Etichetă: Predici

---

 Să deschidem pentru o clipă inima și să privim cu sinceritate în adâncul ei. Dincolo de griji, dincolo de zgomotul vieții și de gândurile care ne tulbură zilnic, există în om o flacără tainică. Nu o vedem cu ochii trupului și nu o putem măsura cu instrumente omenești, dar îi simțim puterea încă din primele clipe ale vieții.

Această flacără este iubirea. Ea arde în om înainte ca rațiunea să se contureze, înainte ca mintea să învețe cuvintele, înainte ca omul să înțeleagă lumea în care s-a născut. Pruncul care abia a deschis ochii către lumină nu știe încă să vorbească, nu știe să explice nimic, dar știe să caute brațele mamei sale. Se liniștește când îi simte căldura și plânge când această prezență dispare. Este ca și cum în adâncul lui ar exista deja un magnet al iubirii care îl trage spre celălalt. Această tainică atracție ne arată că omul nu este făcut pentru singurătate. În structura lui cea mai profundă este înscris dorul de comuniune. De aceea, pe măsură ce crește, această flacără a iubirii nu se stinge, ci se transformă. În copilărie se manifestă ca atașament, în tinerețe ca dor și fior al inimii, în căsătorie ca legământ și jertfă, iar mai târziu ca o bucurie tainică atunci când omul își privește copiii și nepoții.

Dar dacă privim cu atenție, descoperim ceva și mai adânc: această iubire care ne leagă unii de alții pare să fie mai mult decât o simplă emoție. Este o chemare. Este o sete de apropiere care nu se satură niciodată pe deplin. Este dorul unei contopiri care pare să depășească limitele acestei lumi. Nu cumva această flacără a iubirii, care arde în inima omului de la începutul vieții până la sfârșitul ei, este tocmai ecoul dorului după Dumnezeu?

Dacă privim cu atenție începutul vieții omului, descoperim un adevăr surprinzător: iubirea apare înaintea rațiunii. Omul nu începe prin a gândi, ci prin a se lega de celălalt. Pruncul nu cunoaște încă lumea. Nu știe ce este spațiul, nu înțelege cuvintele, nu poate formula gânduri. Și totuși, în adâncul lui există deja o mișcare puternică a inimii. Caută apropierea, caută căldura, caută prezența. Este atras de mamă cu o forță care pare să depășească instinctul simplu. În brațele ei se liniștește, în lipsa ei se tulbură. Este ca și cum ar simți că acolo se află locul lui firesc. Această realitate ne arată ceva esențial despre om: înainte de a fi ființă rațională, omul este ființă relațională. În structura lui cea mai profundă se află dorul de comuniune.

Această flacără a iubirii nu poate fi explicată doar prin mecanisme biologice. Dacă ar fi doar instinct, ea s-ar opri la nivelul supraviețuirii. Dar iubirea umană merge mult mai departe. Ea devine dor, atașament, sacrificiu, uneori chiar suferință. Omul poate iubi până la lacrimă, până la jertfă, până la acea durere dulce pe care cuvintele o exprimă cu greu. În această experiență a iubirii descoperim o taină a naturii umane. Omul este creat astfel încât nu poate trăi închis în sine. El tinde mereu spre celălalt, caută apropierea, caută comuniunea. În fiecare etapă a vieții această mișcare a inimii ia o altă formă, dar focul rămâne același.

Copilul caută brațele mamei. Tânărul descoperă fiorul iubirii. Soții își leagă viața prin legământ. Iar mai târziu, părinții își privesc copiii și nepoții cu acea tandrețe pe care doar anii o pot maturiza. Astfel, de la începutul vieții până la bătrânețe, omul rămâne purtătorul aceleiași flăcări lăuntrice: dorul de a iubi și de a fi iubit. Dar această flacără ridică și o întrebare adâncă. De ce iubirea dintre oameni este atât de puternică? De ce ea caută mereu o apropiere tot mai mare, o unitate tot mai profundă? Nu cumva această sete de comuniune este urma unei chemări mai înalte, înscrisă de Dumnezeu în însăși ființa omului?

Această flacără a iubirii, care apare încă din primele clipe ale vieții, nu rămâne însă închisă în cercul copilăriei. Pe măsură ce omul crește, ea începe să capete o altă formă. Inima nu mai caută doar ocrotirea, ci începe să caute întâlnirea. Iubirea devine astfel o mișcare a sufletului către celălalt. Există în viața omului un moment aproape imposibil de descris în cuvinte: clipa în care descoperă că inima lui poate fi atrasă cu o putere neobișnuită de o altă persoană. Nu este doar simpatie, nu este doar admirație. Este ceva mai adânc, un fel de chemare tainică ce pare să vină din însăși structura ființei.

Cei care au trăit această experiență știu cât de puternică este. Gândul se întoarce mereu spre persoana iubită, prezența ei aduce liniște, iar absența ei lasă în inimă un gol greu de explicat. Este ca și cum două vieți ar începe să se caute reciproc, asemenea unor fire invizibile care se atrag. Această atracție dintre persoane este una dintre marile taine ale existenței umane. Ea nu poate fi redusă la simple explicații biologice sau psihologice, pentru că adesea depășește orice calcul rațional. Omul poate iubi până la jertfă, până la lacrimă, până la acea stare paradoxală în care iubirea devine deopotrivă bucurie și durere.

În această experiență se descoperă ceva esențial despre inimă: ea nu este făcută să rămână închisă în sine. Inima omului caută mereu comuniunea. Caută apropierea, caută unitatea, caută acea contopire tainică prin care două persoane ajung să simtă că viața lor nu mai poate fi separată. De aceea iubirea adevărată nu se oprește la emoție. Ea dorește stabilitate, fidelitate, continuitate. Din dorul acesta de comuniune se naște una dintre cele mai frumoase realități ale vieții omenești: familia.

Dacă începutul iubirii este adesea însoțit de emoție și de fiorul întâlnirii, maturitatea ei se descoperă în fidelitate. Familia nu este doar o continuare firească a iubirii dintre două persoane, ci transformarea acestei iubiri într-un legământ de viață. În Taina Cununiei, Biserica nu binecuvântează doar sentimentele trecătoare ale oamenilor, ci așază iubirea lor sub lumina unei promisiuni mai adânci. Soții își unesc viața nu doar pentru zilele ușoare, ci și pentru încercările care vor veni. Iubirea devine astfel răbdare, iertare, sprijin reciproc și puterea de a merge împreună prin bucuriile și greutățile vieții.

