lasă atins de roua dimineții. Fără împotrivire, fără frică, fără rușine.
Aceasta este poarta prin care intrăm. Aceasta este taina care începe să se deschidă.
Și, încet-încet, în lumina blândă a candelelor, simțim cum cerul se apropie de noi.
Cei mai mulți dintre noi așteptăm minunea în forme mari, vizibile, spectaculoase. Dar Dumnezeu, în blândețea Lui, lucrează de cele mai multe ori în tăcere. Harul nu vine ca un vânt puternic, ci ca o adiere ușoară,ca o lumină caldă care crește încet, asemenea zorilor care nu sperie noaptea, ci o alungă liniștit.
Harul este asemenea ploii care cade în miez de noapte: nimeni nu îi aude pașii, dar dimineața pământul e viu, înmiresmat, renăscut. Așa se întâmplă și în suflet. Pe neașteptate, fără zgomot, Dumnezeu lasă o picătură de pace, un gând bun, o putere de a răbda, o lumină de a înțelege, și noi începem să vedem altfel lucrurile.
Poate că nu ne dăm seama imediat. Poate că nu simțim nimic la prima vedere. Dar într-o zi, în timp ce purtăm aceeași greutate, descoperim că ea nu mai apasă atât de tare. Acolo, în acel loc nevăzut, Dumnezeu a lucrat.
Asemenea picăturilor de rouă care se așază pe petalele unei flori fără ca nimeni să le vadă, și harul se așază pe sufletul omului în momentele când acesta nici nu îndrăznește să creadă că este atins.
Când inima e împovărată, când gândurile sunt tulburi, când trupul este slăbit, atunci — chiar atunci — harul începe să picure în adânc.
Este lucrarea pe care nu o putem controla, nu o putem comanda, dar o putem primi.
Și de aceea Taina Sfântului Maslu nu lucrează cu zgomot, ci cu finețe dumnezeiască. Harul pătrunde până în locurile în care nici mintea, nici medicul, nici prietenul nu pot ajunge: în locul unde se nasc temerile, durerile, amintirile și speranțele.
Dumnezeu ne-a lăsat în natură icoane vii ale lucrării Sale. Una dintre ele este sămânța de grâu.
Dacă te uiți la ea, e mică, fragilă, nesemnificativă. Dar înăuntrul ei se ascunde o viață care nu poate fi stăvilită. Și totuși, înainte să se înalțe spre cer, sămânța trebuie să coboare în pământ și să moară unei forme, ca să renască într-alta.Nimeni nu vede ce se întâmplă în întunericul acela tăcut.Acolo, ascunsă privirilor, sămânța crapă.Rădăcina se naște în jos, nu în sus.Viața pleacă în adânc înainte să plece către lumină.
La fel se întâmplă și în sufletul nostru.Dumnezeu lucrează acolo unde nu vede nimeni, uneori nici noi înșine.El atinge nu doar durerea trupească, ci mai ales rădăcina durerii: frica, neputința, neiertarea, rana veche pe care am acoperit-o ani întregi.
Harul sapă, curăță, vindecă.Și abia după ce rădăcina prinde viață, firul poate crește spre lumină.Acolo se petrece minunea Maslului: în adânc, nu la suprafață.
Uneori, omul vine la Maslu cerând ridicarea unei boli, dar Dumnezeu începe cu altceva: cu vindecarea unei frici. Sau a unei neliniști. Sau a unei amintiri dureroase.
Și omul pleacă spunând: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar simt o pace pe care nu o aveam.”Aceasta este minunea nevăzută a harului.
Ca un sculptor care nu lovește direct chipul, ci întâi îndepărtează piatra din jur, tot așa lucrează Dumnezeu la inima noastră: fin, atent, răbdător. Harul taie cu delicatețe ceea ce ne împiedică să vedem, să iertăm, să iubim.
Și când ajunge în locul cel mai adânc, cel care doare cel mai tare, atunci începe adevărata vindecare. Acea vindecare pe care nu o pot da medicii, nu o pot da oamenii, nu o poate da nici timpul — ci doar Dumnezeu.
Există în viața omului clipe care par a ne rupe în două: durerea trupească, neputința, boala, nesiguranța, întrebările pentru care nu avem răspuns. În aceste clipe, omul simte că temelile lui se clatină, că totul este fragil și trecător. Și totuși, tocmai în aceste momente, Dumnezeu Se apropie cel mai mult de noi.
Nu întâmplător spuneau Părinții că suferința este o școală a inimii. Nu pentru că Dumnezeu ar dori să ne doară, ci pentru că în ceasurile grele se vede limpede ce este înăuntrul nostru. Atunci când suntem sănătoși, puternici, stăpâni pe noi, nu simțim nevoia să ne apropiem de Izvor; dar când vine încercarea, sufletul începe să caute apa cea vie.
Pentru mulți oameni, boala este o necunoscută, o teamă, o întrebare.
Dar pentru omul credincios, boala este adesea locul în care Dumnezeu bate încet la ușa inimii.Nu pentru a mustra.Nu pentru a pedepsi.Ci pentru a chema.
Boala este uneori singurul moment în care omul încetează să mai alerge și începe să asculte. Când trupul se oprește, sufletul prinde glas.Și atunci începem să ne întrebăm: „Ce vrei, Doamne, să-mi spui prin aceasta? Unde vrei să mă conduci? Ce vrei să se nască în mine?”
Răspunsul nu vine întotdeauna în cuvinte. Uneori vine ca o pace neobișnuită, alteori ca o lacrimă de curățire, alteori ca o lumină mică în mijlocul întunericului.
Boala nu este glasul mâniei lui Dumnezeu, ci glasul chemării Lui.Este o punte spre adânc, nu o prăpastie.
Cel mai mare miracol pe care îl trăiește un om în suferință nu este întotdeauna vindecarea trupului, ci schimbarea privirii. Când harul coboară în om, acesta începe să vadă altfel. Harul îl face să se privească cu speranță.
Este ca și cum, pentru o clipă, Dumnezeu șterge aburul de pe geamul sufletului și ne lasă să vedem, cu o claritate nouă, drumul adevărat. Uneori ni se schimbă gândurile, alteori inima, alteori prioritățile. Și fără să știm cum, fără să ne dăm seama când, începem să ne apropiem cu pași mici de Dumnezeu.
Mulți oameni vin la Maslu cu nădejdea de a se vindeca. Și uneori Dumnezeu dă vindecare deplină. Sunt minuni simple, dar impresionante: febra dispare, durerea se retrage, boala se oprește.Dar de multe ori minunea este alta, mai mare și mai adâncă: Dumnezeu îl ridică pe om deasupra bolii. Trupul poate rămâne slăbit, dar sufletul devine puternic.Socoteala durerii rămâne, dar povara ei se micșorează.Viața continuă, dar nu cu aceeași frică, ci cu o nouă frumusețe.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu durerea este cea care îl apasă pe om, ci lipsa sensului durerii.”Când sufletul găsește sens, boala încetează să mai fie un întuneric. Devine un loc unde Dumnezeu aprinde candela nădejdii.
Așa lucrează Maslul: vindecă trupul dacă este de folos, dar vindecă întotdeauna sufletul.Iar vindecarea sufletului este începutul oricărei învieri lăuntrice.
Taina Sfântului Maslu este singura slujbă în care Biserica, încă din vechime, a rânduit ca doi sau mai mulți preoți să slujească împreună. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de număr, ci pentru că omul are nevoie de unitate, de sprijin, de împreună-lucrare.
Într-o lume în care fiecare suferă adesea singur, Maslul este taina în care Dumnezeu ne strânge laolaltă. Ne pune unul lângă altul ca pe niște pietre vii ale aceluiași altar și ne arată că vindecarea nu vine doar prin rugăciunea fiecăruia, ci și prin respirația comunității, prin comuniunea inimilor.
Sfântul Apostol Iacov ne lasă o poruncă ce pare, la prima vedere, simplă: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați.” El nu spune „rugați-vă fiecare pentru voi înșivă”, ci „unul pentru altul”. Vindecarea devine astfel o lucrare a iubirii, nu doar a rugăciunii.
Când mă rog pentru fratele meu, sufletul meu se deschide.Când mă rog pentru cel bolnav, inima mea se curăță.Când mă rog pentru cel căzut, Dumnezeu mă ridică și pe mine.Nicio rugăciune pentru altul nu rămâne nerăsplătită:în ea se vindecă și cel pentru care mă rog, și cel care se roagă.
Și aceasta este taina: că omul care vine la Maslu nu primește doar har de la Dumnezeu, ci primește și rugăciunea întregii comunități. Fiecare oftat, fiecare suspin, fiecare cântare devine parte din vindecarea lui.Maslul face din noi o familie. O familie adunată în jurul lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor. O familie în care nimeni nu rămâne în umbră, nimeni nu rămâne uitat, nimeni nu rămâne cu rana neacoperită de rugăciune.
Dintre toate darurile simple pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor, untdelemnul este unul dintre cele mai tainice. În el nu este doar hrană, nu este doar lumină, nu este doar miros.
În untdelemn se ascunde o mângâiere dumnezeiască, o blândețe care nu seamănă cu nimic din lumea aceasta. Biserica îl folosește la naștere, la cununie, la hirotonie,și — cu precădere — la Taina Sfântului Maslu. De ce? Pentru că în untdelemn, Dumnezeu a pus o putere tainică: puterea de a vindeca fără să doară, de a lumina fără să ardă, de a înmuia fără să strivească.
Când preotul atinge fruntea, pieptul sau mâinile cu untdelemn, gestul acela nu este doar un act ritualic. Este ca și cum Dumnezeu Însuși ar coborî, ca o mamă care-și unge copilul bolnav cu un balsam moale, cald, vindecător. Astfel, în mijlocul durerilor vieții, Dumnezeu nu vine cu asprime, ci cu blândețe,cu mângâiere.Nu cu foc, ci cu ulei de pace.

