Etichetă: Predici

---

  Iubiți credincioși,

          Pentru a pătrunde taina acestei sărbători, avem nevoie mai întâi de o inimă trează — o inimă care să poată primi lumina, așa cum un mugure primește taina primăverii. Căci nimic din cele ale lui Dumnezeu nu se așază pe piatră rece, dar toate încolțesc în adâncul cald al sufletului, acolo unde tăcerea devine rugăciune, iar rugăciunea devine înțelegere.
De aceea, în clipa aceasta, să ne adunăm gândurile din risipirea lor și să ne lăsăm cuprinși de frumusețea unei lucrări care arde de veșnicie. Sărbătoarea Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu este doar o amintire din vechime, ci un început cosmic, un pas discret prin care Dumnezeu pregătește poarta întrupării Sale. Într-o lume obosită de întuneric, o copilă de trei ani urcă treptele Templului ca o făclie vie — și odată cu pasul ei urcă nădejdea întregului neam omenesc.
Și poate că fiecare dintre noi, într-un fel tainic, poartă în viața sa aceste trepte ale Templului. Urcușuri mai line sau mai grele, momente de lumină și de umbră — toate pregătind locul în care Dumnezeu vrea să Se așeze. Căci taina aceasta nu este doar istorie, ci și chemare: așa cum Maica Domnului intră în Biserică, așa suntem chemați și noi să intrăm în inima noastră, acolo unde Dumnezeu ne așteaptă tăcut.
Aici se vede frumusețea alegerii divine. Deși a venit să ridice omenirea întreagă din stricăciune, Dumnezeu a ales să-Și pregătească un lăcaș mai presus de fire — cea mai curată inimă pe care pământul a putut-o dărui cerului. În tăcerea Templului, această inimă aleasă devine pridvorul prin care Dumnezeu va intra în istorie. Iar această intrare nu începe în Betleem, ci aici, în această dăruire negrăită, când Maica Domnului este adusă înaintea Celui Preaînalt ca un rod de lumină.
Și dacă am privi cu atenție icoana sărbătorii, am vedea că treptele pe care le urcă Prunca Fecioară seamănă cu treptele unei dimineți de toamnă târzie: un aer limpede, o rază subțire, un freamăt abia simțit, ca o respirație a cerului apropiindu-se de pământ. Totul e liniște, dar o liniște plină, coaptă de sens, ca și cum întreaga creație își ține răsuflarea.
Imnul acesta al intrării ei nu e doar o relatare, ci o icoană a felului în care Dumnezeu lucrează: tainic, blând, fără zgomot, cu lumini care nu orbesc, ci încălzesc; cu pași care nu tulbură, ci ridică; cu alegeri care nu se impun, ci sfințesc. Așa se scrie mântuirea noastră — nu prin forță, ci prin curăție; nu prin putere, ci prin sfințenie; nu prin zarvă, ci prin liniștea acelei inimi pe care Dumnezeu a găsit-o deplin deschisă.
Astăzi, iubiți credincioși, ne este dat să vedem începutul alegerii care a schimbat destinul lumii. Acel început nu răsună ca un tunet, ci ca un suspin al cerului care atinge pământul. O copilă intră în Biserică — și în urma ei intră Lumina care va birui moartea.
          Pentru a înțelege în profunzime taina Intrării în Biserică a Maicii Domnului, trebuie să ne întoarcem, cu pași blânzi ai minții, în vremea vechiului Israel — o lume în care relația cu Dumnezeu era țesută din jertfă, ascultare și așteptare. Așteptarea aceasta, lungă cât istoria, vibra în sufletul poporului ales ca un dor de necuprins: dorul după Mesia.
În centrul acestei istorii stă Templul din Ierusalim, inima liturgică a poporului. Nu era o clădire obișnuită, ci locul în care cerul se atingea de pământ, spațiul în care Dumnezeu Se arăta prin slavă. Zidurile lui erau făcute din piatră, dar lumina lui era făcută din prezență. Acolo, într-un adânc mai presus de cuvânt, se afla Sfânta Sfintelor, locul în care doar Arhiereul intra o singură dată pe an, în ziua ispășirii, purtând numele poporului înaintea lui Dumnezeu.
Și tocmai acest loc, în care îngerii se plecau și oamenii nu cutezau să pășească, avea să devină — printr-un paradox dumnezeiesc — căsuța unei copile de trei ani. Așa lucrează Dumnezeu: acolo unde mintea se oprește, începe taina.
Dar pentru a înțelege cum este cu putință ca o fetiță să fie adusă în Templu, trebuie să cunoaștem rânduiala veche, confirmată de tradiția iudaică: anumite familii din seminția lui Iuda sau Levi, atunci când primeau un copil după multă așteptare, îl dăruiau pe acesta Domnului, urmând exemplul prorociței Ana, mama lui Samuel. Copilul era crescut în Templu până la o anumită vârstă, învățat în rugăciune, în rânduială și în curăție.
Dar cu Maria s-a petrecut ceva mai mult decât o rânduială. Tradiția spune că fecioarele care trăiau în Templu erau educate în lucrările mâinilor, în citirea Legii, în cântări, în tăcere și în slujire. Erau crescute pentru Dumnezeu, nu pentru lume. Însă doar una dintre ele nu avea să rămână doar „fecioară a Templului”, ci Taina însăși a Templului, „Chivot însuflețit”, „Cort purtător de Lumină”, așa cum o numesc Părinții.
În atmosfera sfântă a acestui loc, inima Mariei s-a deschis treptat ca o floare care simte apropierea zilei. Aici, între ziduri încărcate de rugăciune, copila aceasta primea hrană nu doar pentru minte, ci și pentru suflet. Și, în chip tainic, în această copilărie de o nevinovăție rară, Dumnezeu începea să-Și pregătească lăcașul întrupării.
Dacă Templul era locul în care Dumnezeu Se odihnea în slavă, Maria devenea locul în care Dumnezeu Se va odihni în trup. Dacă Sfânta Sfintelor era inaccesibilă oamenilor, inima Mariei va deveni nefiresc de accesibilă — pentru că din ea Se va naște Cel ce va chema pe toți la Sine: „Veniți la Mine toți……”
Iată deci, iubiți ascultători, adâncul acestei sărbători: nu este doar intrarea unei copile într-o clădire sfântă, ci intrarea istoriei într-o nouă pagină a mântuirii. De la această clipă, Templul nu mai este doar o zidire, ci o pedagogie, o icoană, o umbră care își găsește împlinirea în Cel ce va veni.
Astfel, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este primul pas vizibil al marilor prefaceri ale lui Dumnezeu:
– din Legământul vechi se preface în cel nou,
– din lege se trece în har,
– din așteptare se intră în împlinire.
Și toate acestea pornesc de la o copilă de trei ani care, fără să știe, ridică pe umerii ei fragili nădejdea unei lumi întregi.
         În inima fiecărei sărbători a Maicii Domnului există o realitate pe care mintea nu o poate sfârși de cuprins: Dumnezeu, Cel necuprins, își caută un cuib în ceea ce este cel mai curat în lume. Taina aceasta nu este doar un detaliu dogmatic, ci o revelație a felului în care lucrează Dumnezeu în istorie — cu o delicatețe pe care numai iubirea o poate avea.
Dumnezeu a venit să ridice întreg neamul omenesc din stricăciune, dar pentru a Se întrupa nu S-a așezat oriunde, ci într-o inimă pregătită de veșnicie. Nu a căutat puterea, nu a căutat înțelepciunea aspră a lumii, nu a căutat strălucirea palatelor, ci o curăție pe care El Însuși o gătise ca pe o grădină închisă a harului.
Părinții au spus că Maica Domnului nu este numai cea mai sfântă dintre oameni, ci și „singura care s-a ridicat până la marginea cea mai înaltă unde firea omenească poate ajunge”. În ea, Dumnezeu găsește ceea ce așteaptă dintru început: un răspuns limpede, deplin, o libertate care nu se teme să Se lase pe mâna Lui.
Aceasta este frumusețea alegerii divine: nu forțează niciodată. Dumnezeu nu vine peste om ca un foc care arde, ci ca o adiere care așteaptă. Așteaptă un „da”. Așteaptă un adânc curat. Așteaptă o inimă în care libertatea nu e împietrită, ci deschisă.
Iar când găsește o asemenea inimă, lucrează o minune care nu clătește universul prin zgomot, ci îl vindecă prin lumină.
Aici înțelegem de ce Fecioara Maria este mai mult decât un personaj sfânt al Scripturii; ea este răspunsul deplin al omenirii la iubirea lui Dumnezeu. În ea, Dumnezeu găsește „pământ bun”, spune Sfântul Efrem Sirul; un pământ în care sămânța coborâtă din cer crește fără piedici.
Întruparea nu este doar venirea lui Dumnezeu în lume, ci și primirea lui Dumnezeu de către lume.