În acest sens, familia este locul unde iubirea învață să se adâncească. Emoția începutului se transformă treptat în încredere, iar dorul devine statornicie. Aici omul descoperă că iubirea adevărată nu se hrănește doar din clipele de entuziasm, ci mai ales din micile jertfe zilnice, din grija față de celălalt și din dorința de a păstra pacea inimii în casa comună. De aceea, familia nu este doar o instituție socială sau o convenție culturală. În perspectiva creștină, ea devine o mică școală a iubirii, un loc unde oamenii învață să iasă din egoism și să trăiască pentru celălalt. În acest spațiu al dăruirii reciproce, iubirea se maturizează și capătă o dimensiune care depășește simpla atracție dintre persoane.

Rodul acestei iubiri este viața însăși. Din legătura dintre soți se nasc copiii, iar odată cu ei iubirea capătă o formă nouă, mai largă și mai profundă. Iubirea care se statornicește în familie nu rămâne închisă doar în viața celor doi soți. Ea are în sine o putere de a se dărui mai departe, de a se revărsa dincolo de propriile limite. În mod firesc, iubirea caută să devină viață. Astfel apare una dintre cele mai mari binecuvântări pe care Dumnezeu le-a așezat în lume: copilul.

Nașterea unui copil este una dintre cele mai profunde experiențe ale vieții omenești. În acel moment, iubirea dintre două persoane capătă o formă nouă și surprinzătoare: ea devine viață care continuă. Pentru părinți, copilul nu este doar rezultatul unei legături biologice. El este perceput ca un dar, ca o prelungire tainică a propriei lor existențe. În privirea lui, în gesturile lui fragile și în nevoia lui de ocrotire, părinții descoperă o iubire pe care nu o cunoscuseră până atunci. Această iubire are o forță aparte. Ea este în același timp tandră și jertfelnică. Părintele poate renunța la odihnă, la liniște, uneori chiar la propriile dorințe, pentru binele copilului său. În acest mod, iubirea se lărgește și devine mai profundă.

Pe măsură ce copilul crește, această legătură capătă noi nuanțe. Bucuria primilor pași, emoția primelor cuvinte, grija pentru drumul pe care îl va urma în viață — toate acestea țes în inima părinților o iubire care nu se stinge niciodată. Astfel, familia devine un spațiu al continuității. Iubirea trece de la o generație la alta, ca o flacără care se transmite fără să se diminueze. Copiii cresc, își întemeiază la rândul lor familii, iar părinții ajung să privească cu bucurie chipurile nepoților. În acest fel, iubirea nu rămâne doar o experiență personală, ci devine un lanț viu al vieții, o moștenire care se transmite din inimă în inimă.

Dacă privim atent acest drum al iubirii — de la copilărie la maturitate, de la întâlnirea dintre două persoane până la familia care se deschide spre viață — observăm că în toate aceste forme există ceva comun. În fiecare etapă apare aceeași dorință de apropiere, aceeași sete de comuniune, aceeași nevoie de a ieși din singurătate. Această mișcare a inimii ridică o întrebare profundă: de unde vine această putere a iubirii care îl însoțește pe om de-a lungul întregii vieți?

Tradiția creștină ne oferă o lumină pentru a înțelege această taină. Omul nu a fost creat pentru izolare, ci pentru comuniune. Încă de la început, Dumnezeu l-a zidit după chipul Său, iar viața dumnezeiască însăși este o viață de comuniune: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc într-o iubire desăvârșită. De aceea, în structura profundă a ființei omenești a fost înscrisă capacitatea de a iubi. Dorul de apropiere, nevoia de a fi împreună cu celălalt, dorința de unitate nu sunt simple întâmplări ale naturii, ci urme ale acestei chemări divine.

După căderea omului din starea de comuniune cu Dumnezeu, această chemare nu a dispărut. Ea a rămas în inimă sub forma unui dor greu de definit. Omul caută iubirea, caută apropierea, caută acea unitate deplină pe care nici o relație omenească nu o poate împlini pe deplin. Astfel, iubirea dintre oameni devine adesea o căutare a unui bine mai mare, o încercare de a regăsi ceva pierdut. În bucuria iubirii se ascunde o lumină, iar în durerea despărțirii se simte uneori nostalgia unei comuniuni care pare să depășească limitele acestei lumi.

În această lumină putem înțelege și sensul profund al familiei creștine. Familia nu este doar locul unde oamenii trăiesc împreună, ci și spațiul în care iubirea învață să se deschidă spre Dumnezeu. Rugăciunea, iertarea, răbdarea și grija reciprocă transformă casa într-un loc unde comuniunea dintre oameni devine o pregustare a comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, drumul iubirii omenești se dovedește a fi, în adâncul lui, un drum spre Dumnezeu. Focul care arde în inimă încă din primele clipe ale vieții nu este altceva decât scânteia unei chemări mai înalte.

Omul caută iubirea pentru că a fost creat de Iubire și pentru iubire. Amin. ( Pr. Mihai Pīnzariu)

---

Există în viața omului momente în care, chiar în mijlocul bucuriilor, simte o lipsă. O neliniște tainică. O chemare pe care nu o poate defini. Este ca o adiere de parfum pe care o simți, dar nu știi de unde vine. Este ca sunetul unei melodii îndepărtate care îți trezește amintiri pe care nu le-ai trăit conștient niciodată.