Iubiți credincioși,
Părinții pustiei au știut dintotdeauna că adevărata vindecare începe în inimă. Ei știau că o rană nevăzută poate fi mai grea decât o rană a trupului, și că lacrimile sufletului cântăresc mai mult decât lacrimile ochilor.
De aceea, povestioara care urmează este ca un mărgăritar ascuns într-o scoică veche, dar plină de lumină. O învățătură simplă, însă adâncă precum izvorul din munte.
Se spune că într-o zi, câțiva oameni au venit la un bătrân al pustiei, aducând cu ei un frate bolnav. Trupul lui era slăbit, rănile vizibile, iar suferința îi întunecase privirea. Oamenii l-au așezat înaintea bătrânului și au spus: „Avva, roagă-te pentru el, căci durerile îl doboară.”
Bătrânul s-a aplecat asupra lui cu o blândețe ce părea că vine din altă lume. Și, înainte de a pune mâna pe rana trupească, a privit adânc în ochii fratelui. A privit ca și cum ar căuta ceva ascuns în spatele durerii.
Apoi a spus încet, cu glasul acela coborât din liniștea pustiei: „Rana trupului o vedeți voi. Dar rana sufletului o vede numai Dumnezeu.”
Bătrânul nu s-a grăbit să facă minunea.Nu a întins mâna ca să vindece imediat.
Mai întâi a început să se roage.
Rugăciunea lui era atât de liniștită, încât părea că vorbește cu Dumnezeu la o distanță de un pas. Nu era zgomot, nu era împrăștiere — era doar o căldură care umplea încăperea, asemenea luminii unui apus ce cade peste o fereastră veche.
Pe măsură ce bătrânul se ruga, chipul bolnavului s-a schimbat. La început, ochii lui erau tulburi; apoi au început a se umple de lacrimi. Lacrimi tăcute. Lacrimi care nu veneau din durere, ci dintr-o pace neașteptată.
Când lacrimile au început să curgă, bătrânul a spus:
„Acum s-a deschis rana de care sufletul lui fugise ani întregi.”
Oamenii au întrebat: „Avva, dar rana trupului?”
Bătrânul le-a răspuns: „Rana trupului este poarta. Rana sufletului este rădăcina.
Dacă rădăcina s-a atins de har, rodul nu va întârzia.”
Și într-adevăr, în zilele care au urmat, trupul fratelui a început să se întărească. Durerea s-a micșorat. Privirea i s-a luminat. Iar omul acela, care venise cu pași grei, a plecat cu pas ușor, ca și cum o povară nevăzută căzuse de pe umeri.
Povestioara ne arată limpede: Dumnezeu atinge mai întâi adâncul. Vindecarea începe din interior, din locul în care omul nu ajunge singur. Acolo, în sfărâmătura aceea de suflet, în nodul acela strâns de ani de zile, în rana aceea nerostită, acolo coboară harul precum o rază de lumină într-o încăpere întunecată.
Când se vindecă inima, trupul capătă altă putere.Când se vindecă rădăcina, pomul înverzește.Când se vindecă sufletul, viața începe să curgă altfel — mai blând, mai limpede, mai aproape de Dumnezeu. Aceasta este taina. Aceasta este minunea. Aceasta este lucrarea Maslului.