Iar Maica Domnului este această primire, în forma ei cea mai pură.
Dacă Adam a spus „nu” în grădina Edenului, Maria spune „da” în grădina inimii ei.
Dacă Eva a fost începutul căderii, Maria devine începutul ridicării.
Dacă printr-o femeie intră moartea în lume, printr-o Fecioară pătrunde Viața.
Și totul pornește din această taină tăcută a alegerii: Dumnezeu alege ceea ce este curat nu pentru că are nevoie, ci pentru că Se dăruiește cu gingășie. Nu intră în forță într-o inimă, nu calcă praguri, nu răstoarnă libertăți. El caută frumusețe, nu putere; ascultare, nu mărire; smerenie, nu zgomot.
Maica Domnului, intrată în Templu, devine „Rai cuvântător”, „Lăcaș al Celui Neîncăput”, „Arca Legii celei noi”, „Ușa cerului” — nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este: o inimă pregătită să devină casă a Dumnezeirii.
De aceea sărbătoarea de astăzi ne arată că, înainte de a se întrupa în trupul Mariei, Dumnezeu S-a întrupat în inima ei.
Acolo începe Dumnezeiasca Liturghie a mântuirii.
Și acolo, în această inimă albă ca lumina primei dimineți, Dumnezeu își așază începutul unei lumi noi.
         Dintre toate momentele copilăriei Maicii Domnului, Intrarea în Templu este clipa în care cerul parcă își deschide poarta discret și lasă să se vadă începutul unei lumi noi. Nu este doar o sărbătoare din calendar, ci o icoană a felului în care Dumnezeu pregătește, în tăcere, izbăvirea lumii.
Trei ani avea Fecioara Maria când a urcat treptele Templului.Dar în pașii ei mici se aduna o istorie întreagă.
În icoana praznicului, pășește singură înaintea părinților ei, ca și cum însăși lumina ar trage-o spre înainte. Zaharia, arhiereul, o primește — iar Tradiția spune că, mișcat de o inspirație dumnezeiască, o duce până în Sfânta Sfintelor, locul în care nu pășea decât el, o singură dată pe an. Acel loc nu era doar încăpere, ci simbol, taină, prefigurare: acolo se odihnea slava nevăzută a lui Dumnezeu.
Iar prin intrarea Mariei acolo, rânduiala se schimbă.Nu printr-o poruncă omenească, ci printr-o chemare cerească.
Maica Domnului intră în Sfânta Sfintelor nu ca o încălcare a Legii, ci ca o împlinire a umbrei Legii. În Vechiul Testament, chivotul era din lemn curat, împodobit cu aur; în Noul Testament, chivotul este ființă vie, purtătoare nu de Table ale Legii, ci de Însăși Izvorul Legii. Fecioara devine, în Templu, „Chivot însuflețit al lui Dumnezeu”, cum o numește Sf. Ioan Damaschin.
Astfel, Templul nu o primește doar ca pe o fecioară, ci ca pe propria lui împlinire. De aceea îngerii o hrănesc.De aceea lumina o acoperă.De aceea rugăciunea ei se ridică mai lin decât fumul tămâiei.
Nu e o copilă obișnuită în mijlocul unui ritual, ci o adiere de veșnicie coborâtă în istorie.Iar dacă privim mai adânc, descoperim că întreaga ei viață în Templu este o școală cerească. Acolo învață nu doar cuvintele Scripturii, ci și respirația lor. Acolo nu deprinde doar litera, ci și duhul literei. Acolo își plămădește tăcerea, acea tăcere pe care Dumnezeu o va umple mai târziu cu „Bucură-te, ceea ce ești plină de har”.
Fecioara Maria devine Templu înainte de a-L primi pe Dumnezeu în pântece.
Se face Arhiereasă a rugăciunii înainte ca Arhiereul cel veșnic să coboare în ea.
Se face Sfânta Sfintelor înainte ca Sfântul să Se odihnească în ea.
Tot ceea ce trăiește în acei ani este o pregătire delicată pentru marele ceas al Bunei Vestiri. De aceea spunem că Intrarea în Templu este, de fapt, prima bătaie de inimă a Întrupării.Ce vedem aici este felul în care Dumnezeu lucrează în taină:
– nu grăbește, ci pregătește;
– nu obligă, ci deschide;
– nu inundă, ci picură lumină până ce inima devine ea însăși lumină.
În viața Mariei, totul se desfășoară cu o delicatețe pe care nicio altă viață omenească nu a cunoscut-o. În ea, Dumnezeu își găsește nu doar casa, ci și liniștea, și așteptarea, și răspunsul. Așa încât, în Sfânta Sfintelor, Fecioara nu stă doar înaintea lui Dumnezeu, ci stă deja în iconomia Lui.
Prin Intrarea în Templu, lumea veche își închide capitolul așteptării, iar cea nouă își deschide capitolul împlinirii. O copilă, învăluită în lumină, pășește în adâncul celui mai sfânt loc — și, fără să știe, deschide ușa prin care Hristos va păși spre lume.
       Dacă Intrarea în Templu a Maicii Domnului ar rămâne doar un episod din istoria sfântă, am privi-o cu emoție, dar ea nu și-ar împlini deplin rostul. Frumusețea acestei sărbători este că ea nu se întâmplă doar odată în trecut, ci se întâmplă în fiecare dintre noi, de fiecare dată când intrăm în Biserică cu inimă trează.
Adevărata întrebare este:
Cum intrăm noi? Cu ce inimă? Cu ce lumină? Cu ce așteptare?
Maica Domnului intră în Templu ca o rază mică ce poartă în ea zorii unei lumi noi. Noi intrăm adesea obosiți, apăsați, cu gânduri frământate. Și totuși, Biserica ne deschide brațele ca pe niște trepte ale Templului, chemându-ne nu doar să pășim cu trupul, ci și cu sufletul.
Căci există două intrări:
– intrarea cu picioarele, care e ușoară;
– intrarea cu inima, care e lucrare de har.
Biserica nu este doar un edificiu din piatră, ci un spațiu de transfigurare. Nu intrăm în ea ca într-o casă oarecare, ci ca într-un loc unde cuvintele devin rugăciune, iar rugăciunea devine întâlnire. Maica Domnului ne învață că intrarea în Biserică este, înainte de toate, o dăruire. Ea a fost adusă de părinți, dar s-a dăruit cu întreaga ei libertate. Noi poate suntem aduși de obicei, de tradiție, de suferință, de bucurie, de îndemnul cuiva — dar ceea ce îl face pe om cu adevărat prezent în Biserică nu este pasul, ci inima.
A intra în Biserică înseamnă:
– a lăsa la poartă zgomotul lumii;
– a așeza în tăcere poverile tale;
– a te ridica înlăuntru ca om nou.
Biserica este singurul loc unde ceea ce e zdrobit se poate lipi la loc și ceea ce e întunecat poate primi lumina fără să orbească.
După cum Fecioara a fost crescută în Templu, și noi, intrând în Biserică, suntem crescuți duhovnicește.Ea învăța de la îngeri; noi învățăm de la Evanghelie.Ea era hrănită de Dumnezeu; noi suntem hrăniți cu Trupul și Sângele Lui.Ea își modela tăcerea; noi ne modelăm inima.Când intrăm în Biserică, intrarea noastră devine o icoană a intrării noastre în propriul adânc. Biserica este locul în care Dumnezeu ne întâlnește nu în măsura în care suntem vrednici, ci în măsura în care suntem sinceri.Maica Domnului a intrat cu curăție, noi intrăm cu zdrobire de inimă,ea intră cu lumină, noi cu intrăm cu umbre,ea intră cu har iar noi ca să primim har.
Și de aceea Biserica nu rușinează pe nimeni:pe cel curat îl primește ca pe un oaspete;
pe cel păcătos îl primește ca pe un fiu.De aceea, iubiți credincioși, Intrarea în Biserică nu se referă doar la Fecioara Maria, ci și la noi.Ea ne arată „cum se intră” în Biserică: cu inimă simplă, cu nădejde, cu dor de Dumnezeu, cu liniștea celui care știe că este acasă.Adevărata intrare începe când ușa se închide în urma noastră, iar inima se deschide înaintea Lui Dumnezeu.
            Se spune în Pateric că un frate tânăr a venit odată la un bătrân pustnic și i-a zis cu multă tulburare:
– Părinte, intru în biserică, dar nu simt nimic. Oare Dumnezeu nu mă vede?
Iar bătrânul, zâmbind lin, l-a privit ca pe un fiu al propriei inimi și i-a răspuns:
– Fiule, când intri în biserică, Dumnezeu te vede. Tu, însă, vezi pe Dumnezeu?
Tânărul s-a rușinat și a plecat capul.
Bătrânul l-a luat atunci de mână și l-a scos în poarta mănăstirii. Acolo ardea o candelă mică, abia pâlpâind.
– Vezi lumina aceasta?