Acest dor adânc este dorul de Dumnezeu. Este dorul de Rai.
Duminica aceasta, a Izgonirii lui Adam din Rai, nu este o simplă rememorare a unei istorii vechi. Nu este doar începutul unei pedagogii morale. Este o oglindă în care fiecare dintre noi își vede propria poveste. În paginile din Cartea Facerii nu citim doar despre un om care a greșit cândva. Citim despre om, în general. Citim despre mine și despre tine.
Adam a fost creat pentru lumină. A fost așezat în mijlocul unei grădini pline de viață, dar mai ales a fost așezat în mijlocul unei iubiri. Dumnezeu nu l-a creat din nevoie, ci din dorință de comuniune. L-a creat ca să vorbească cu el, ca să Se plimbe cu el „în răcoarea serii”, ca un Părinte care caută prezența fiului său.
Și totuși, această comuniune s-a frânt.
Izgonirea din Rai nu înseamnă doar ieșirea dintr-un spațiu binecuvântat. Înseamnă intrarea în neliniște. Înseamnă începutul fricii, al rușinii, al înstrăinării. Omul care înainte vorbea cu Dumnezeu fără teamă, acum se ascunde. Omul care trăia în lumină, acum își simte goliciunea.
Fraților, dacă suntem sinceri, vom recunoaște că această experiență nu ne este străină. De câte ori nu ne-am ascuns și noi? De câte ori nu am simțit că inima noastră, creată pentru lumină, se mișcă în umbră? De câte ori nu am căutat în lume ceea ce doar Dumnezeu putea să ne ofere?
Biserica ne așază această Duminică la pragul Postului Mare. Nu întâmplător. Înainte de a ne vorbi despre nevoință, ne amintește de demnitatea pierdută. Înainte de a ne chema la postire, ne arată frumusețea de la care am căzut. Nu ca să ne umilească, ci ca să ne trezească.
Pentru că nu poți dori întoarcerea dacă nu îți amintești casa.Nu poți plânge cu adevărat dacă nu ai cunoscut mai întâi bucuria.Nu poți posti cu sens dacă nu înțelegi ce cauți cu adevărat.
Izgonirea lui Adam este, paradoxal, începutul drumului spre mântuire. Este momentul în care omul descoperă că fără Dumnezeu nu poate trăi în pace. Este clipa în care lacrima devine rugăciune. Este începutul dorului conștient.
Și această Duminică este numită și Duminica Iertării. Pentru că drumul înapoi nu începe cu mari nevoințe, ci cu o inimă care se smerește și spune: „Am greșit. Iartă-mă.” În clipa aceea, sabia de foc care păzește Raiul nu mai este o amenințare, ci o promisiune. Dumnezeu nu păzește Raiul ca să ne excludă, ci ca să ne pregătească pentru întoarcere.
Iubiții mei, poate că fiecare dintre noi poartă în suflet o poartă închisă. O amintire dureroasă. O relație frântă. O vină nespusă. Aceasta este mica noastră izgonire. Dar tot acolo, în adânc, există și dorul. Dorul care nu ne lasă să uităm că am fost creați pentru mai mult.
Astăzi, Biserica nu ne cere să plângem din deznădejde. Ne invită să plângem cu nădejde. Să privim spre Rai nu ca spre un vis pierdut, ci ca spre o chemare vie.
Pentru că dacă Adam a ieșit din Rai prin neascultare, Hristos va redeschide porțile prin ascultare până la moarte. Și între aceste două momente se află istoria noastră.
Să pășim, așadar, cu inimă trează, în această taină. Să lăsăm cuvântul să ne cerceteze, să ne mângâie și să ne cheme.
Înainte de a vorbi despre cădere, trebuie să înțelegem înălțimea de la care omul a căzut. Nu putem înțelege rana dacă nu contemplăm mai întâi frumusețea sănătății.
Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu a sădit o grădină în Eden și l-a așezat acolo pe om. Dar Raiul nu era doar un spațiu împrejmuit de verdeață și lumină. Raiul era starea de comuniune deplină cu Dumnezeu.
Omul nu trăia izolat. Nu trăia fragmentat. Nu trăia sfâșiat între dorințe contradictorii. În el era unitate. Gândul nu era în război cu inima. Trupul nu era povară pentru suflet. Voința nu era îndoită.Totul era armonie.
Raiul înseamnă, înainte de toate, transparență. Adam nu se ascundea. Nu se justifica. Nu se apăra. Era simplu. Era deschis. Era copil înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu Se plimba „în răcoarea serii”. Ce imagine de o delicatețe infinită! Nu un Dumnezeu distant, nu un Stăpân rece, ci un Părinte care vine să Se întâlnească cu omul. Întâlnirea era firească, neforțată, plină de pace.
Aceasta era adevărata viață: dialogul. Omul a fost creat pentru dialog. Pentru comuniune. Pentru relație vie. Raiul nu era o recompensă, ci starea naturală a omului în prezența lui Dumnezeu.
Și mai era ceva: în Rai nu exista frică. Frica apare doar când iubirea se răcește. În Rai, iubirea era deplină. De aceea Adam și Eva erau goi și nu se rușinau. Nu pentru că nu aveau conștiință, ci pentru că aveau curăție. Privirea lor nu era umbrită de posesivitate, de suspiciune sau de dorință egoistă.
Fraților, ce înseamnă aceasta pentru noi?
Înseamnă că omul a fost creat pentru lumină. Nu pentru teamă. Nu pentru neliniște. Nu pentru această alergare continuă în care trăim astăzi.
De aceea, chiar și acum, când reușim să iertăm din inimă, simțim o pace care nu seamănă cu nimic din lumea aceasta. Când ne rugăm cu sinceritate, fără mască, fără formalism, gustăm o clipă de liniște adâncă. Când facem binele fără interes, simțim o bucurie limpede.
Acelea sunt amintiri din Rai. Raiul nu este doar trecut. Este amprenta din sufletul nostru. Este chipul după care am fost creați.
Omul contemporan caută fericirea în multe locuri, dar nu reușește să-și astâmpere setea. Pentru că sufletul a fost creat pentru infinit, nu pentru un fragment din infinit. A fost creat pentru lumină neapusă, nu pentru licăriri trecătoare. Raiul, ca stare de comuniune, ne arată cine suntem chemați să fim. Un om unificat. Un om împăcat. Un om în dialog viu cu Dumnezeu.
Înainte de cădere, Adam era liniștit pentru că era ancorat în Dumnezeu. Nu se definea prin ceea ce avea, ci prin relația pe care o trăia.
Și aici este cheia: Raiul este comuniune. Iar pierderea Raiului este pierderea comuniunii.
Să lăsăm această imagine să se așeze în inimă. Să nu ne grăbim. Să simțim frumusețea chemării noastre. Pentru că numai după ce contemplăm această lumină putem înțelege drama întunericului.
Căderea nu începe cu un gest exterior. Nu începe cu gustarea unui fruct. Căderea începe în inimă. Într-un gând. Într-o îndoială strecurată fin, aproape imperceptibil.
Șarpele nu vine cu forța. Nu obligă. El doar sugerează. El seamănă suspiciune: „Oare a zis Dumnezeu…?” Și în clipa aceea, în sufletul omului se naște fisur
Păcatul nu este, în esență, încălcarea unei reguli. Este ruperea încrederii. Este momentul în care omul începe să creadă că Dumnezeu nu îi vrea binele deplin. Că există ceva ascuns. Că libertatea adevărată ar însemna desprinderea de Creator. Aceasta este drama. Omul a fost creat liber, dar libertatea lui era legată de iubire. În momentul în care libertatea s-a desprins de iubire, ea a devenit autonomie. Și autonomia, fără Dumnezeu, devine izolare.
Căderea este, așadar, ruptura de comuniune. În clipa în care Adam și Eva gustă din pom, nu se produce doar o schimbare juridică, ci una ontologică. Se schimbă modul de a fi al omului. Ochii li se deschid, dar nu spre lumină, ci spre propria goliciune. Conștiința nu mai este pace, ci neliniște.
Apare rușinea. Rușinea este semnul că armonia s-a frânt. Omul care era transparent devine opac. Se acoperă. Se ascunde. Se teme. Și mai apare ceva: învinuirea. Când Dumnezeu îl cheamă pe Adam, nu îl întreabă cu asprime, ci cu durere: „Unde ești?” Nu pentru că Dumnezeu nu știa, ci pentru că omul nu mai știa unde este. Adam răspunde, dar nu își asumă vina. „Femeia pe care mi-ai dat-o…” Eva, la rândul ei, spune: „Șarpele m-a amăgit…”
În momentul păcatului, comuniunea se transformă în dezbinare. Între om și Dumnezeu. Între bărbat și femeie. Între om și creație.
Frica intră în lume. Fraților, de atunci trăim sub această umbră. De câte ori păcătuim, repetăm gestul lui Adam. Ne ascundem. Ne justificăm. Ne temem. Aruncăm vina asupra altora. Spunem, poate fără cuvinte, dar cu atitudine: „Nu eu sunt de vină.” Și totuși, în mijlocul căderii, există un detaliu cutremurător: Dumnezeu îl caută pe om. Nu omul Îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om.
Aceasta este marea mângâiere. Izgonirea din Rai nu este un act de răzbunare. Este consecința unei stări pe care omul însuși a ales-o. Nu Dumnezeu îl alungă din iubire, ci păcatul îl face incompatibil cu lumina. Sabia de foc care păzește intrarea nu este simbolul urii divine, ci al dreptății care protejează sfințenia.