Iubiți credincioși,
După ce am văzut cum harul lucrează în ascuns, cum suferința se poate transforma în întâlnire, cum comunitatea vindecă împreună și cum untdelemnul devine balsam al lui Dumnezeu, ajungem acum la inima predicii: Taina Sfântului Maslu ca Izvor.Nu un izvor obișnuit, nu unul al acestei lumi.Ci un izvor care curge din sânul milostivirii lui Dumnezeu, un izvor pe care nici piatra vremii, nici seceta îndoielii, nici vântul necazurilor nu-l pot seca.
De multe ori ne imaginăm harul ca pe o mare, ca pe un ocean fără margini. Și așa este.
Dar atunci când coboară la om, harul vine ca o picătură. O picătură care cade exact acolo unde sufletul e cel mai uscat.
Așa cum o singură picătură de rouă poate învia o floare aproape veștejită, tot așa și o picătură de har poate trezi în om puteri despre care nici nu mai știa că există.
În sufletul atins de har se întâmplă o minune tainică:ceea ce părea stins se aprinde,
ceea ce părea pierdut se regăsește,ceea ce părea greu de dus devine ușor ca o pană purtată de vântul lui Dumnezeu.
Multe vieți s-au schimbat nu după un cutremur, ci după o picătură. Așa lucrează Dumnezeu: delicat, precis și profund.
Sufletul omului, când trece prin încercări, se simte adesea sărac. Dar Taina Maslului ne arată că tocmai în suferință se ascund comorile lui Dumnezeu, învelite în tăcere, precum mărgăritarele în scoica lor.
Printre aceste comori, trei strălucesc cu lumină cerească:
—Răbdarea – firul de aur al încercării.Răbdarea nu este doar așteptare. Este o țesătură fină, lucrată de har în inimă, care dă sufletului tărie și delicatețe în același timp.
Răbdarea este firul de aur din covorul vieții. Fără ea, covorul se destramă; cu ea, devine icoană.
—Nădejdea – candela care arde în furtună.Nădejdea este lumina pe care Dumnezeu o aprinde în suflet ca să nu se piardă în întuneric. Uneori este doar o scânteie, dar suficientă pentru a alunga frica.
Când omul are nădejde, orice vale a umbrei morții devine drum spre lumină.
—Smerenia – mărgăritarul cel mai prețios.
În adâncul smereniei se ascunde o putere care nu vine din lumea aceasta.
Smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă a renunța la povara orgoliului și a te odihni în brațul lui Dumnezeu.
Această comoară se arată adesea în încercare:când omul se pleacă, Dumnezeu îl ridică mai sus decât ar fi îndrăznit vreodată.
Aceste trei daruri — răbdarea, nădejdea și smerenia — sunt mărgăritarele ascunse în Taina Maslului. Ele nu se găsesc pe drumurile largi ale lumii, ci pe cărările înguste ale inimii. Sunt daruri scumpe, strălucitoare, care luminează viața întreagă.
Când spunem „vindecare”, gândul nostru se duce imediat la trup.
Dar vindecarea trupului este doar începutul.
Scopul ultim al Maslului este îndumnezeirea omului, adică apropierea sa de asemănarea cu Hristos.
Când un om primește harul Maslului, în sufletul lui se întâmplă ceva tainic:se luminează gândurile,se curăță dorințele,se înmoaie inima,se aprinde dragostea.
Omul începe să semene mai mult cu Hristos.
Nu prin cuvinte mari, ci prin gesturi mici: prin bunătate, prin liniște, prin răbdare, prin mângâiere, prin iertare.
Și astfel înțelegem că minunea Maslului nu este doar că Dumnezeu Se atinge de om, ci și că omul începe să semene cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă vindecare.Aceasta este comoara cea mai scumpă. Aceasta este lumina care nu se stinge.

Iubiți credincioși,
După ce am călătorit împreună prin taina aceasta, ne dăm seama că Sfântul Maslu nu este doar o slujbă, ci este o coborâre a cerului în inima omului. O coborâre tăcută, înmiresmată, delicată — asemenea unei raze care pătrunde într-o casă veche și uitată, dar care, odată intrată, o umple de viață.
De fapt, aceasta se întâmplă în fiecare Maslu: cerul se apleacă, pământul se ridică, iar omul devine punte între cele două.
Harul lui Dumnezeu nu atinge doar rănile trupului, ci și rănile ascunse ale inimii, acele răni care nu sângerează, dar dor; nu se văd, dar apasă; nu se aud, dar strigă. Și acolo, în locul unde noi nu știm să ajungem, Dumnezeu intră ca o lumină care nu cere permisiune, ci doar deschidere.
În clipele acestea de har, fiecare suflet este asemenea unei cupe de aur pe care Dumnezeu o umple cu pace; asemenea unui copac atins de rouă care își ridică din nou ramurile; asemenea unei pâini frământate în tăcere, care, sub lucrarea focului ceresc, devine hrană.
Și poate că aici se află minunea cea mai mare: nu că Dumnezeu ne ia durerea, ci că ne întoarce durerea în izvor de lumină.
Nu că ne ridică trupul, ci că ne ridică viața. Nu că stinge lacrima, ci că o face să curgă ca un râu limpede, care spală, înnoiește și sfințește.
De aceea, vă spun cu inimă plină:Luați cu voi această taină.Luați cu voi această lumină.Luați cu voi această picătură de rai pe care Dumnezeu a lăsat-o în sufletele voastre.
Și, pășind înapoi în lume, nu uitați că fiecare om care suferă, fiecare om care plânge, fiecare om care se teme, poate fi atins de Dumnezeu prin mâinile voastre, prin cuvintele voastre, prin inima voastră.
Fiți voi înșivă un mic Maslu pentru cei de lângă voi:o picătură de bunătate,o picătură de pace,o picătură de lumină.Și atunci, Dumnezeu va face restul.
Iar până în ziua când toate durerile se vor stinge în lumina veșniciei, să rămânem cu această nădejde:că niciun pas nu e făcut singur,că nicio rană nu rămâne nevindecată,că nicio lacrimă nu este uitată,și că în fiecare Taină, Dumnezeu ne ia de mână și ne duce încet spre cer. Amin. (Preot Acatrinei Laurențiu)

Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii


În clipa în care firea omului își lasă grijile la marginea sufletului și intră în biserică, se petrece o taină nevăzută: aerul devine mai dens, timpul încetinește, iar liniștea capătă glas. Și tocmai în liniștea aceasta — care nu este tăcere, ci prezență — se naște lucrarea Sfântului Maslu. Să ne închipuim, pentru o clipă, că am ridicat ușa cerului doar cât să intre o rază. Nimic altceva. O singură rază. Și totuși, în raza aceasta se ascunde Împărăția: parfumul miresmelor dumnezeiești, foșnetul aripilor îngerești, rugăciunea preoțească ce se înalță din adâncul inimilor curate.
Taina Sfântului Maslu este locul unde harul nu vine grăbit, nici furtunos, ci ca un balsam care se prelinge peste rană fără să doară — o picătură caldă, limpede, care mângâie, vindecă, șterge, ridică, reașază omul în matca lui firească, în frumusețea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o la început. Este poate singura slujbă în care cuvântul nu se impune, ci se topește. În care preotul nu explică, ci se roagă. În care credinciosul nu caută, ci se lasă găsit. În care boala nu mai este o povară, ci este o ușă prin care intră Domnul.
Iar noi, cei adunați aici — preoți, profesori, oficialități, oameni cu inimi limpezi și speranțe mari — ne apropiem nu de o doctrină, ci de o respirație a cerului: respirația vindecătoare a harului. Taina Sfântului Maslu este, în esență, o întâlnire. O atingere. O aprindere de lumină într-o rană. Și pentru a păși în acest univers unde Dumnezeu lucrează prin mir, prin rugăciune, prin lacrimă și prin iertare, avem nevoie de cuvinte așezate cu delicatețe, ca un fir de aur pe o broderie veche.
Să intrăm, așadar, în această cateheză ca într-o grădină încălzită de lumina amurgului, unde Dumnezeu merge încet, ca să nu stingă nici cea mai firavă nădejde.

Sfântul Maslu – Taina din care s-a născut alinarea lumii

Înainte ca lumea să fie așezată pe temeliile ei, înainte ca cerul să-și întindă albastrul peste ape, înainte ca lumina să dezbrace haosul de întuneric, a existat în Dumnezeu o mișcare tainică: dorința de a vindeca. De a ridica ceea ce încă nu căzuse. De a mângâia ceea ce încă nu se născuse. De a binecuvânta ceea ce încă nu Se crease.
Este o taină veșnică, o respirație a lui Dumnezeu din veac, care străbate cosmosul și atinge tainic adâncul omului: puterea de a vindeca fără a răni, de a lumina fără a orbi, de a îndrepta fără a zdrobi. Când Biserica a primit de la Hristos Taina Sfântului Maslu, n-a primit doar o rânduială, nici un ritual, nici o succesiune de rugăciuni, ci a primit această respirație de la începutul lumii — și a așezat-o în vasul de untdelemn, în rugăciunea preoțească, în lacrima celui ce stă cu inima frântă înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Maslu este Taina dintre taine, astfel cum lumina este lumină în toate lumile, dar rămâne totuși de nepătruns. El este lucrarea prin care Dumnezeu nu doar vindecă rănile trupului, ci reașază lumea în echilibrul ei de la început, întocmai cum un sculptor atinge o statuie crăpată și marmura își recapătă sunetul curat. În el se întâlnesc cerul și pământul ca două respirații: una coborând, una urcând. Și în această întâlnire se petrece vindecarea.
Căci ce este Taina Sfântului Maslu, dacă nu un pumn din lumina facerii, trezit din nou în marginea omului? Ce este ungerea cu untdelemn, dacă nu amintirea miresmei din Eden, acolo unde nici boală, nici suferință, nici frică nu existau? Ce este rugăciunea celor șapte preoți, dacă nu ecoul primelor cuvinte rostite de Dumnezeu peste lume: „Să fie lumină”? În fața acestei Taine, omul simte că vindecarea nu vine doar în trup, ci în însăși alcătuirea lui.Simte că se întoarce, fără să știe cum, la propria lui naștere din Dumnezeu.Simte că în el se aprinde o licărire de început, o amintire fără cuvinte, un ceva ce doar sufletul recunoaște: faptul că am fost creați pentru lumină, nu pentru durere.
Taina aceasta este atât de adâncă, încât pare că nu se întâmplă în afara noastră, ci înăuntrul lumii însăși. Și dacă am privi îndeajuns de atent, am vedea că Sfântul Maslu nu e doar slujirea bolnavului, ci vindecarea creației;nu este doar mângâierea unei persoane, ci refacerea unei fisuri nevăzute din cosmos. Și astfel, în untdelemnul cald și în rugăciunea înaltă, în lumina lumânării și în umbra plecată a celui suferind, omul se trezește în cel mai tainic loc din lume:acolo unde Dumnezeu vindecă lumea, începând cu inima lui.

Harul care se revarsă ca lumina: frumusețea nevăzută a rugăciunii preoțești

Există în slujirea preoțească un moment în care cuvintele nu mai au greutatea lor obișnuită. Nu se mai rostesc cu limba, ci cu ființa întreagă.Și nu se mai aud cu urechea, ci cu inima. Este clipa în care preotul se apropie de Taina Sfântului Maslu și, fără să-și dea seama, intră într-un alt fel de timp — un timp vertical, limpede, în care cerul nu se arată prin semne, ci prin prezența tainică a Domnului.
Atunci preotul nu mai este un om cu epitrahil, ci un fir de lumină prin care curge harul. Un vas care nu păstrează nimic pentru sine, dar prin care trece totul. O fereastră prin care Dumnezeu privește spre cel bolnav și, privindu-l, îl vindecă. Rugăciunea aceasta, a preoților adunați la Maslu, are o delicatețe pe care puțini o mai simt:nu este un ordin dat cerului, ci o chemare rostită cu sfială, ca atunci când cineva atinge o icoană veche cu teamă să nu desprindă vopseaua. Când cei șapte preoți își unesc glasurile, nu se aud multe voci: se aude un singur glas, curgând cu adâncime și căldură, întocmai cum curgea apa din piatra lovită de toiagul lui Moise — fără grabă, fără zgomot, dar cu putere. În rugăciunea aceasta, Dumnezeu nu este chemat cu teamă, ci cu îndrăzneală smerită. Și nu pentru că preotul este vrednic, ci pentru că Dumnezeu este bun. Așa se așază frumusețea nevăzută a preoției: în gestul de a nu aduce nimic al tău, dar a dărui totul din El, din Dumnezeu. În acel moment, preotul nu mai este un om care rostește o slujbă, ci un slujitor care face vizibil nevăzutul.
Și, în timp ce rugăciunea se înalță, harul coboară fără zgomot, fără văz, fără formă — ca o căldură lină, ca un miros de rai, ca o aripă care nu bate, ci doar mângâie aerul. Așa lucrează harul: nu se impune, nu se arată, nu se explică. Se revarsă,ca lumina, ca mirul, ca iubirea care nu poate fi descrisă, ci doar simțită. Și în această revărsare, cel bolnav nu simte doar mângâierea unei slujbe, ci atingerea lui Dumnezeu. Atingere nevăzută, dar reală. Atingere care împlinește ceea ce medicina nu poate, filosofia nu explică și mintea nu cuprinde.
În frumusețea aceasta nevăzută a rugăciunii, Taina Maslului devine loc de lumină, loc de pace, loc de reîncepere. O revenire a lumii în ritmul ei ceresc. O clipă în care Dumnezeu, din milă, își trece iarăși degetul peste rănile omului — și rana nu mai doare la fel.