– O văd, părinte.
– Dar de ce o vezi?
– Pentru că e întuneric, și lumina se vede mai bine în întuneric.
Atunci bătrânul i-a spus cuvântul care s-a păstrat ca o comoară între monahi:
– Așa este și cu Dumnezeu în biserică: dacă inima ta e în întuneric, nu vei vedea lumina.
Nu Hristos lipsește din biserică; ci lumina Lui nu încape într-o inimă deja plină de alte lumini.
Fratele a înțeles. În duminica următoare a intrat în biserică nu cu ochii, ci cu inima puțin mai goală, puțin mai smerită, puțin mai flămândă. Și lumina a intrat, încet, cum se strecoară zorii într-o cameră lăsată deschisă.
Această istorisire, iubiți credincioși, este ca o oglindă pentru fiecare dintre noi. Intrarea Maicii Domnului în Templu ne arată că Dumnezeu intră acolo unde găsește spațiu.Nu cere mult – cere doar o inimă încăpătoare. În Templu a intrat o copilă.În biserica noastră intră Dumnezeu.Iar în inimile noastre intră numai dacă Îi lăsăm deschisă o fereastră. La Maica Domnului, acea fereastră a fost deschisă dintru început.La noi se deschide adesea cu lacrimi, cu răbdare, cu întoarceri, cu neașteptate treziri.Dar, atunci când inima se goleşte măcar puțin de zgomotul lumii, lumina intră.Și intră nu ca un fulger, ci ca o candelă mică, dar vie, care încălzește totul.
       Sunt sărbători care ating istoria, sunt sărbători care ating sufletul, dar sunt și sărbători care ating însăși țesătura universului. Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu aparține acestei trepte înalte. Nu este o sărbătoare doar pentru Israel, nici doar pentru Biserică, ci pentru cosmosul întreg, care de la cădere se află într-o lungă așteptare a izbăvirii.
Sfântul Apostol Pavel spune că „toată făptura suspină” (Rom. 8, 22), ca un copil care își caută mama. Iată, în această zi, lumea își zărește „mama” intrând în Templu. În clipa în care Prunca Fecioară pășește treptele Templului, nu doar o copilă urcă; urcă în ea însăși creația întreagă. De ce? Pentru că în inima ei Dumnezeu avea să zidească o a doua facere: „Cuvântul S-a făcut trup”. În Fecioara Maria, Dumnezeu pregătește primul fir de lumină al unei lumi noi. Ea devine „cer mai încăpător decât cerurile”, cum cântă Biserica.În ea se împlinește dorul lumii după mântuire.Așa cum începutul lumii a fost o lumină („Să fie lumină”), începutul mântuirii este tot o lumină — lumina ce se naște în inima unei copile de trei ani în Templu.
Dumnezeu poate toate, în afară de un singur lucru: nu poate încălca libertatea omului.Și pentru că mântuirea lumii era un act de iubire, nu putea veni fără un „da” omenesc. În Maica Domnului, libertatea omului se întâlnește cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Părinții spun că „Dumnezeu a așteptat mii de ani până a găsit o inimă capabilă să spună: Iată roaba Domnului”.Această libertate curată, limpede, neîntunecată este consecința directă a creșterii ei în Templu. În Templu s-a născut libertatea care a deschis cerul.De aceea Intrarea în Templu devine axa nevăzută a istoriei mântuirii. În filosofia veche, devenirea era o problemă: lumea se mișcă, omul se schimbă, dar totul rămâne incomplet. În Hristos, devenirea nu mai este alergare, ci împlinire.
Maica Domnului este punctul în care devenirea omului se unește cu lucrarea lui Dumnezeu.
Ea este omul ajuns la marginea desăvârșirii, omul deschis deplin către harul care vine.Curăția ei nu este doar morală, ci ontologică – o stare de transparență a ființei.Smerenia ei nu este simplă umilință, ci putere a luminii.Ascultarea ei nu este supunere, ci libertate care se dăruiește total.
În ea, omul încetează a fi o enigmă pentru sine și devine un locaș al lui Dumnezeu.
Și de aceea consecințele cosmice sunt imense:în Maica Domnului, creația se întoarce la Creatorul ei nu doar vindecată, ci îndumnezeită.
Aici se leagă firul nevăzut:
Intrarea în Templu este începutul;
Bunavestirea este împlinirea;
Nașterea Domnului este arătarea;
Învierea este desăvârșirea.
Totul începe aici, în ziua aceasta.
Fără Intrarea în Templu, nu ar exista Bunavestire.
Fără Bunavestire, nu ar exista Întrupare.
Fără Întrupare, nu ar exista Cruce.
Fără Cruce, nu ar exista Înviere.
Și fără Înviere, lumea ar fi rămas cufundată în noaptea ei fără ieșire.De aceea spunem că această sărbătoare este puntea dintre cer și pământ, primul pas al lui Dumnezeu spre oameni și primul pas al omenirii spre Dumnezeu. Consecințele cosmice nu înseamnă doar mișcări ale istoriei mari, ci și ale istoriei mici, personale, ale fiecărui suflet. Când Maica Domnului intră în Templu, lumina aceea atinge și inima noastră:ne cheamă la curăție,la libertate,la un „da” smerit,la o viață care devine locuință a lui Dumnezeu.Și tot ceea ce se întâmplă în ziua aceasta ne privește în mod direct:dacă inima Mariei a devenit Templu, și inimile noastre sunt chemate să devină biserici vii.În ea, Dumnezeu și omul s-au întâlnit.Prin ea, Dumnezeu vrea să se întâlnească și cu noi.

Iubiți credincioși,
După ce am urcat împreună treptele acestei sărbători, după ce am privit-o pe Preasfânta Fecioară pășind în Templu ca o făclie mică aprinsă de Dumnezeu Însuși, rămâne întrebarea cea mai grea și cea mai dulce: Ce se naște în noi din această lumină?Căci rostul praznicului nu este doar să ne emoționeze, ci să ne aprindă.Să facă în inimile noastre o scânteie care nu arde ca focul lumii, ci arde ca lumina veșniciei.Focul lui Dumnezeu nu arde ca să mistuie.
Arde ca să transfigureze.Arde ca să strălucească.Arde ca să lămurească sufletul, precum aurul în cuptorul cel curat. Maica Domnului nu s-a temut să se lase cuprinsă de acest foc – focul curăției, al ascultării, al smereniei, al harului. Și tocmai pentru că nu s-a temut, focul nu a rănit-o, ci a ridicat-o.Așa lucrează Dumnezeu: cu cei ce se deschid, nu ca un foc trufaș care mistuie, ci ca o lumină care învăluie și naște viață. De aceea, în loc să ne temem de focul dumnezeiesc, să-l dorim!Să-l căutăm!Să întindem fără teamă spre el mâinile sufletului! Maica Domnului ne învață că focul harului poate fi ținut cu mâinile fără să ne ardă.Poate aprinde în noi dorul fără să ne mistuie.Poate încălzi fără să ne rănească. Poate lumina fără să ne orbească.
Astăzi, în această sărbătoare, Dumnezeu ne întreabă pe fiecare:
– Vrei să fii și tu Templu?
– Vrei să fii și tu casă a luminii?
– Vrei să intru și Eu în inima ta, așa cum Maria a intrat în Templu?
Dacă da, atunci să începem cu un pas mic, ca pasul acelei copile de trei ani:
cu o rugăciune mai caldă,cu o tăcere mai curată,cu o iertare mai adâncă,cu un gând mai aproape de Dumnezeu. Căci sufletul nu se aprinde deodată.Se aprinde așa cum se aprind zorii dimineții peste lume: încet, lin, fără zgomot, dar sigur, până ce lumina îmbracă totul. Și atunci, în clipa aceea, Biserica nu mai este doar locul în care intrăm noi;
ci devine locul în care intră Dumnezeu în noi.
De aceea vă chem, cu toată blândețea inimii mele, să faceți din ziua aceasta un început bun:să lăsați focul lui Dumnezeu să vă atingă fără teamă,căci nu vă va arde, ci vă va transfigura.Nu vă va mistui, ci vă va lumina.Nu vă va doborî, ci vă va înălța.Așa vom trăi taina Intrării în Biserică a Maicii Domnului nu ca spectatori, ci ca părtași.Așa vom simți și noi focul lui Dumnezeu în palmele inimii.Așa vom merge și noi pe treptele Templului, ținând de mână lumina cerească, Amin. (Pr. Gherman Costică, Parohia Podeni)

---

Vom cugeta în cele ce urmează la o tăcere mai veche decât lumina. O tăcere din care au răsărit întâia oară imnele celor ce nu dorm, imnele îngerilor. Înainte ca omul să se ridice din țărână și înainte ca stelele să înceapă să cânte, Dumnezeu a chemat la ființă o lume nevăzută, strălucitoare și pură, o lume a duhului — lumea puterilor cerești.

„Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc” (Psalm 103, 5).
Prin acest verset, psalmistul David deschide pentru noi o fereastră către realitatea dincolo de simțuri. Îngerii nu sunt mituri sau simboluri poetice; ei sunt ființe vii, reale, create de Dumnezeu, slujitori ai voii Sale și păzitori ai rânduielii lumii. Ei nu sunt de natură materială, dar se arată adesea în forme văzute, pentru ca omul să poată primi un semn al apropierii dumnezeiești.
Sfântul Ioan Damaschin spune că „îngerul este ființă duhovnicească, nemuritoare, slujitoare a lui Dumnezeu, cu minte și voință, dar fără trup”.
Astfel, lumea îngerilor este lumea inteligenței curate, a rațiunii neîntinate de păcat, lumea slujirii perfecte, unde libertatea se arată în ascultare, iar puterea în smerenie.Când Dumnezeu a făcut lumea, a voit ca între El și creație să existe această scară vie a slujirii — o ierarhie a luminilor.
De aceea, Sfântul Dionisie Areopagitul numește rânduiala lor „Ierarhia cerească”, arătând că fiecare ceată îngerească primește lumina de la Dumnezeu și o transmite mai departe, asemenea unei oglinzi curate care nu păstrează nimic pentru sine, ci reflectă totul către cel de jos.
Aceasta este lecția îngerilor pentru noi: a fi lumină nu înseamnă a străluci pentru sine, ci a lumina pe alții.Ei nu caută să fie văzuți, ci să arate slava Celui nevăzut.Omul modern privește cerul prin lentile, dar uită că adevărata înălțime se descoperă prin rugăciune.El vorbește despre galaxii, dar nu mai vorbește despre duhuri. Caută viață pe alte planete, dar nu mai simte viața nevăzută care ne înconjoară.Și totuși, Scriptura ne amintește mereu că între pământ și cer se desfășoară un dialog necontenit, un schimb de prezență și lucrare între lumea văzută și cea nevăzută.Îngerii vestesc, păzesc, ocrotesc, se roagă, aduc mesaje și însoțesc sufletele celor drepți.Sunt martori tăcuți la tot ceea ce săvârșește omul, iar atunci când omul se ridică în rugăciune, ei se bucură, căci văd chipul omului întorcându-se spre Făcătorul său.
Arhanghelii , între care cei dintâi sunt Mihail și Gavriil ,se află în fruntea acestor oști de lumină.Prin ei, Dumnezeu arată și dreptatea, și milostivirea Sa: Mihail, voievodul care stă împotriva răului, și Gavriil, vestitorul bucuriei și al mântuirii.În fața lor, omul este chemat nu la teamă, ci la trezvie,căci dacă îngerii slujesc voii dumnezeiești fără greșeli, omul, chemat la aceeași împreună-slujire, trebuie să-și redescopere rostul: acela de a fi punte între cer și pământ, de a trăi în trup cu mintea în cer și de a sfinți materia prin duh.Astfel, vorbind despre îngeri, nu ne pierdem în abstracțiuni, ci ne apropiem de taina propriei noastre chemări: omul este chemat să devină asemenea îngerilor, adică duh al iubirii lucrătoare.
Și iată, în fruntea acestei oștiri de lumină se ridică o aripă de foc: Arhanghelul Mihail, întâiul între oștenii cerului, glasul neclintit al dreptății dumnezeiești.Prin el, Dumnezeu a pus hotar între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, între smerenie și trufie.El este sabia care nu rănește, ci curăță; focul care nu arde, ci luminează; voievodul care strigă din veșnicie întrebarea ce tulbură și cerul, și pământul:„Cine este ca Dumnezeu?”Aceasta este chemarea care răsună în adâncul fiecărei conștiințe.Iar despre această chemare, despre lupta ei și despre frumusețea ascultării cerești, să pășim acum în taina celui dintâi între arhangheli — Mihail, Sabia dreptății și păzitorul lumii.
Între toate puterile cerești, Sfântul Arhanghel Mihail se arată ca o întruchipare a tăriei și a ascultării.El nu este doar un înger între alții, ci voievodul oștilor cerești, chipul dreptății neclintite a lui Dumnezeu.Numele său, Mi-Ka-El, înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”, întrebare care nu caută răspuns, ci proclamă taina unicității divine.Când în cer s-a ridicat Lucifer, steaua căzută, dorind să fie asemenea Celui Preaînalt, Mihail a fost acela care a strigat cu putere:Cine este ca Dumnezeu?,,Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui”.  (Apoc. 12, 7).
În acel strigăt se adună toată teologia smereniei, toată verticalitatea slujirii și toată frumusețea curată a ascultării.El nu s-a ridicat împotriva lui Lucifer prin mândrie, ci prin fidelitate. A biruit nu prin puterea sabiei, ci prin puterea adevărului.
Sfânta Scriptură ne oferă mai multe locuri în care Arhanghelul Mihail se arată ca apărător al poporului lui Dumnezeu și al ordinii cerești.
În Cartea profetului Daniel (10, 13; 12, 1), el apare ca „unul dintre cei dintâi voievozi”, care vine în ajutorul lui Daniel și care „va sta pentru fiii poporului tău în vremea cea de pe urmă”.Mihail este, așadar, îngerul protector al poporului ales, dar și icoana universală a apărării divine asupra lumii.
În Epistola Sfântului Apostol Iuda (v. 9), îl vedem luptând „cu diavolul pentru trupul lui Moise”, o imagine tainică a luptei pentru sufletul omenesc, pentru integritatea celor adormiți, pentru biruința vieții asupra morții.
În Apocalipsa 12, 7-9(cum am arătat mai sus), se dezvăluie marea luptă cerească:
„Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul, și balaurul s-a luptat și el și îngerii lui; dar n-au putut birui…”
Aceasta nu este doar o viziune apocaliptică, ci o realitate continuă — războiul duhului cu întunericul, lupta permanentă a binelui împotriva dezordinii din cosmos și din om.Mihail nu este războinic pentru a distruge, ci pentru a păstra echilibrul luminii.El reprezintă legea spirituală a universului, acea axă invizibilă pe care se sprijină toate cele văzute.Prin el se arată că binele nu este pasiv, ci activ; că iubirea nu este slăbiciune, ci forță care pune hotar haosului.
Sfântul Vasile cel Mare spune că „Mihail este chipul neclintirii cerești și puterea care veghează asupra neamului omenesc”.Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Nu sabia îl face pe Mihail mare, ci ascultarea; căci prin ascultare se arată tăria dragostei.”
Adevărata putere nu vine din mânia împotriva răului, ci din iubirea pentru bine.
Mihail este, prin excelență, îngerul iubirii înarmate cu adevăr.
Războiul din cer se continuă în inima omului.În fiecare suflet există o bătălie tainică: între lumină și întuneric, între îngerul smereniei și duhul mândriei.De fiecare dată când alegem binele, Arhanghelul Mihail biruie în noi; iar când ne lăsăm pradă mândriei, dăm glas strigătului lui Lucifer.
Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce se smerește a învins pe diavol, chiar dacă încă se luptă”.Aceasta este sabia lui Mihail — nu de oțel, ci de adevăr; nu tăietură de metal, ci despărțire între minciună și lumină.
De la începuturile creștinismului, Biserica l-a cinstit pe Mihail ca păzitor al Bisericii universale, protector al cetăților, al neamurilor și al celor aflați în primejdii.
În iconografie, Mihail poartă sabie și solzi de lumină, nu ca simbol al violenței, ci ca semn al dreptății dumnezeiești.Sabia lui nu ucide, ci desparte: lumina de întuneric, adevărul de minciună, viața de moarte.
El este acela care, la sfârșitul vieții, primește sufletul dreptului și îl conduce spre lumina veșnică.
Din punct de vedere filozofic, Arhanghelul Mihail reprezintă principiul verticalității ființei.El este axul moral al lumii, acel „da” spus ordinii divine, în contrast cu „nu”-ul neascultării.Dacă Lucifer înseamnă cădere, Mihail înseamnă rămânere; dacă diavolul destramă, Mihail unește.
Într-o lume dominată de relativism, glasul lui Mihail răsună ca un apel la absolut:
„Cine este ca Dumnezeu?” adică: cine mai are curajul să creadă în adevăr, în fidelitate, în ascultare, în lumină?
Acolo unde omul își pierde centrul, Mihail îl cheamă să se ridice.
El nu e doar un înger al cerului, ci simbolul conștiinței neclintite din fiecare om.
Când privim icoana Arhanghelului Mihail, nu vedem un războinic înarmat, ci o lumânare aprinsă în mijlocul furtunii.Sabia lui este lumină, iar lumina lui este iubire.El ne arată că dreptatea fără iubire e cruzime, dar iubirea fără dreptate e slăbiciune.
În el, amândouă se unesc desăvârșit: tăria dreptății și blândețea iubirii.