Și totuși, Dumnezeu nu închide istoria. Chiar în mijlocul pedepsei, rostește făgăduința mântuirii. Vorbește despre sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui. În miezul căderii se află deja începutul ridicării.
Aceasta este taina acestei Duminici: căderea este reală, rana este adâncă, dar nădejdea nu este anulată.
Fraților, fiecare păcat al nostru este o mică ieșire din Rai. Fiecare moment de mândrie, fiecare neiertare, fiecare răceală față de Dumnezeu este o repetare a gestului din Eden. Dar tot acolo, în clipa conștientizării, începe și posibilitatea întoarcerii.
Căderea ne arată cât de fragilă este libertatea fără Dumnezeu. Ne arată cât de repede se poate stinge lumina când încrederea se fisurează. Dar ne arată și cât de mult ne caută Dumnezeu chiar atunci când ne ascundem.
Să lăsăm această realitate să ne cerceteze adânc. Nu ca să ne zdrobească, ci ca să ne trezească.
Tradiția Bisericii ne vorbește despre un Adam care, după izgonire, stă la porțile Raiului și plânge. Nu mai este Adam cel încrezător, nu mai este omul acoperit de lumină. Este omul conștient de pierdere.
Și totuși, în aceste lacrimi se ascunde începutul mântuirii. Există un plâns al disperării, care închide sufletul. Dar există și un plâns al pocăinței, care îl deschide. Lacrimile lui Adam nu sunt revoltă. Nu sunt acuzație. Sunt  lacrimi de dor.Pentru prima dată, omul înțelege ce a pierdut. Cât timp era în Rai, comuniunea era firească. Nu trebuia explicată. Nu trebuia apărată. Era dar. Abia după ce a pierdut-o, Adam a început să o prețuiască în adâncul ființei sale.
Fraților, de multe ori și noi prețuim abia după ce pierdem. O relație, o pace lăuntrică, o apropiere de Dumnezeu. Când harul se retrage din pricina răcelii noastre, atunci simțim golul. Atunci înțelegem că nu putem trăi fără lumină.
Lacrimile lui Adam sunt primele lacrimi ale omenirii. Ele spală ochii întunecați de mândrie. Ele înmoaie inima împietrită de autosuficiență.Pocăința nu este umilire. Este redeschiderea inimii.
În clipa în care omul spune în sinea lui: „Am greșit”, începe vindecarea. Nu justificarea vindecă. Nu ascunderea vindecă. Nu transferul vinei asupra altcuiva vindecă. Ci asumarea. De aceea, această Duminică este și Duminica Iertării. Biserica ne așază înainte chipul lui Adam plângând pentru a ne învăța ceva esențial: drumul înapoi începe cu smerenie. Postul Mare nu începe cu mâncarea. Nu începe cu reguli. Începe cu inimă zdrobită și smerită. Adam, stând în afara Raiului, devine simbolul omului care a înțeles că fără Dumnezeu nu există viață adevărată. Plânsul lui este, paradoxal, mai aproape de mântuire decât indiferența.
Fraților, poate că fiecare dintre noi are în suflet o poartă închisă. O greșeală care ne apasă. O răceală care ne-a îndepărtat de Dumnezeu. O neiertare care ne ține la marginea comuniunii. Astăzi suntem chemați nu să ne justificăm, ci să plângem cu nădejde. Lacrimile pocăinței nu sunt slăbiciune. Ele sunt începutul reîntoarcerii. În clipa în care inima se înmoaie, Dumnezeu deja lucrează. Pentru că El nu disprețuiește inima zdrobită.
Adam plânge la porțile Raiului, dar Dumnezeu pregătește deja istoria mântuirii. Din acel plâns se va naște dorul după Mesia. Din acea pierdere se va aprinde speranța venirii lui Hristos. Și poate că și în viața noastră, cele mai adevărate începuturi au pornit din lacrimi. Poate că cele mai curate rugăciuni le-am rostit nu în momente de triumf, ci în momente de zdrobire.
Aceasta este taina: că lacrima poate deveni scară. Adam nu mai este în Rai, dar nici nu mai este indiferent. El tânjește. Și dorul acesta este deja un pas spre lumină. Să ne lăsăm, așadar, cercetați de această imagine. Să nu ne temem de lacrima care spală. Pentru că din ea se naște curăția.
Nu este întâmplător că Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este așezată chiar la începutul Postului Mare. Biserica nu ne arată doar pierderea, ci și calea întoarcerii. Dacă lacrimile lui Adam au fost începutul dorului, Postul este începutul lucrării. Postul nu este pedeapsă. Nu este o constrângere exterioară. Nu este o simplă schimbare de alimentație. Postul este pedagogia iubirii. Este medicina sufletului
În Rai, omul trăia în echilibru. După cădere, acest echilibru s-a rupt. Dorințele au devenit stăpâne. Trupul a început să tragă într-o parte, mintea în alta, iar inima a rămas împărțită. Postul vine să refacă această unitate.
Când ne abținem de la mâncare, învățăm că nu suntem doar trup. Când ne abținem de la vorbire aspră, învățăm că nu suntem sclavii impulsurilor. Când ne abținem de la judecată, învățăm că mila este mai puternică decât dreptatea rece.
Postul este exercițiul libertății redobândite.
Înainte de a începe Postul, în această zi, ne vom cere iertare unii altora. Este unul dintre cele mai adânci gesturi din viața Bisericii. Nu formal, nu din obișnuință, ci ca o adevărată deschidere a inimii.
Pentru că nu poți merge spre Rai cu inima închisă.Nu poți bate la poarta comuniunii dacă păstrezi în tine resentiment.Nu poți cere lui Dumnezeu iertare dacă tu nu ierți.Iertarea este cheia porții.
Adam a fost izgonit pentru neascultare. Hristos va redeschide porțile prin ascultare. Între aceste două momente se află nevoința noastră. Postul nu este un efort solitar, ci o împreună-mergere cu Hristos spre Înviere.
Fraților, să nu privim Postul ca pe o perioadă grea, ci ca pe o șansă. Este timpul în care putem curăți ceea ce s-a adunat în suflet. Este timpul în care putem repara relații. Este timpul în care putem tăcea mai mult și asculta mai adânc.
Fiecare metanie este un pas înapoi spre Rai. Fiecare rugăciune rostită cu atenție este o frunză care foșnește din nou în grădina inimii. Fiecare faptă bună este o rază de lumină care străpunge sabia de foc.
Postul nu redeschide porțile prin meritele noastre, ci ne face capabili să primim harul. Raiul nu este cucerit. Este primit.
Și poate că cea mai mare lucrare a Postului este aceasta: să ne învețe din nou să dorim corect. Să ne reașeze dorul pe direcția lui firească. Să ne amintească faptul că am fost creați pentru lumină, nu pentru întuneric.
Astfel, Duminica Izgonirii nu este o Duminică a tristeții fără ieșire. Este Duminica responsabilității și a speranței. Ne amintește că am pierdut, dar și că putem reveni. Ne amintește că am greșit, dar putem repara. Ne amintește că ne-am îndepărtat, dar suntem chemați înapoi.
Să intrăm, așadar, în Post nu cu frică, ci cu hotărâre blândă. Cu lacrima lui Adam în ochi, dar și cu nădejdea Învierii în inimă.
Iubiți credincioși,
Astăzi nu am vorbit doar despre Adam. Am vorbit despre noi. Despre lumina pentru care am fost creați. Despre ruptura pe care o trăim ori de câte ori ne îndepărtăm de Dumnezeu.Despre lacrima care poate deveni început de mântuire. Despre Postul care nu este povară, ci drum către Împărăție.
Adam a ieșit din Rai, dar nu și-a pierdut dorul. Și poate că aceasta este cea mai mare speranță a noastră: că dorul nu moare.
În fiecare neliniște a inimii este o amintire din Eden. În fiecare rugăciune rostită cu suspin este un pas spre poarta închisă. În fiecare iertare oferită din inimă este o deschidere a cerului.
Fraților, în această zi ne vom privi unii pe alții și vom spune: „Iartă-mă.” Să nu fie un cuvânt formal. Să fie un cuvânt care ne smerește. Pentru că în clipa în care iertăm, ne întoarcem.
Nu putem intra în Post cu mâinile strânse. Nu putem merge spre Înviere cu inima închisă.
Dacă Adam a fost alungat prin neascultare, Hristos a venit prin ascultare. Dacă Adam a gustat din pom și a adus moartea, Hristos Se va urca pe lemnul Crucii și va aduce viața. Între aceste două lemne se află istoria noastră.
Nu suntem condamnați să rămânem în afara Raiului. Suntem chemați să ne întoarcem. Și întoarcerea începe acum. Cu o rugăciune mai curată. Cu o iertare mai sinceră. Cu o hotărâre mai limpede.
Să nu ne temem de Post. Să ne temem doar de împietrirea inimii.
Pentru că Dumnezeu nu ține sabia ridicată împotriva noastră. El ține brațele deschise. Așteaptă lacrima care spală, pasul care se întoarce, inima care se smerește.
Și atunci, chiar dacă încă suntem în lume, vom simți ceva din mireasma Raiului.
O pace adâncă. O lumină blândă. O certitudine tăcută că nu suntem abandonați.
Adam plânge la porțile Raiului. Hristos deschide porțile prin Cruce. Iar noi suntem chemați să alegem drumul.
Să intrăm, așadar, în acest Post cu dor curat. Cu inimă deschisă. Cu nădejde neclintită.
Și atunci, lacrima noastră nu va fi semn de pierdere,ci început de întoarcere. Amin.  (Pr. Gherman Costică)