Mirul iertării: locul unde sufletul se reașază în brațele lui Dumnezeu

Există în om un loc atât de tainic, încât nici el însuși nu știe să-l numească. Un loc unde se strâng regretele, suspinele, greșelile, rănile nerostite, cuvintele pe care n-a îndrăznit să le spună, întrebările pe care le-a purtat ani de zile în tăcere. Acel loc — mai adânc decât mintea, mai sensibil decât inima — este locul unde omul simte cel mai dureros ceea ce l-a depărtat de Dumnezeu. Și totuși, în acest adânc nu se coboară cu asprime, ci cu mir.
Sfântul Maslu este, poate mai mult decât orice altă slujbă, Taina în care iertarea lui Dumnezeu se așază în om nu prin cuvânt, ci prin atingere. Taina aceasta nu doar vindecă trupul, ci reașază sufletul în echilibrul lui dumnezeiesc. Căci orice boală, fie ea mică sau mare, vine cu o umbră: frica. Și frica, înainte de orice, este dezordinea sufletului. Prin ungerea cu untdelemn, Dumnezeu nu doar liniștește trupul, ci „îndreaptă” sufletul, îl reașază pe direcția luminii, îl curăță fără durere, îl spală pe dinăuntru de tot ce-l ținea apăsat.
Maslul nu anulează boala, ci o sfințește, o transformă în prilej de apropiere. Nu șterge suferința ca pe un desen de pe tablă, ci o așază pe altă traiectorie: de la teamă spre nădejde, de la neliniște spre pace, de la rușine spre împăcare. În fața ungereii cu untdelemn, sufletul simte că nu mai trebuie să explice nimic. Nu trebuie să se apere. Nu trebuie să se justifice. Trebuie doar să se lase iubit.
Aceasta este taina iertării: omul ridică ochii — și în privirea lui se aprinde lumina întoarcerii. Iar Dumnezeu îl vede — și în privirea Lui se aprinde milostivirea fără margini. De aceea, în Maslu, vindecarea nu vine din exterior, ci din interior. Trupul se vindecă pentru că sufletul se liniștește, sufletul se liniștește pentru că se simte primit, primit pentru că este iertat, iertat pentru că este iubit. Așa se naște alinarea: din iubirea care nu mai ține minte răul.

Chemarea apostolică a vindecării: de la cuvântul lui Iacov la lucrarea Bisericii

Sunt în Sfânta Scriptură locuri în care cuvântul nu doar se citește, ci coboară în om ca o răsuflare. Un astfel de loc este cuvântul Sfântului Apostol Iacov, acel glas limpede și hotărât care așază Taina Sfântului Maslu nu ca pe o posibilitate, ci ca pe o poruncă venită din însăși inima Bisericii. „Este cineva bolnav între voi?Să cheme pe preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului;și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5, 14-15)
În aceste cuvinte scurte se află o întreagă teologie, o întreagă viziune despre om, despre Biserică, despre vindecare și despre legătura dintre cer și pământ.
1. „Este cineva bolnav între voi?” — teologia apropierii.
Iacov nu vorbește unui individ izolat, ci unei comunități vii. Pentru el, omul nu este niciodată singur, nici în bucurie, nici în suferință. Boala nu este o experiență individuală, ci o chemare la comuniune. Este clipa în care Biserica se apropie de cel slăbit nu cu explicații, ci cu prezență, cu rugăciune, cu alinare. Biserica nu trece pe lângă cel bolnav, ci îl îmbrățișează. Nu îl întreabă ce păcate are, ci îl ia de mână. Nu îl judecă, ci îl acoperă cu rugăciune.
2. „Să cheme pe preoții Bisericii” — taina slujirii în numele lui Hristos.
Apostolul Iacov nu spune „să cheme un preot”, ci „pe preoții Bisericii”. Pluralul nu este întâmplător. El arată că Taina vindecării nu este o lucrare particulară, ci lucrare a întregii Biserici, prin slujitorii ei. Când preoții se adună la Maslu, ei nu sunt doar persoane, ci chipuri sacramentale ale prezenței lui Hristos în lume. Nu vin cu puterea lor, ci cu autoritatea Domnului. Nu vin cu meritele lor, ci cu harul Lui. Această strângere a preoților în jurul celui bolnav este icoana vizibilă a Bisericii nevăzute care se roagă neîncetat în cer. În viziunea apostolică, vindecarea nu este un act magic, ci o întâlnire:întâlnirea sufletului omului cu rugăciunea Bisericii, care îl duce în fața lui Dumnezeu.
Rugăciunea preoților este o punte între neputința omului și puterea lui Hristos. Este locul în care fragilitatea se întâlnește cu harul. Este clipa în care slăbiciunea se așază în palma lui Dumnezeu. Încă din primele comunități, untdelemnul era simțit ca purtător al unei forțe tainice: era hrană, era lumină, era medicament, era binecuvântare. Prin el, omul simțea atingerea lui Dumnezeu în materie. A unge în numele Domnului nu înseamnă a unge cu un ulei, ci cu prezența Celui care a vindecat orbii, leproșii, slăbănogii. În untdelemnul Maslului se simte adierea acelei mâini care a atins ochii orbului din Siloam.
Astfel, prin cuvântul Sfântului Apostol Iacov, Taina Sfântului Maslu se arată nu ca un ritual secundar, ci ca o continuitate a lucrării lui Hristos în lume, o extensie sacramentală a atingerilor Sale, o fereastră prin care lumina vindecării Lui intră în neputința omului. Iar cel mai mare dar este acesta: Dumnezeu nu vindecă doar rănile trupului, ci vindecă în om locul unde începe rana, locul unde se naște teama, locul unde se rupe nădejdea. Așa se împlinește cuvântul Apostolului: rugăciunea credinței nu doar ajută, ci mântuiește.