Și astfel, cu inima luminată de sabie și de pace, ne putem îndrepta privirea către celălalt mare Arhanghel — Gavriil, Vestitorul Bucuriei, prin care Dumnezeu ne descoperă chipul milostivirii Sale.Dacă Arhanghelul Mihail este tăria care păzește lumea, Arhanghelul Gavriil este glasul care vestește lumii taina mântuirii.
Numele său înseamnă „Puterea lui Dumnezeu” (Gabri-El), și într-adevăr, el este vestitorul lucrărilor minunate ale Celui Atotputernic.
Prin el, Scriptura ne arată că Dumnezeu nu doar apără lumea, ci și îi vorbește, o cercetează, o iubește.El nu poartă sabie, ci veste. Nu vine să despartă, ci să unească; nu să pedepsească, ci să lumineze.Dacă Mihail este focul dreptății, Gavriil este roua blândeții.
„Eu sunt Gavriil, care stau înaintea lui Dumnezeu, și am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți binevestesc acestea.” (Luca 1, 19) În aceste cuvinte se ascunde o teologie întreagă: îngerul nu vorbește de la sine, ci stând înaintea lui Dumnezeu.El nu este o forță autonomă, ci o oglindă a voii dumnezeiești, o prelungire a cuvântului divin în lume.
Sfântul Grigorie Palama spune:„Prin Arhanghelul Gavriil, Cuvântul cel veșnic a venit în lume ca veste, ca lumină, ca început al întrupării.”De aceea, Gavriil nu e doar un mesager: el este icoana revelației Dumnezeești. Arhanghelul Gavriil apare în momente decisive ale istoriei mântuirii.
În cartea lui Daniel (8, 16; 9, 21), el este trimis să tâlcuiască vedenii:
„Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară. ”
Aici, Gavriil este îngerul înțelegerii, cel care luminează mintea profetului pentru a descifra tainele viitorului.
În Evanghelia după Luca (cap. 1), el se arată mai întâi lui Zaharia, vestindu-i nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.Apoi se înalță spre cea mai înaltă misiune a oricărui înger: Buna Vestire.El este trimis la o Fecioară din Nazaret, numită Maria, și îi aduce cuvântul care va schimba cursul istoriei:„Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!”
În acel moment, cerul și pământul s-au întâlnit în taina unei camere smerite.Glasul lui Gavriil a devenit ecoul iubirii divine în urechile omenirii.
Sfântul Efrem Sirul spune că „prin glasul lui Gavriil, taina ascunsă de la întemeierea lumii a fost vestită făpturii”.Și într-adevăr, în acel „Bucură-te” s-a adunat toată bucuria creației.
Arhanghelul Gavriil este, în mod profund, îngerul bucuriei teologice.
Nu bucuria lumească, ci aceea care izvorăște din întâlnirea cu Dumnezeu.El nu aduce știri trecătoare, ci vestea veșniciei: că Dumnezeu Se face om, că despărțirea dintre Creator și creatură se sfârșește.Bucuria sa nu este sentimentală, ci ontologică — ea ține de faptul că lumina intră în lume.De aceea, în toate iconografiile Bunei Vestiri, Gavriil nu zboară, ci pășește ușor, cu mâna întinsă: gestul dialogului, nu al impunerii.În fața lui nu este teamă, ci uimire.Cuvântul său nu forțează, ci invită.
Dumnezeu vorbește prin el ca un prieten, nu ca un stăpân.
Momentul Bunei Vestiri este centrul lumii: în el se întâlnesc voia lui Dumnezeu și libertatea omului.Arhanghelul Gavriil nu anunță un decret, ci o chemare.El așteaptă răspunsul Fecioarei — acel „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) care deschide porțile întrupării.În acel „fie” se deschide nu doar pântecele Fecioarei, ci întreaga lume.Astfel, Arhanghelul Gavriil devine martorul libertății umane sfințite prin ascultare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:„Prin Arhanghelul Gavriil, Dumnezeu a întrebat omenirea dacă primește să fie mântuită; și prin Fecioara Maria, omenirea a răspuns ‘Da’.”Aici se arată că adevărata mântuire nu se impune, ci se primește, și că îngerii nu forțează, ci respectă libertatea omului, pentru că Dumnezeu Însuși o respectă.
Biserica îl pomenește pe Sfântul Gavriil nu doar la 8 noiembrie, împreună cu Mihail, ci și la Buna Vestire (25 martie), la Nașterea Domnului și la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.El este mereu prezent acolo unde harul intră în lume.
În icoane, Gavriil poartă un crin alb – semn al curăției și al harului, al veștii care nu rănește, ci vindecă.Uneori poartă un toiag de sol, pentru că el este purtătorul poruncilor dumnezeiești, al cuvântului care dă viață.Tradiția spune că tot el a fost cel care s-a arătat lui Hristos în Grădina Ghetsimani, pentru a-L întări în suferință,Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea ”, (Luca 22, 43).Astfel, el este îngerul mângâierii, al curajului în fața durerii, al nădejdii care nu se rupe.
Arhanghelul Gavriil nu vorbește doar Mariei sau profeților; el vorbește fiecărui om care ascultă.El este glasul conștiinței curate, al chemării spre bine, al înțelegerii duhovnicești care se naște din rugăciune.De fiecare dată când un om primește un gând bun, o luminare, o inspirație care-l ridică spre Dumnezeu, umbra lui Gavriil trece prin inima lui.Părinții pustiei spuneau că îngerul păzitor al minții curate este „Gavriil cel tainic”, adică duhul care vestește liniștea.În el, Biserica a văzut chipul învățătorului lăuntric, al dialogului dintre suflet și Dumnezeu.Așa cum Mihail ne apără de întuneric, Gavriil ne învață să auzim lumina.
Arhanghelul Gavriil rămâne îngerul începuturilor noi.Prin el, Dumnezeu ne arată că fiecare clipă poate fi o Bună Vestire, dacă inima noastră este deschisă.
El ne învață arta bucuriei curate, acea bucurie care se naște nu din posesie, ci din comuniune; nu din putere, ci din iubire.Când lumea devine zgomotoasă și sufletul se tulbură, glasul lui Gavriil ne amintește:„Nu te teme, căci ai aflat har la Dumnezeu.” (Luca 1, 30) Și atunci tăcerea se transformă în rugăciune, iar rugăciunea în cântare.
El este, în cele din urmă, îngerul speranței, cel care ne învață că Dumnezeu încă vorbește, încă coboară, încă iubește.
Creația nu este un amestec de întâmplări, ci o simfonie a ordinii.Dumnezeu, Care este Lumină și Înțelepciune, a rânduit nu doar lumea materială cu legile ei, ci și lumea duhovnicească, unde fiecare ceată îngerească are locul și rostul său.
Sfântul Dionisie Areopagitul, în tratatul său Despre ierarhia cerească, vorbește despre nouă cete ale îngerilor, așezate în trei trepte mari, ca trepte ale contemplației și slujirii:
-Cei mai apropiați de Dumnezeu – Serafimi, Heruvimi și Scaune
-Cei mijlocitori între Dumnezeu și creație – Domnii, Puteri și Stăpânii
-Cei ce slujesc planului divin în lume – Începătorii, Arhangheli și Îngeri
Fiecare treaptă primește lumina de la cea de deasupra ei și o transmite mai departe, asemenea unui râu de foc curat care nu se stinge, ci se înmulțește.Această rânduială nu e o ierarhie de dominație, ci o ierarhie de iubire, o scară a dăruirii.Îngerii cei mai înalți nu sunt „mai mari” în sens omenesc, ci mai transparenți față de Dumnezeu.
Ei nu dețin puterea, ci o transmit, fiindcă în lumea duhovnicească puterea se arată în slujire, iar slava în ascultare.
Arhanghelii sunt mijlocitori între cer și pământ.Cuvântul arhanghel înseamnă „înger mai-mare”, adică un mesager rânduit să ducă nu doar o veste, ci o misiune colectivă, o lucrare de legătură între planul ceresc și cel omenesc.
Ei nu sunt cei mai înalți, dar nici cei mai de jos; ei sunt, am putea spune, poarta de trecere între lumea duhului și lumea noastră.Prin Arhangheli, Dumnezeu nu Se ascunde, ci Se apropie.Prin ei, harul se revarsă din ordinea dumnezeiască în istoria concretă a omului.
De aceea Biserica îi numește „călăuze ale popoarelor”, „vestitori ai voii dumnezeiești” și „ocrotitori ai celor ce se roagă cu inimă curată”.
Sfântul Grigorie Dialogul spune că „Arhanghelii duc mesajele celor mari și celor mici, și prin ei se săvârșesc lucrările care cer pricepere și putere”.
Așadar, ei sunt slujitorii rațiunilor dumnezeiești, canale prin care iubirea lui Dumnezeu devine lucrare vizibilă.
În fiecare Sfântă Liturghie, Biserica se unește tainic cu aceste cete îngerești.