---

(cuvânt rostit cu prilejul săvârșirii Sf. Taine a Maslului în parohia „Nașterea Maicii Domnului” Broscăuți, în postul Nașterii Domnului, 12 decembrie 2025)

Iubiți credincioși,

De câte ori pășim în biserică la Taina Sfântului Maslu, simțim că intrăm într-un loc unde timpul respiră altfel. Lumina candelelor nu e doar lumină, ci o șoaptă a cerului. Aerul nu e doar aer, ci o adiere de pace. Totul pare învăluit într-o liniște care nu apasă, ci mângâie, ca o aripă nevăzută. În această liniște, Dumnezeu ne vorbește fără cuvinte.
Maslul este una dintre acele slujbe în care nu doar noi ne ridicăm spre Dumnezeu, ci și Dumnezeu Se coboară spre noi. Se coboară cu pas ușor, asemenea unei picături de rouă care atinge un petic de pământ însetat. El vine fără zgomot, fără grabă, fără asprime — vine ca un Părinte care știe cât de fragile ne sunt rădăcinile și cât de grele ne sunt poverile.
În fața acestei Taine, fiecare om devine asemenea unei uși întredeschise. Unii vin cu dureri trupești, alții cu răni ale sufletului, alții purtând în inimă doruri și întrebări. Dar toți, absolut toți, aducem aici un vas gol, iar Dumnezeu îl umple cu ceea ce știe El că ne trebuie: unora le dă vindecare, altora pace, altora lumină, altora puterea de a merge mai departe.
Privind untdelemnul în potirul mic de sticlă, am putea spune că vedem doar o picătură de ulei. Și totuși, în această picătură lucrează puteri care trec dincolo de ochii noștri. În ea se ascunde o blândețe ce nu aparține pământului, o lumină care își are izvorul în Duhul Sfânt. Este ca un fir subțire de aur care coboară din cer și se așază pe fruntea celui ce se apropie cu credință.
Aici, la Maslu, Dumnezeu atinge omul. Nu cu tunet, nu cu foc, ci cu o delicatețe dumnezeiască pe care nicio mână omenească nu o poate imita. Este atingerea care nu strivește, ci vindecă; nu mustră, ci ridică; nu apasă, ci eliberează.
Și pe măsură ce preoții încep să citească rugăciunile, simțim cum în inimă se deschide un loc pe care nu îl știam. Un loc unde durerea începe să-și piardă asprimea, tristețea începe să nu mai doară atât de tare, iar speranța — acea lumină adesea pâlpâitoare — începe să se aprindă din nou, mai caldă, mai blândă, mai sigură.
Taina Sfântului Maslu este o întâlnire. Întâlnirea fragilității omenești cu tăria lui Dumnezeu. A neputinței noastre cu milostivirea Lui. A întunericului din noi cu lumina Lui care nu se stinge.
De aceea, înainte de a fi slujbă, înainte de a fi rugăciune, înainte de a fi ungere, Maslul este o chemare: chemarea de a ne lăsa atinși de Dumnezeu, așa cum pământul se lasă atins de roua dimineții. Fără împotrivire, fără frică, fără rușine.
Aceasta este poarta prin care intrăm. Aceasta este taina care începe să se deschidă.
Și, încet-încet, în lumina blândă a candelelor, simțim cum cerul se apropie de noi.
Cei mai mulți dintre noi așteptăm minunea în forme mari, vizibile, spectaculoase. Dar Dumnezeu, în blândețea Lui, lucrează de cele mai multe ori în tăcere. Harul nu vine ca un vânt puternic, ci ca o adiere ușoară,ca o lumină caldă care crește încet, asemenea zorilor care nu sperie noaptea, ci o alungă liniștit.
Harul este asemenea ploii care cade în miez de noapte: nimeni nu îi aude pașii, dar dimineața pământul e viu, înmiresmat, renăscut. Așa se întâmplă și în suflet. Pe neașteptate, fără zgomot, Dumnezeu lasă o picătură de pace, un gând bun, o putere de a răbda, o lumină de a înțelege, și noi începem să vedem altfel lucrurile.
Poate că nu ne dăm seama imediat. Poate că nu simțim nimic la prima vedere. Dar într-o zi, în timp ce purtăm aceeași greutate, descoperim că ea nu mai apasă atât de tare. Acolo, în acel loc nevăzut, Dumnezeu a lucrat.
Asemenea picăturilor de rouă care se așază pe petalele unei flori fără ca nimeni să le vadă, și harul se așază pe sufletul omului în momentele când acesta nici nu îndrăznește să creadă că este atins.
Când inima e împovărată, când gândurile sunt tulburi, când trupul este slăbit, atunci — chiar atunci — harul începe să picure în adânc.
Este lucrarea pe care nu o putem controla, nu o putem comanda, dar o putem primi.
Și de aceea Taina Sfântului Maslu nu lucrează cu zgomot, ci cu finețe dumnezeiască. Harul pătrunde până în locurile în care nici mintea, nici medicul, nici prietenul nu pot ajunge: în locul unde se nasc temerile, durerile, amintirile și speranțele.
Dumnezeu ne-a lăsat în natură icoane vii ale lucrării Sale. Una dintre ele este sămânța de grâu.
Dacă te uiți la ea, e mică, fragilă, nesemnificativă. Dar înăuntrul ei se ascunde o viață care nu poate fi stăvilită. Și totuși, înainte să se înalțe spre cer, sămânța trebuie să coboare în pământ și să moară unei forme, ca să renască într-alta.Nimeni nu vede ce se întâmplă în întunericul acela tăcut.Acolo, ascunsă privirilor, sămânța crapă.Rădăcina se naște în jos, nu în sus.Viața pleacă în adânc înainte să plece către lumină.
La fel se întâmplă și în sufletul nostru.Dumnezeu lucrează acolo unde nu vede nimeni, uneori nici noi înșine.El atinge nu doar durerea trupească, ci mai ales rădăcina durerii: frica, neputința, neiertarea, rana veche pe care am acoperit-o ani întregi.
Harul sapă, curăță, vindecă.Și abia după ce rădăcina prinde viață, firul poate crește spre lumină.Acolo se petrece minunea Maslului: în adânc, nu la suprafață.
Uneori, omul vine la Maslu cerând ridicarea unei boli, dar Dumnezeu începe cu altceva: cu vindecarea unei frici. Sau a unei neliniști. Sau a unei amintiri dureroase.
Și omul pleacă spunând: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar simt o pace pe care nu o aveam.”Aceasta este minunea nevăzută a harului.