Maslul și taina Învierii: privirea Bisericii dincolo de limita morții

Unele taine ale Bisericii se înțeleg mai ales atunci când sunt privite din perspectiva Învierii.
Sfântul Maslu este una dintre ele. Nu este doar o slujbă a alinării, nici doar a întăririi, ci și un mod prin care Biserica amintește omului că trupul său are un destin mai înalt decât boala și că nu orice sfârșit este un capăt. În tradiția veche, Maslul era văzut ca o pregătire a omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nu în sensul înfricoșat al cuvântului, ci în sensul întregirii. Rugăciunile lui vorbesc despre „ridicare”, despre „mântuire”, despre „înnoirea puterilor sufletești și trupești” — termeni care trimit direct la limba Învierii.
Când Biserica se roagă pentru cel bolnav, ea nu cere doar o ușurare a unui simptom, ci îndrăznește să ceară ceea ce doar Hristos poate da: o reînnoire a firii. Acesta este motivul pentru care Maslul nu a fost niciodată văzut ca o slujbă de despărțire, ci ca una de întărire în fața drumului.
În centrul lui nu se află moartea, ci Învierea; nu sfârșitul, ci continuarea; nu închiderea, ci deschiderea către veacul ce va să vină. Apostolul Iacov, atunci când vorbește despre Maslu, așază accentul nu pe „boală”, ci pe „mântuire”.
A vindeca, în limbajul apostolic, nu înseamnă doar a însănătoși, ci a readuce omul în armonia pentru care a fost creat. Această armonie își are izvorul în Hristos Cel înviat, Cel învingător asupra morții. De aceea, Maslul este o lucrare eshatologică:nu luptă doar cu boala de acum, ci pregătește trupul pentru viața de dincolo. În rugăciunile lui se simte o chemare discretă la lumină, la biruință, la durabilitate — ca și cum Biserica ar spune bolnavului: „Nu ești făcut pentru putrezire. Trupul tău are chemarea de a străluci.”
În acest sens, Taina Maslului poartă în sine un adevăr adânc:omul nu este definit de fragilitatea lui, ci de învierea pe care o așteaptă. De aceea Maslul rămâne una dintre tainele cele mai luminoase ale Bisericii: el nu se teme de moarte, pentru că este înrădăcinat în Înviere. Nu se teme de boală, pentru că privește mai departe decât ea. Nu se teme de slăbiciune, pentru că știe că puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune. Și astfel, în tăcerea acestei slujbe, Biserica rostește, fără să o spună cu glas tare, mărturisirea ei cea mai adâncă: Hristos este biruitorul vieții, iar omul este chemat să-I semene.

Despre suflet, ca despre o lumină mai veche decât lumea

În toate aceste gânduri pe care le-am așezat despre Taina Sfântului Maslu, rămâne un adevăr care le adună și le depășește: omul nu este doar trup, nici doar suflare, ci locuință a unei scântei dumnezeiești, sădite de Dumnezeu în adâncul lui încă din ziua când a fost creat. Sufletul este partea noastră care nu îmbătrânește, nu se rupe, nu se vestejește. El poartă în sine chipul Celui ce l-a zidit, așa cum o icoană, chiar acoperită de fum, încă păstrează neșters chipul zugrăvit pe ea. Trupul — oricât de fragil, oricât de supus durerii — este slujitorul sufletului, cortul lui trecător, dar necesar pentru călătoria aceasta prin lume. Sufletul are valoarea veșniciei.Trupul are valoarea vremelniciei. Și totuși, nici unul nu este de disprețuit. Dacă sufletul este comoara, trupul este vasul; dacă sufletul este lumina, trupul este candela; dacă sufletul este respirația, trupul este plămânul care o poartă.
De aceea Taina Sfântului Maslu nu îngrijește numai rănile trupului, ci respectă și această tainică rânduială: trupul este pământul în care Dumnezeu a ascuns sămânța cerului. Și chiar dacă sufletul este de neasemuit, trupul rămâne un dar sfânt, încredințat nouă nu pentru risipă, ci pentru grijă, pentru curăție, pentru cinste. Sufletul, în înălțimea lui, poate depăși boala, poate trece peste hotarele durerii, poate străbate noaptea cu o forță care nu este a lumii acesteia. Dar trupul, slab cum este, ne amintește că facem parte din creația lui Dumnezeu și că avem datoria să o cinstim în noi înșine.
Nu putem vorbi despre scânteia divină fără să vorbim și despre candela care o păzește. Nu putem vorbi despre suflet fără să ne amintim și de trupul care îi este casă. Și nu putem vorbi despre vindecare fără să vedem rostul fiecărei suferințe: uneori ea curăță trupul, alteori luminează sufletul — dar întotdeauna îl apropie pe om de Dumnezeu.
Sfântul Maslu este tocmai această așezare la loc:între sufletul care tânjește după cer și trupul care are nevoie de pace. Între partea din noi care nu moareși partea din noi care obosește. Între ceea ce suntem astăzi și ceea ce vom fi în ziua Învierii. Și în această armonie, în această pace dintre suflet și trup, se vede cu adevărat frumusețea omului. Un fiu al pământului care poartă în el o scânteie din lumina lui Dumnezeu. O făptură trecătoare în care pulsează veșnicia. Un vas de lut în care a fost pusă o comoară.
Aceasta este taina cea mare pe care Maslul o păzește, o binecuvântează și o face să strălucească: valoarea sufletului și demnitatea trupului. Iar Biserica le cinstește pe amândouă, pentru că în amândouă Se vede, discret, lucrarea Creatorului. Să ne întoarcem, așadar, la această taină nu cu frică, ci cu recunoștință; nu cu neliniște, ci cu lumină; nu cu slăbiciune, ci cu speranța că Dumnezeu ne vede, ne ține și ne ridică – pe dinăuntru și pe dinafară, în suflet și în trup, în viața aceasta și în viața ce va să fie. Amin. (Preot Gherman Costică, Parohia Podeni)

Cuvânt de învățătură la Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat și ocrotitorul României