Epicleza, acel moment sfânt al coborârii Duhului Sfânt, este însoțită de cântarea:
„Cântare de biruință, cântând, strigând, glas înălțând și grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot!”
Aceste cuvinte nu sunt metafore: ele exprimă unitatea nevăzută dintre Biserica de pe pământ și cea din cer.
Îngerii nu cântă singuri; ei cântă împreună cu noi.Liturghia este cerul coborât pe pământ, iar rugăciunea noastră este ecoul cântării lor.De aceea, fiecare creștin, când rostește „Tatăl nostru”, o face în prezența îngerului său păzitor, și sub privirea Arhanghelilor care veghează neamul omenesc.
Părinții Bisericii au văzut în Arhangheli principiile divine care ordonează cosmosul și sufletul.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că îngerii „conduc mișcările lumii și rațiunile lucrurilor, menținând armonia între creație și Creator.”Astfel, Arhanghelii nu sunt doar mesageri, ci administratori ai ordinii universale.
Sfântul Vasile cel Mare arată că îngerii nu au nevoie de glasuri pentru a se înțelege, ci „se împărtășesc unul altuia printr-o vedere de minte, printr-o împreună lucrare a voii dumnezeiești.”Prin ei, se arată cum comuniunea fără egoism e posibilă — modelul desăvârșit al unității în diversitate.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „îngerii sunt rânduieli de lumină care lucrează spre mântuirea noastră, iar Arhanghelii sunt glasurile lor către om.”
Astfel, Arhanghelii sunt limba iubirii divine, rostul prin care Dumnezeu vorbește creației.
Iconografia ortodoxă îi așază adesea pe Mihail și Gavriil de o parte și de alta a Maicii Domnului sau a Mântuitorului, ca doi stâlpi de lumină care susțin poarta cerului.Mihail poartă sabie – semnul puterii și al dreptății; Gavriil poartă crin – semnul blândeții și al harului.Împreună, ei formează echilibrul divin al lumii: forță și pace, foc și rouă, dreptate și iubire.În pictura bisericilor, arhanghelii nu sunt în mișcare haotică, ci în zbor ordonat, cu privirea limpede, pentru că ordinea lor este rugăciune, iar rugăciunea lor – armonie.Prin ei, Biserica arată că lumea cerească nu e o abstracție, ci modelul după care trebuie să se îmbrace și lumea noastră: în frumusețe, rânduială și pace.
Într-o lectură filozofică, ierarhia îngerească nu este o scară a inegalității, ci o metaforă a comuniunii.În cer, fiecare înger se bucură de lumina celuilalt, iar fericirea unuia este împlinirea tuturor.De aceea, părinții filocalici spun că „în cer nu există singurătate, ci doar comuniune de iubire”.Ceea ce la oameni numim „ordine” care adesea e impusă; la îngeri, ordinea este libertatea care se dăruiește.Ei nu se supun din teamă, ci din iubire.
Aici se află taina: Dumnezeu nu are slujitori constrânși, ci prieteni ai luminii, ființe care trăiesc în ascultare deplină pentru că iubesc deplin.Și, în felul acesta, Arhanghelii ne arată că adevărata teologie este și pedagogie: ei sunt dascălii ordinii divine, ai armoniei morale, ai ascultării care înalță.
Toată această lume a duhului nu este închisă în sine.Ea nu există doar pentru contemplarea noastră, ci pentru învățarea noastră.Omul este chemat să devină părtaș al acestei ordini, să se înalțe din haosul pasiunilor spre armonia iubirii.„Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.” (Matei 6, 10)  Aceasta este rugăciunea care traduce întreaga teologie a îngerilor:ca viața omului să devină icoană a cerului, ca în inima noastră să se facă ordine, curăție și lumină.
Așadar, privind la Arhanghelii Mihail și Gavriil, vedem nu doar două figuri cerești, ci două căi ale desăvârșirii:una a dreptății curățitoare, cealaltă a blândeții vestitoare.
Împreună, ei ne arată chipul Bisericii vii — aceea în care sabia și crinul nu se contrazic, ci se îmbrățișează în lumina iubirii dumnezeiești.
Așadar în cer nu s-a purtat o luptă pentru putere, ci o luptă pentru adevăr.
Lucifer a spus: „Voi fi asemenea Celui Preaînalt” (Isaia 14, 14).Iar Mihail a răspuns cu întrebarea care a tăiat întunericul în două:„Cine este ca Dumnezeu?”
Aceasta nu este doar o replică istorică, ci primul act de conștiință morală din univers.În acel strigăt, întreaga creație a înțeles că nimic nu poate fi egal cu Dumnezeu și că orice ființă își află libertatea doar în ascultare de El.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „în clipa în care a rostit aceste cuvinte, Mihail a așezat temelia ordinii morale a cosmosului”.Căci între aceste două cuvinte — mândrie și ascultare — se desfășoară întreaga istorie a lumii și a sufletului omenesc.
Mândria nu este doar o greșeală morală; este o minciună ontologică, o rupere de adevăr.Cel care se înalță pe sine își taie rădăcina.Lucifer n-a căzut pentru că ar fi dorit să fie rău, ci pentru că a dorit să fie Dumnezeu fără Dumnezeu.Aceasta este esența oricărui păcat: voința de a fi lumină, dar fără izvorul luminii.
Mihail, dimpotrivă, s-a smerit și a rămas.El nu a încercat să fie „ca Dumnezeu”, ci să rămână în Dumnezeu.De aceea, numele său nu e doar un cuvânt, ci o rugăciune vie: „Cine este ca Dumnezeu?”Aceasta este, în fond, respirația sufletului smerit.
Sfântul Ioan Scărarul scrie:„Unde a căzut Lucifer, acolo se ridică omul smerit.”
Și adaugă:„Îngerul mândriei s-a prefăcut în demon; omul smerit se preface în înger.”
Așadar, fiecare suflet care alege smerenia devine părtaș la starea arhanghelică; iar fiecare mândrie, oricât de mică, repetă drama căderii.
Lupta Arhanghelului Mihail nu s-a sfârșit în cer; ea continuă în inima fiecărui om.De fiecare dată când un gând de slavă deșartă ne atinge, glasul lui Mihail ne întreabă:„Cine este ca Dumnezeu?”Este întrebarea care curăță mintea, care limpezește intențiile, care așază ordinea în suflet.
Răspunsul nu se rostește, ci se trăiește prin rugăciune, prin tăcere și prin slujire.
Părinții spuneau că diavolul nu se teme de post sau de priveghere, ci de smerenie.
Căci acolo unde omul se smerește, el devine transparent pentru har, iar harul este focul pe care nicio întunecime nu-l poate atinge.„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” (Iacov 4, 6) Aici se află sabia lui Mihail: o sabie care nu taie trupul, ci mândria.
Adevărata libertate nu este de a face ce vrei, ci de a vrea ceea ce voiește Dumnezeu.
Mihail este chipul acestei libertăți desăvârșite: libertatea care se dăruiește, nu care se răzvrătește.
Tradiția Bisericii ne arată că Mihail veghează peste fiecare suflet în clipa trecerii din lumea aceasta.El stă la hotarul dintre viață și moarte, între lumină și umbră, între frică și nădejde.Dar mai înainte de acel hotar, el veghează asupra inimii, căci acolo se află adevăratul câmp de luptă.Când omul trăiește în pace cu sine și cu Dumnezeu, Arhanghelul Mihail nu poartă sabie, ci cunună.Sabia devine lumină, și lupta se preface în rugăciune.
În fiecare zi, lumea ne ispitește cu vocea lui Lucifer: „fii ca Dumnezeu”, adică fără Dumnezeu.Dar în fiecare clipă, o altă voce, mai blândă și mai adevărată, răsună din adâncul inimii:„Cine este ca Dumnezeu?”Aceasta este vocea Arhanghelului Mihail, vocea conștiinței curate, glasul iubirii care nu cere nimic pentru sine.Cel ce aude acest glas și îl urmează devine, la rândul lui, părtaș la biruința cerească.
„Cine se smerește, se înalță.” (Luca 14, 11).Și astfel, sufletul omului, smerit și luminat, devine un mic cer în care Arhanghelii își regăsesc pacea.
Există drumuri care se parcurg cu pașii și drumuri care se parcurg cu inima.
Călătoria alături de Arhangheli este una din acestea: nu se măsoară în kilometri, ci în curăția privirii, în adâncimea rugăciunii, în tăcerea care ascultă de Dumnezeu.
Arhanghelii Mihail și Gavriil nu sunt doar figuri din icoane; ei sunt călăuze ale sufletului.Primul ne învață cum să luptăm, al doilea ne învață cum să credem.
Mihail poartă sabia adevărului, Gavriil poartă crinul bucuriei — iar împreună ne arată calea cea împărătească: lupta smerită și credința luminoasă.