Ca un sculptor care nu lovește direct chipul, ci întâi îndepărtează piatra din jur, tot așa lucrează Dumnezeu la inima noastră: fin, atent, răbdător. Harul taie cu delicatețe ceea ce ne împiedică să vedem, să iertăm, să iubim.
Și când ajunge în locul cel mai adânc, cel care doare cel mai tare, atunci începe adevărata vindecare. Acea vindecare pe care nu o pot da medicii, nu o pot da oamenii, nu o poate da nici timpul — ci doar Dumnezeu.
Există în viața omului clipe care par a ne rupe în două: durerea trupească, neputința, boala, nesiguranța, întrebările pentru care nu avem răspuns. În aceste clipe, omul simte că temelile lui se clatină, că totul este fragil și trecător. Și totuși, tocmai în aceste momente, Dumnezeu Se apropie cel mai mult de noi.
Nu întâmplător spuneau Părinții că suferința este o școală a inimii. Nu pentru că Dumnezeu ar dori să ne doară, ci pentru că în ceasurile grele se vede limpede ce este înăuntrul nostru. Atunci când suntem sănătoși, puternici, stăpâni pe noi, nu simțim nevoia să ne apropiem de Izvor; dar când vine încercarea, sufletul începe să caute apa cea vie.
Pentru mulți oameni, boala este o necunoscută, o teamă, o întrebare.
Dar pentru omul credincios, boala este adesea locul în care Dumnezeu bate încet la ușa inimii.Nu pentru a mustra.Nu pentru a pedepsi.Ci pentru a chema.
Boala este uneori singurul moment în care omul încetează să mai alerge și începe să asculte. Când trupul se oprește, sufletul prinde glas.Și atunci începem să ne întrebăm: „Ce vrei, Doamne, să-mi spui prin aceasta? Unde vrei să mă conduci? Ce vrei să se nască în mine?”
Răspunsul nu vine întotdeauna în cuvinte. Uneori vine ca o pace neobișnuită, alteori ca o lacrimă de curățire, alteori ca o lumină mică în mijlocul întunericului.
Boala nu este glasul mâniei lui Dumnezeu, ci glasul chemării Lui.Este o punte spre adânc, nu o prăpastie.
Cel mai mare miracol pe care îl trăiește un om în suferință nu este întotdeauna vindecarea trupului, ci schimbarea privirii. Când harul coboară în om, acesta începe să vadă altfel. Harul îl face să se privească cu speranță.
Este ca și cum, pentru o clipă, Dumnezeu șterge aburul de pe geamul sufletului și ne lasă să vedem, cu o claritate nouă, drumul adevărat. Uneori ni se schimbă gândurile, alteori inima, alteori prioritățile. Și fără să știm cum, fără să ne dăm seama când, începem să ne apropiem cu pași mici de Dumnezeu.
Mulți oameni vin la Maslu cu nădejdea de a se vindeca. Și uneori Dumnezeu dă vindecare deplină. Sunt minuni simple, dar impresionante: febra dispare, durerea se retrage, boala se oprește.Dar de multe ori minunea este alta, mai mare și mai adâncă: Dumnezeu îl ridică pe om deasupra bolii. Trupul poate rămâne slăbit, dar sufletul devine puternic.Socoteala durerii rămâne, dar povara ei se micșorează.Viața continuă, dar nu cu aceeași frică, ci cu o nouă frumusețe.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu durerea este cea care îl apasă pe om, ci lipsa sensului durerii.”Când sufletul găsește sens, boala încetează să mai fie un întuneric. Devine un loc unde Dumnezeu aprinde candela nădejdii.
Așa lucrează Maslul: vindecă trupul dacă este de folos, dar vindecă întotdeauna sufletul.Iar vindecarea sufletului este începutul oricărei învieri lăuntrice.
Taina Sfântului Maslu este singura slujbă în care Biserica, încă din vechime, a rânduit ca doi sau mai mulți preoți să slujească împreună. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de număr, ci pentru că omul are nevoie de unitate, de sprijin, de împreună-lucrare.
Într-o lume în care fiecare suferă adesea singur, Maslul este taina în care Dumnezeu ne strânge laolaltă. Ne pune unul lângă altul ca pe niște pietre vii ale aceluiași altar și ne arată că vindecarea nu vine doar prin rugăciunea fiecăruia, ci și prin respirația comunității, prin comuniunea inimilor.
Sfântul Apostol Iacov ne lasă o poruncă ce pare, la prima vedere, simplă: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați.” El nu spune „rugați-vă fiecare pentru voi înșivă”, ci „unul pentru altul”. Vindecarea devine astfel o lucrare a iubirii, nu doar a rugăciunii.
Când mă rog pentru fratele meu, sufletul meu se deschide.Când mă rog pentru cel bolnav, inima mea se curăță.Când mă rog pentru cel căzut, Dumnezeu mă ridică și pe mine.Nicio rugăciune pentru altul nu rămâne nerăsplătită:în ea se vindecă și cel pentru care mă rog, și cel care se roagă.
Și aceasta este taina: că omul care vine la Maslu nu primește doar har de la Dumnezeu, ci primește și rugăciunea întregii comunități. Fiecare oftat, fiecare suspin, fiecare cântare devine parte din vindecarea lui.Maslul face din noi o familie. O familie adunată în jurul lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor. O familie în care nimeni nu rămâne în umbră, nimeni nu rămâne uitat, nimeni nu rămâne cu rana neacoperită de rugăciune.
Dintre toate darurile simple pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor, untdelemnul este unul dintre cele mai tainice. În el nu este doar hrană, nu este doar lumină, nu este doar miros.
În untdelemn se ascunde o mângâiere dumnezeiască, o blândețe care nu seamănă cu nimic din lumea aceasta. Biserica îl folosește la naștere, la cununie, la hirotonie,și — cu precădere — la Taina Sfântului Maslu. De ce? Pentru că în untdelemn, Dumnezeu a pus o putere tainică: puterea de a vindeca fără să doară, de a lumina fără să ardă, de a înmuia fără să strivească.
Când preotul atinge fruntea, pieptul sau mâinile cu untdelemn, gestul acela nu este doar un act ritualic. Este ca și cum Dumnezeu Însuși ar coborî, ca o mamă care-și unge copilul bolnav cu un balsam moale, cald, vindecător. Astfel, în mijlocul durerilor vieții, Dumnezeu nu vine cu asprime, ci cu blândețe,cu mângâiere.Nu cu foc, ci cu ulei de pace.