Iubiți frați,
În seara aceasta, în lumina blândă a Vecerniei, ne așezăm sufletele ca pe niște aripi învăluite de pace, pregătindu-ne să urcăm treptat către înaltul cel senin al întâlnirii cu Dumnezeu. Este seara în care tăcerea nu înseamnă gol, ci pregătire; în care liniștea nu este absență, ci prezență — prezența Celui ce umple toate cu harul Său.
Stăm la hotarul dintre două zile: una care apune cu grijile și frământările firești ale vieții și alta care răsare cu lumina praznicului Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, cel care a călcat, cu pași apostolici, pământurile neamului nostru. Și, ca într-o icoană, încercăm să ne așezăm și noi, pentru câteva clipe, în urma lui: să-i simțim respirația de apostol, să-i gustăm râvna, să-i ascultăm pașii în Scriptură și în istorie.
Ne-am adunat aici ca într-o livadă parfumată a raiului, unde fiecare suflet aduce cu el un suspin, o întrebare, o mulțumire, un dor. Și, precum mugurii sub razele dimineții, inimile noastre se deschid în fața tainei care coboară lin din ceruri, purtată de cântul Vecerniei.
Pentru că nu venim doar să ascultăm un cuvânt — venim să ne încărcăm cu o respirație de veșnicie. Nu venim doar să ne adunăm într-o biserică — venim să ne așezăm viețile în preajma Cuvântului, acolo unde mintea se limpezește, unde inima se înmoaie, unde tăcerea vorbește și unde harul aprinde scânteia din noi. În astfel de seri, timpul își încetinește mersul. Zgomotul lumii rămâne undeva departe, ca o mare care nu mai poate cuceri țărmul. Iar noi, pentru câteva clipe, ne simțim luați pe umeri de Dumnezeu și purtați în sus, ca spre o culme de unde se vede mai limpede drumul vieții. Tradiția Bisericii ne învață că fiecare sărbătoare mare este o poartă deschisă spre rai. Iar această seară este una dintre acele porți — prin care pășim cu sfială, dar și cu speranță. Căci ne întâlnim cu Apostolul care a făcut din pământurile noastre o grădină a credinței; apostolul care a aprins aici, la marginea imperiilor, o lumină care nu s-a mai stins. De aceea, înainte de a ne adânci în taina vieții și a misiunii sale, se cuvine să ne pregătim sufletele ca niște potire curate. Să ne lăsăm gândurile să curgă lin, precum apa care spală pietrele de praf, și să ne îngăduim un moment în care mintea se odihnește, iar inima începe să vorbească.
Haideți, așadar, să ne ridicăm încet-încet de la pământ, să ne luăm zborul frumos, așa cum ne este rânduiala duhovnicească, și să intrăm împreună în lumina acestei seri. Căci, aici, în lumina vecerniei, ne așteaptă nu doar cinstirea unui Apostol, ci întâlnirea cu Dumnezeu — Cel ce ne cheamă, ne miluiește și ne așază în livezile cele parfumate ale Împărăției Sale.


Viața Sfântului Apostol Andrei: pașii blânzi ai primului chemat

Dacă ne aplecăm cu uimire asupra vieții Sfântului Apostol Andrei, vom descoperi nu doar o biografie, ci un izvor de lumină ce se revarsă peste veacuri. Îl vedem mai întâi în Galileea, fiu al unui pescar, obișnuit cu răsăriturile și cu tăcerile mării, cu vânturile aspre și cu simplitatea vieții. Și totuși, deasupra acestei simplități, sufletul lui avea o adâncime neobișnuită — o adâncime pregătită pentru Dumnezeu.
Andrei este cel care, înainte de Hristos, l-a căutat pe Ioan Botezătorul. Simțea în el un dor, o neliniște sfântă. Când l-a văzut pe Înaintemergătorul arătând spre Iisus și spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, Andrei nu a mai stat pe gânduri. Lăsând totul, L-a urmat pe Hristos fără să pună întrebări, fără să ceară explicații. A fost primul care a simțit că în fața lui nu stă un învățător, ci Însuși Dumnezeu întrupat.
Întâlnirea aceea l-a transformat. Dintr-un pescar de pe malul mării, a devenit pescar de suflete. Dintr-un om obișnuit, a devenit un Apostol. Și nu doar un apostol, ci cel dintâi chemat, cel care a deschis drumul urmat de ceilalți.
Tradiția spune că el a purtat lumina Evangheliei până la marginile imperiului roman, ajungând pe pământurile Sciției, acolo unde astăzi este patria noastră. S-a așezat pe coline, a binecuvântat izvoarele, a luminat oamenii simpli și i-a învățat să ridice ochii spre cer.
Aici, unde noi ne ducem viața, a strălucit cândva un Apostol. Aici, unde noi astăzi aducem lumânări și rugăciuni, el a adus primul cuvânt al mântuirii. Și de aceea, nu e întâmplător că îl simțim ca pe un părinte al neamului nostru.

Apostolatul: chemarea noastră, a tuturor

Dacă Sfântul Apostol Andrei este cel dintâi chemat, el este și cel dintâi care ne cheamă pe noi, astăzi, după două mii de ani, să trăim și să mărturisim credința cu aceeași inimă vie.
Dar ce înseamnă, cu adevărat, chemarea aceasta?
Apostolatul nu este o misiune rezervată doar celor hirotoniți. El este respirația însăși a vieții creștine. Este răspunsul firesc pe care omul îl dă atunci când a întâlnit lumina și nu vrea să o țină numai pentru sine. Și, pentru a simți mai bine acest adevăr, se cuvine să ne întoarcem pentru o clipă înapoi, la primele veacuri, atunci când credința era proaspătă ca roua dimineții, dar și aprinsă ca focul care nu se stinge.
În acele vremuri, creștinii nu aveau catedrale. Nu aveau coruri. Nu aveau libertate. Aveau însă ceva ce lumea nu poate cumpăra: o inimă de foc. Când venea seara, ca să se roage împreună, ei nu intrau în catedrale, ci coborau în catacombe. În loc să se înalțe vizibil, se adânceau nevăzut. În tunelurile acelea înguste, unde tăcerea era spartă doar de picurul apei și de pașii lor încrezători, lumina venea nu de la felinare, ci de la lumânări tremurânde. Iar flacăra aceea mică, învăluită în miros de ceară, aprindea în ei o lumină mai puternică decât orice soare.
Ce căutau acești creștini în întunericul pământului? Nu căutau moartea, ci căutau viața. Nu se ascundeau, ci se adunau. Nu fugeau de lume, ci veneau să se așeze pe treptele nevăzute ale veșniciei. În catacombe, credința era foc, nu obișnuință. Cuvântul lui Dumnezeu era hrană, nu vorbire obișnuită,iar rugăciunea era respirație, nu obligație. Acolo, la lumina slabă a lumânărilor, se împlinea taina apostolatului: oameni simpli, dar plini de har, se împărtășeau unul altuia din puterea lui Dumnezeu. Iar când ieșeau din adâncuri, se întorceau în lume nu ca niște fugari, ci ca niște purtători de lumină. Și atunci înțelegem ceva: apostolatul nu este despre zgomot, ci despre ardere.Nu despre a impresiona, ci despre a lumina.Nu despre a vorbi mult, ci despre a trăi cu inimă curată.
Astfel, chemarea Sfântului Andrei se unește cu chemarea primilor creștini și se prelungește până la noi: fiecare om care a cunoscut lumina lui Hristos devine, în mod firesc, o făclie vie. Fiecare mamă care își binecuvintează copiii, fiecare bătrân care rabdă cu credință, fiecare tânăr care alege binele, fiecare preot care ridică un suflet din cădere — toți, fără să-și dea seama, continuă istoria apostolilor.
Apostolatul nu înseamnă să strigi, ci să aprinzi inimi.Nu să domini, ci să binecuvintezi.Nu să impui, ci să arăți drumul. Așa cum Andrei a arătat drumul fratelui său Petru, spunând: „Am găsit pe Mesia”. Și poate că în zilele noastre nu mai coborâm în catacombe, dar coborâm în alt loc: în adâncul inimii. Acolo unde lumina nu se vede, dar se simte.Acolo unde, la fel ca primii creștini, descoperim că Dumnezeu nu locuiește în spații mari, ci în spații curate. Aceasta este chemarea noastră: să păstrăm în noi acea flacără mică, dar vie — lumina care trece de la un suflet la altul, până când lumea întreagă se va umple de prezența lui Dumnezeu.