Cine pornește pe drumul lui Mihail învață curajul de a spune adevărul atunci când lumea tace,curajul de a rămâne curat atunci când toți se întunecă,curajul de a fi credincios atunci când credința pare nebunie.
Mihail nu ne cheamă la război împotriva oamenilor, ci împotriva propriilor patimi.
Sabia lui nu taie trupuri, ci mândrii.Călătorind alături de el, învățăm arta discernământului — să deosebim lumina de umbră, glasul lui Dumnezeu de glasul lumii.
Așa cum spunea Sfântul Antonie cel Mare:„Cel ce s-a cunoscut pe sine mai mult decât pe toți, a biruit pe diavolul.”Aceasta este prima lecție a lui Mihail: biruința începe în interior.
Iar cel ce merge cu Gavriil nu poartă sabie, ci ureche curată.El merge prin viață cu o inimă care știe să spună „fie mie după cuvântul Tău”.Gavriil ne învață ascultarea care luminează și credința care naște minuni.El este îngerul veștilor bune, dar și îngerul răbdării:pentru că bucuria adevărată nu vine din întâmplare, ci din încredere.Acolo unde omul încetează să se teamă, acolo vorbește Gavriil.Călătoria alături de el este o școală a speranței.El ne arată că fiecare clipă poate fi o Buna Vestire dacă sufletul este deschis.
Omul modern, grăbit și fragmentat, are nevoie mai mult ca oricând de Arhangheli.El are nevoie de Mihail ca să-i dea tărie în ispite, și de Gavriil ca să-i dea bucurie în necazuri.Are nevoie de sabia discernământului și de crinul înțelegerii.
Trăim într-o lume care se luptă cu propriul ei întuneric,dar și într-o lume care încă mai aude cântarea de sus:„Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot!”De aceea, Biserica nu obosește să ne cheme:„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” — chemarea îngerilor la trezvie.A fi creștin înseamnă, în fond, a fi însoțit de Arhangheli:a trăi cu mintea trează, cu inima curată, cu voia așezată în ascultare.
Trăim într-o vreme în care omul vorbește tot mai mult despre progres, dar tot mai puțin despre sfințenie.Privim adânc în stele, dar nu mai privim în adâncul inimii.
Ne înconjurăm de lumini artificiale, dar uităm de Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9).În acest peisaj al neliniștii moderne, Arhanghelii devin nu personaje ale trecutului, ci modele ale prezentului.Mihail ne cheamă să fim drepți într-o lume care se clatină între compromisuri;Gavriil ne cheamă să fim curați într-o lume care confundă libertatea cu lipsa de măsură.Ei sunt, prin prezența lor tainică, măsura cerului în viața omului.
Societatea de azi are nevoie de oameni care să spună din nou cu tărie:„Cine este ca Dumnezeu?”Aceasta nu este o lozincă religioasă, ci o atitudine existențială: în mijlocul lumii relativiste, a rosti acest cuvânt înseamnă a recunoaște un centru moral, o axă a verticalității.Când omul se așază sub autoritatea adevărului, el devine liber.
Când se desprinde de Dumnezeu, cade în tirania propriului egoism.De aceea, Arhanghelul Mihail nu este o figură mitologică, ci un simbol al conștiinței treze.
El ne amintește că ordinea lumii nu se păstrează prin forță, ci prin fidelitate față de bine.
Omul postmodern a pierdut gustul tăcerii și al bucuriei curate.El știe să comunice, dar nu mai știe să vestească.De aceea are nevoie de Gavriil, îngerul cuvântului inspirat, care nu vorbește pentru a convinge, ci pentru a aduce pace.
Fiecare creștin ar trebui să devină un mic vestitor al bucuriei: prin gest, prin privire, prin fapta bună făcută în taină.Gavriil ne arată că Dumnezeu nu se arată în zgomotul lumii, ci în adierea lină a inimii smerite.
Lumea de astăzi vorbește mult despre tehnologie, inteligență artificială, cucerirea cosmosului.Dar ce folos să ajungem pe alte planete dacă pierdem cerul dinlăuntrul nostru?Ce rost are să înmulțim cunoașterea dacă uităm iubirea, care este forma supremă a inteligenței divine?Îngerii ne reamintesc că omul nu e doar o ființă care progresează, ci una care se îndumnezeiește.Ei nu ne cheamă să părăsim lumea, ci să o sfințim.Nu să fugim de materie, ci să o umplem de duh.Nu să disprețuim rațiunea, ci să o luminăm prin credință.
Sfântul Grigorie cel Mare spunea că „îngerii ne slujesc ca să învățăm ce înseamnă adevărata slujire”.Ori de câte ori omul iubește sincer, se roagă curat, iartă din inimă, un înger lucrează împreună cu el.Astfel, cerul și pământul nu sunt două lumi separate, ci două respirații ale aceleiași iubiri.În fiecare Liturghie, în fiecare rugăciune de seară, în fiecare suspin al celui bolnav, Arhanghelii trec nevăzut.
Ei nu vin cu zgomot, ci cu prezență.Nu ca să impresioneze, ci ca să inspire.
A trăi „cu Arhanghelii” înseamnă a trăi cu mintea la cer și cu inima pe pământ.
Înseamnă a fi om al veacului acestuia, dar și cetățean al împărăției viitoare.Înseamnă a lucra, a iubi, a ierta și a nădăjdui sub privirea lui Dumnezeu.Căci nu există epocă fără îngeri, ci doar oameni care nu-i mai aud.Dar cel ce se roagă, cel ce privește cu inimă curată, va simți mereu adierea aripilor lor.Și astfel, în mijlocul acestei lumi grăbite, un altfel de zbor devine posibil: zborul sufletului spre liniște, spre lumină, spre Dumnezeu.
Să nu uităm, fraților și prietenilor întru credință:Nu mergem singuri.
Deasupra noastră, în jurul nostru și înlăuntrul nostru veghează Arhanghelii – paznici ai binelui, mesageri ai iubirii, icoane ale luminii.Și dacă vom învăța să ne ridicăm privirea din zgomotul lumii spre cerul inimii, vom auzi din nou acel glas dintâi, acel strigăt biruitor care a ordonat cosmosul:„Cine este ca Dumnezeu?”
Iar sufletul, răspunzând în taină, va spune:„Doamne, nimeni nu este ca Tine, și totuși Tu Te apleci spre noi cu iubire.”Atunci vom ști că am început și noi călătoria alături de Arhangheli – drumul de la mândrie la lumină, de la teamă la bucurie, de la pământ la cer.Și poate, într-o zi, când tăcerea se va face deplină, vom auzi pașii lor ușori apropiindu-se,și vom rosti cu smerenie:„Cine este ca Dumnezeu?
Nimeni, decât Cel ce ne-a iubit până la sfârșit.” Amin. ( Preot Gherman Costică)

---

Cetatea Nain era un loc mic, așezat la poalele Muntelui Tabor, un sat tăcut, ca multe alte sate din Galileea. Dar într-o zi, acest loc modest a devenit martorul uneia dintre cele mai adânci minuni ale lui Dumnezeu. Pe una dintre ulițele lui strâmte, unde oamenii obișnuiau să-și poarte poverile și grijile zilnice, două mulțimi s-au întâlnit: una care ducea moartea, alta care aducea viața.
În fruntea primei mulțimi era o mamă plângând, o văduvă care își pierduse singurul fiu. În fruntea celeilalte era Hristos Domnul, Izvorul Vieții. Întâlnirea aceasta nu era întâmplătoare. În planul tainic al lui Dumnezeu, nimic nu este la întâmplare: atunci când durerea omului ajunge la marginea deznădejdii, Dumnezeu Se oprește în drumul Său și ne iese înainte.
„Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).
În aceste puține cuvinte se ascunde o lume întreagă: milostivirea lui Dumnezeu care se pleacă asupra suferinței omului, o compasiune divină care nu rămâne la nivelul vorbelor, ci se transformă în putere înnoitoare, în minune.
Lângă poarta cetății, viața a atins moartea. Și moartea s-a retras.
Domnul nu a rostit rugăciuni lungi, nu a făcut gesturi solemne – a atins doar sicriul și a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”.
A fost destul. Cuvântul Creatorului a readus suflarea acolo unde trupul se răcise, și lacrimile mamei s-au prefăcut în strigăt de bucurie.
Această scenă, plină de simplitate și putere, rămâne până astăzi o icoană a întregii istorii omenești: omenirea întreagă merge spre mormânt, iar Hristos îi iese în cale cu viața Sa veșnică. Nainul devine, astfel, chipul lumii — un loc în care jalea și speranța se întâlnesc, unde durerea omului se îmbrățișează cu mila lui Dumnezeu.
Învierea fiului văduvei din Nain nu este doar o minune a compasiunii, ci și o descoperire a puterii dumnezeiești a lui Hristos. În fața tuturor, El a arătat că este Stăpân peste viață și peste moarte, că nu există hotar pe care dragostea Sa să nu-l poată trece.