Iubiți credincioși,
Părinții pustiei au știut dintotdeauna că adevărata vindecare începe în inimă. Ei știau că o rană nevăzută poate fi mai grea decât o rană a trupului, și că lacrimile sufletului cântăresc mai mult decât lacrimile ochilor.
De aceea, povestioara care urmează este ca un mărgăritar ascuns într-o scoică veche, dar plină de lumină. O învățătură simplă, însă adâncă precum izvorul din munte.
Se spune că într-o zi, câțiva oameni au venit la un bătrân al pustiei, aducând cu ei un frate bolnav. Trupul lui era slăbit, rănile vizibile, iar suferința îi întunecase privirea. Oamenii l-au așezat înaintea bătrânului și au spus: „Avva, roagă-te pentru el, căci durerile îl doboară.”
Bătrânul s-a aplecat asupra lui cu o blândețe ce părea că vine din altă lume. Și, înainte de a pune mâna pe rana trupească, a privit adânc în ochii fratelui. A privit ca și cum ar căuta ceva ascuns în spatele durerii.
Apoi a spus încet, cu glasul acela coborât din liniștea pustiei: „Rana trupului o vedeți voi. Dar rana sufletului o vede numai Dumnezeu.”
Bătrânul nu s-a grăbit să facă minunea.Nu a întins mâna ca să vindece imediat.
Mai întâi a început să se roage.
Rugăciunea lui era atât de liniștită, încât părea că vorbește cu Dumnezeu la o distanță de un pas. Nu era zgomot, nu era împrăștiere — era doar o căldură care umplea încăperea, asemenea luminii unui apus ce cade peste o fereastră veche.
Pe măsură ce bătrânul se ruga, chipul bolnavului s-a schimbat. La început, ochii lui erau tulburi; apoi au început a se umple de lacrimi. Lacrimi tăcute. Lacrimi care nu veneau din durere, ci dintr-o pace neașteptată.
Când lacrimile au început să curgă, bătrânul a spus:
„Acum s-a deschis rana de care sufletul lui fugise ani întregi.”
Oamenii au întrebat: „Avva, dar rana trupului?”
Bătrânul le-a răspuns: „Rana trupului este poarta. Rana sufletului este rădăcina.
Dacă rădăcina s-a atins de har, rodul nu va întârzia.”
Și într-adevăr, în zilele care au urmat, trupul fratelui a început să se întărească. Durerea s-a micșorat. Privirea i s-a luminat. Iar omul acela, care venise cu pași grei, a plecat cu pas ușor, ca și cum o povară nevăzută căzuse de pe umeri.
Povestioara ne arată limpede: Dumnezeu atinge mai întâi adâncul. Vindecarea începe din interior, din locul în care omul nu ajunge singur. Acolo, în sfărâmătura aceea de suflet, în nodul acela strâns de ani de zile, în rana aceea nerostită, acolo coboară harul precum o rază de lumină într-o încăpere întunecată.
Când se vindecă inima, trupul capătă altă putere.Când se vindecă rădăcina, pomul înverzește.Când se vindecă sufletul, viața începe să curgă altfel — mai blând, mai limpede, mai aproape de Dumnezeu. Aceasta este taina. Aceasta este minunea. Aceasta este lucrarea Maslului.