O meditație în Postul Nașterii Domnului: lumina care vine și se face Trup

În lumina acestei seri și în frumusețea postului în care ne aflăm, sufletele noastre se deschid către o taină și mai mare decât apostolatul însuși: taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Căci Apostolul Andrei n-a venit pe pământurile noastre să vestească o idee, ci un fapt: că Dumnezeu S-a făcut Om. Că Veșnicia a pășit în timp. Că lumina necuprinsă s-a lăsat atinsă, privită și ascultată. Și, în această perioadă a așteptării, când lumea se pregătește încet să primească în iesle Lumina lumii, simțim că tot ceea ce trăim în Biserică prinde un alt parfum, mai cald, mai tandru, mai adânc. Inima devine mai sensibilă, ochiul mai limpede, rugăciunea mai ascuțită.
Postul Nașterii Domnului este, de fapt, o mare chemare către interior. Dumnezeu coboară la noi, iar noi începem să urcăm spre El — fiecare după puterea lui, fiecare cu treapta lui, fiecare cu timpul lui. Este o întâlnire pe două drumuri: unul coboară din cer, altul urcă din adâncul inimii. Și aici se așază cuvântul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” Întruparea ne arată că adevărata hrană nu este doar ceea ce pune omul pe masă, ci ceea ce pune Dumnezeu în suflet. Nu doar trupul are nevoie de pâine, ci și inima are nevoie de iubire și mintea de lumină. Nu doar mâinile se ostenesc, ci și gândul se frânge uneori sub povara grijilor. Și totuși, în acest post, Dumnezeu ne invită să ne hrănim din alt izvor: din smerenie, din liniște, din tăcerea Betleemului, din lumina stelei, din puritatea Pruncului divin.
Aici se întâlnesc, în chip minunat, apostolatul și întruparea: lumina nu vine numai de sus, ci și prin oameni. Dumnezeu a ales să vină pe pământ nu într-un palat, ci printr-o mamă smerită, printr-un sălaș sărac, printr-un loc pe care nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Și, în același fel, lumina vine astăzi prin oameni simpli: o bunică care rostește încet o rugăciune; un tată care nu uită să-și binecuvinteze copilul; un sărac care împarte puținul lui; o inimă care iartă în taină.
Apostolul Andrei a deschis un drum, dar întruparea lui Hristos a făcut ca drumul acela să nu se mai sfârșească niciodată. Prin venirea Sa în lume, Dumnezeu ne arată că nu suntem lăsați singuri, că fiecare pas al nostru are o lumină în față și o mână deasupra. Și atunci înțelegem că: nu numai cu pâine trăim, ci cu speranță,nu numai cu hrană trăim, ci cu sens,nu numai cu zile trăim, ci cu iubire. În catacombe, primii creștini se hrăneau cu lumina lumânărilor; noi, în postul acesta, suntem chemați să ne hrănim cu lumina Betleemului. Ei coborau ca să-L caute; noi postim ca să-L primim. Și poate că, fără să ne dăm seama, fiecare dintre noi are în inimă un Betleem: un loc mic, sărac, neștiut, dar pregătit pentru venirea lui Dumnezeu. Iar atunci când Hristos Se naște în inima unui om, întreaga lume devine o candelă aprinsă.

Concluzii: coborârea lină din lumina raiului

După ce am zburat împreună prin livezile raiului, după ce am gustat parfumul blând al apostolatului și după ce am simțit cum sufletele ni se încălzesc la lumina vieții Sfântului Andrei, se cuvine acum să coborâm lin înapoi în lumea de jos. Dar să coborâm nu ca oameni obosiți, ci ca oameni care poartă în suflet ceva din lumina acestei seri. Mâine, vom intra în ziua Sfântului Andrei, dar lumina lui o putem lua cu noi în toate zilele vieții. Vom reveni la grijile cotidiene, la drumurile obișnuite, la încercările care ne apasă uneori sufletul. Dar să nu uităm că omul care a privit o clipă cerul nu mai merge niciodată la fel pe pământ.
Să ne întoarcem, așadar, în lumea noastră — dar cu alt pas, cu altă respirație, cu altă inimă. Să luăm cu noi blândețea Apostolului, dorul lui de Dumnezeu, râvna lui pentru oameni și șoapta lui care ne spune mereu: „Vino și vezi! Vino și trăiește! Vino și rămâi lângă Hristos!” Dacă am reușit în această seară să simțim măcar puțin din frumusețea chemării lui Andrei, atunci sufletul nostru s-a atins de lumină. Iar când lumina atinge un suflet, nimic nu mai rămâne la fel. Fie ca această seară să fie pentru noi o trecere, o renaștere, o pregătire. Și, când vom ieși pe ușa bisericii, să simțim cum pașii noștri poartă în ei tihna raiului, iar inimile – scânteia cea sfântă a apostolului care a luminat acest pământ. Amin. (Pr. Gherman Costică, Parohia Podeni)