Pentru cei de față, totul părea pierdut. Sicriul mergea spre cimitir, iar cântarea plângătorilor spărgea tăcerea văii. Și totuși, acolo unde omul vede sfârșitul, Dumnezeu începe o nouă poveste. Hristos nu se teme să atingă sicriul – gest interzis de Legea Veche – pentru că El vine să aducă o lege nouă, cea a milei și a vieții. Atingerea Lui nu spurcă, ci curăță; nu aduce moarte, ci dăruiește viață.
Cuvântul Lui este poruncă și har în același timp: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7,14).
Și tânărul s-a ridicat. Moartea s-a rușinat, porțile iadului s-au clătinat, iar mulțimea a fost cuprinsă de frică și de uimire, zicând: „Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”.
Această minune nu e un simplu act de putere, ci o taină a dragostei. Hristos nu a înviat fiul văduvei pentru a uimi, ci pentru a arăta că nici o durere omenească nu este prea mică pentru inima lui Dumnezeu. El Se oprește în fața fiecărui cortegiu de lacrimi care trece prin lume și atinge sicriul speranței noastre stinse, redându-i viață.
Dar mai este aici un sens adânc: prin cele trei învieri săvârșite de Domnul – fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr – se arată treptele învierii sufletului omenesc.
Fiica lui Iair moare în casa tatălui ei – în ascuns – așa cum moare uneori sufletul în taina inimii, prin păcatul ascuns.
Fiul văduvei moare pe drum, în văzul lumii – semn al celor care cad și se pierd în fața tuturor, rușinați, zdrobiți.
Iar Lazăr moare în mormânt, de patru zile, stricat deja – chip al celor care par fără nicio șansă, robi ai deznădejdii.
Dar Hristos îi ridică pe toți. Pentru El nu există moarte fără speranță, nici prăpastie fără pod.
Minunea din Nain este, așadar, o lecție a biruinței vieții asupra morții, dar și a iubirii asupra disperării. Acolo unde omul îngroapă, Dumnezeu ridică. Acolo unde lacrimile udă pământul durerii, harul face să răsară flori de nădejde.
Există o durere în lume pe care doar Dumnezeu o poate înțelege deplin: durerea unei mame care își pierde copilul. În fața acestei suferințe, cuvintele omenești se sting, iar tăcerea devine rugăciune. Așa era și femeia din Nain – o văduvă fără sprijin, rămasă singură, cu o inimă frântă și un drum al lacrimilor fără sfârșit.
Dar acolo unde omul plânge și nu mai are pe nimeni, Dumnezeu Se apropie cel mai mult. Evanghelia spune: „Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea.”
Nu femeia L-a chemat, ci El a venit.Nu ea I-a cerut, ci El a înțeles.Nu a strigat, dar El i-a auzit tăcerea.
Aceasta este una dintre cele mai cutremurătoare descoperiri ale iubirii dumnezeiești: Dumnezeu nu așteaptă rugăciuni meșteșugite, ci lacrimi curate. Lacrimile sunt graiul tainic al inimii, iar mila lui Dumnezeu se naște din această întâlnire tăcută dintre durerea omului și iubirea divină.
Când Domnul i-a spus văduvei: „Nu plânge!”, nu a fost un îndemn rece, ci o mângâiere venită dintr-o inimă care purta deja crucea lumii întregi. Hristos, Fiul Femeii care avea să stea la rândul Ei sub Cruce, a simțit în acel moment durerea tuturor mamelor, a tuturor celor care pierd, a tuturor celor ce rătăcesc prin văi de lacrimi.
Este uimitor câtă blândețe se ascunde în cuvântul „nu plânge”. Nu este o interdicție, ci o promisiune: „Nu plânge, pentru că Eu voi schimba pricina lacrimilor tale.”
Și atunci, în locul tânguirii, s-a auzit glasul vieții.
Această minune ne arată că Dumnezeu nu stă departe de lacrimile noastre. El nu este un stăpân rece, ci un Părinte care Se oprește lângă sicriul fiecărei nădejdi pierdute. Fiecare suspin este pentru El o rugăciune negrăită, fiecare durere sinceră ,o chemare la înviere.
De aceea, Evanghelia din Nain este, în fond, o Evanghelie a lacrimilor.
Lacrimile văduvei s-au prefăcut în zâmbet.Lacrimile mulțimii s-au prefăcut în uimire.
Și, peste toate, lacrimile omenirii și-au găsit răspunsul în privirea blândă a Mântuitorului.
Când Hristos a spus tânărului din Nain: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, El nu a poruncit doar trupului să se ridice, ci a chemat și sufletul înapoi la viață. Această chemare dumnezeiască nu se aude doar în fața morților trupești, ci și a celor vii care au încetat să mai simtă, să mai creadă, să mai iubească.
Căci moartea sufletului este mai grea decât moartea trupului.
Trupul moare o dată, dar sufletul poate muri de mai multe ori: când uită să se roage, când nu mai iartă, când nu mai simte milă, când se stinge nădejdea și omul trăiește doar pentru sine. Aceasta este moartea cea mai răspândită în lume – o moarte fără sicriu, fără cortegiu, fără cântare de jale, dar simțită în fiecare privire goală, în fiecare inimă care a pierdut bucuria.
Și totuși, Hristos merge și astăzi prin „Nainurile” lumii acesteia. El atinge sicriul fiecărei inimi împietrite și rostește același cuvânt:
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”Tinere care ți-ai pierdut curăția, ridică-te!Omule care ai obosit în păcat, ridică-te!Creștine care ai încetat să te mai rogi, ridică-te!Fiecare suflet are un glas al Domnului care îl cheamă din moarte la viață.
Această înviere lăuntrică este începutul tuturor celorlalte învieri. Nu poate învia trupul dacă nu învie mai întâi sufletul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Deșteaptă-te, cel ce dormi, și te scoală din morți, iar Hristos te va lumina.” (Efeseni 5, 14)
Când Hristos a redat tânărului viața, El l-a „dat mamei sale”. Aici se ascunde un simbol adânc: fiecare suflet înviat se întoarce la Biserică – mama noastră duhovnicească. Ea ne primește din nou la sânul ei prin Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei, ne așază între frați și ne hrănește cu viața cea nouă.
Așadar, învierea fiului văduvei nu este o întâmplare dintr-un alt timp, ci o icoană a fiecărei reîntoarceri a omului către Dumnezeu.
De câte ori ne ridicăm din păcat, Domnul spune din nou: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
De câte ori iertăm, iubim, ne rugăm, plângem pentru greșelile noastre, sufletul se întoarce din moarte și Hristos ne dăruiește mamei Sale, Bisericii.
Evanghelia din Nain nu este doar o povestire din trecut, ci o chemare vie pentru fiecare dintre noi. Căci și noi, fiecare în felul nostru, purtăm în suflet un sicriu: al unei nădejdi pierdute, al unei iubiri răcite, al unei credințe adormite.
Dar Hristos, Domnul vieții, nu încetează să meargă pe drumurile lumii și să ne iasă în cale. El Se oprește lângă noi și, atingându-ne taina durerilor, ne spune același cuvânt:
„Ție îți zic, scoală-te!”
El nu mustră, ci ridică.Nu judecă, ci vindecă.Nu trece mai departe, ci Se oprește lângă fiecare inimă care plânge.Dumnezeu nu este un străin al durerii noastre, ci Părintele care ne aude suspinul înainte ca noi să-l rostim.
El Se apleacă asupra lumii, a Bisericii, a fiecărei familii și a fiecărui suflet, dorind să învie tot ce a murit în noi: rugăciunea, bucuria, bunătatea, curăția, nădejdea.
Dacă vom lăsa pe Hristos să atingă sicriul inimii noastre, moartea se va retrage, iar viața va răsări din nou.
Aceasta este taina credinței: că niciodată nu este prea târziu, niciodată nu e totul pierdut. Pentru că în clipa în care pare că totul se sfârșește, Domnul începe.
Să-L chemăm, așadar, cu inimă smerită în Nainul sufletului nostru.Să nu ne temem de lacrimi, căci ele sunt începutul învierii.Și să credem că, așa cum văduva și-a primit fiul, și noi ne vom primi înapoi bucuria, pacea și viața, dacă ne vom lăsa atinși de mila lui Hristos.
„Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” – spune Evanghelia.
Și El ne cercetează și astăzi. Prin cuvânt, prin taină, prin sfântă slujbă, prin fiecare rază de nădejde care învie în noi.
Să ne rugăm, dar, ca Domnul vieții să nu treacă pe lângă noi, ci să Se oprească, să atingă, să ridice și să dea fiecăruia darul Învierii Sale.
Căci numai atunci când Hristos atinge sufletul, moartea se preface în lumină, iar lacrima – în binecuvântare. Amin. (Pr. Constantin Gherman, Parohia Podeni)