Iubiți credincioși,
După ce am văzut cum harul lucrează în ascuns, cum suferința se poate transforma în întâlnire, cum comunitatea vindecă împreună și cum untdelemnul devine balsam al lui Dumnezeu, ajungem acum la inima predicii: Taina Sfântului Maslu ca Izvor.Nu un izvor obișnuit, nu unul al acestei lumi.Ci un izvor care curge din sânul milostivirii lui Dumnezeu, un izvor pe care nici piatra vremii, nici seceta îndoielii, nici vântul necazurilor nu-l pot seca.
De multe ori ne imaginăm harul ca pe o mare, ca pe un ocean fără margini. Și așa este.
Dar atunci când coboară la om, harul vine ca o picătură. O picătură care cade exact acolo unde sufletul e cel mai uscat.
Așa cum o singură picătură de rouă poate învia o floare aproape veștejită, tot așa și o picătură de har poate trezi în om puteri despre care nici nu mai știa că există.
În sufletul atins de har se întâmplă o minune tainică:ceea ce părea stins se aprinde,
ceea ce părea pierdut se regăsește,ceea ce părea greu de dus devine ușor ca o pană purtată de vântul lui Dumnezeu.
Multe vieți s-au schimbat nu după un cutremur, ci după o picătură. Așa lucrează Dumnezeu: delicat, precis și profund.
Sufletul omului, când trece prin încercări, se simte adesea sărac. Dar Taina Maslului ne arată că tocmai în suferință se ascund comorile lui Dumnezeu, învelite în tăcere, precum mărgăritarele în scoica lor.
Printre aceste comori, trei strălucesc cu lumină cerească:
—Răbdarea – firul de aur al încercării.Răbdarea nu este doar așteptare. Este o țesătură fină, lucrată de har în inimă, care dă sufletului tărie și delicatețe în același timp.
Răbdarea este firul de aur din covorul vieții. Fără ea, covorul se destramă; cu ea, devine icoană.
—Nădejdea – candela care arde în furtună.Nădejdea este lumina pe care Dumnezeu o aprinde în suflet ca să nu se piardă în întuneric. Uneori este doar o scânteie, dar suficientă pentru a alunga frica.
Când omul are nădejde, orice vale a umbrei morții devine drum spre lumină.
—Smerenia – mărgăritarul cel mai prețios.
În adâncul smereniei se ascunde o putere care nu vine din lumea aceasta.
Smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă a renunța la povara orgoliului și a te odihni în brațul lui Dumnezeu.
Această comoară se arată adesea în încercare:când omul se pleacă, Dumnezeu îl ridică mai sus decât ar fi îndrăznit vreodată.
Aceste trei daruri — răbdarea, nădejdea și smerenia — sunt mărgăritarele ascunse în Taina Maslului. Ele nu se găsesc pe drumurile largi ale lumii, ci pe cărările înguste ale inimii. Sunt daruri scumpe, strălucitoare, care luminează viața întreagă.
Când spunem „vindecare”, gândul nostru se duce imediat la trup.
Dar vindecarea trupului este doar începutul.
Scopul ultim al Maslului este îndumnezeirea omului, adică apropierea sa de asemănarea cu Hristos.
Când un om primește harul Maslului, în sufletul lui se întâmplă ceva tainic:se luminează gândurile,se curăță dorințele,se înmoaie inima,se aprinde dragostea.
Omul începe să semene mai mult cu Hristos.
Nu prin cuvinte mari, ci prin gesturi mici: prin bunătate, prin liniște, prin răbdare, prin mângâiere, prin iertare.
Și astfel înțelegem că minunea Maslului nu este doar că Dumnezeu Se atinge de om, ci și că omul începe să semene cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă vindecare.Aceasta este comoara cea mai scumpă. Aceasta este lumina care nu se stinge.

Iubiți credincioși,
După ce am călătorit împreună prin taina aceasta, ne dăm seama că Sfântul Maslu nu este doar o slujbă, ci este o coborâre a cerului în inima omului. O coborâre tăcută, înmiresmată, delicată — asemenea unei raze care pătrunde într-o casă veche și uitată, dar care, odată intrată, o umple de viață.
De fapt, aceasta se întâmplă în fiecare Maslu: cerul se apleacă, pământul se ridică, iar omul devine punte între cele două.
Harul lui Dumnezeu nu atinge doar rănile trupului, ci și rănile ascunse ale inimii, acele răni care nu sângerează, dar dor; nu se văd, dar apasă; nu se aud, dar strigă. Și acolo, în locul unde noi nu știm să ajungem, Dumnezeu intră ca o lumină care nu cere permisiune, ci doar deschidere.
În clipele acestea de har, fiecare suflet este asemenea unei cupe de aur pe care Dumnezeu o umple cu pace; asemenea unui copac atins de rouă care își ridică din nou ramurile; asemenea unei pâini frământate în tăcere, care, sub lucrarea focului ceresc, devine hrană.
Și poate că aici se află minunea cea mai mare: nu că Dumnezeu ne ia durerea, ci că ne întoarce durerea în izvor de lumină.
Nu că ne ridică trupul, ci că ne ridică viața. Nu că stinge lacrima, ci că o face să curgă ca un râu limpede, care spală, înnoiește și sfințește.
De aceea, vă spun cu inimă plină:Luați cu voi această taină.Luați cu voi această lumină.Luați cu voi această picătură de rai pe care Dumnezeu a lăsat-o în sufletele voastre.
Și, pășind înapoi în lume, nu uitați că fiecare om care suferă, fiecare om care plânge, fiecare om care se teme, poate fi atins de Dumnezeu prin mâinile voastre, prin cuvintele voastre, prin inima voastră.
Fiți voi înșivă un mic Maslu pentru cei de lângă voi:o picătură de bunătate,o picătură de pace,o picătură de lumină.Și atunci, Dumnezeu va face restul.
Iar până în ziua când toate durerile se vor stinge în lumina veșniciei, să rămânem cu această nădejde:că niciun pas nu e făcut singur,că nicio rană nu rămâne nevindecată,că nicio lacrimă nu este uitată,și că în fiecare Taină, Dumnezeu ne ia de mână și ne duce încet spre cer. Amin. (Preot Acatrinei Laurențiu)