Etichetă: Referate

„Să trăieşti necununat înseamnă să fii încontinuu cu sabia scoasă la Dumnezeu! Cei necununați trăiesc în păcatul curviei. Cinci categorii de oameni nu se îngroapă în cimitir: spânzuraţii, nebotezaţii, sectanţii (ereticii), ateii şi necununaţii. Biserica n-are oprelişti în cimitir pentru criminali, dar pentru necununaţi da. Ei nu se îngroapă în cimitir. De aici vedeţi cât este de grav păcatul necununiei” (Părintele Nicolae Tănase).

„Dacă cel ce are țiitoare nu voiește să o lase, nici să se binecuvânteze însoțirea lor, și să o aibă după binecuvântare, de la acela nu se cuvine a se primi cele ce le dăruiește bisericii, deoarece prin fapte hulește legile ei dumnezeiești disprețuindu-le” (Canonul 34 al Sf. Nichifor Mărturisitorul).

Ce este concubinajul?

Concubinajul este o formă de conviețuire din ce în ce mai întâlnită în societatea modernă, în care „un bărbat cu o femeie conviețuiesc fără a îndeplini condițiile legale de căsătorie”. În schimb, Codul civil ne definește căsătoria ca fiind „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie”.

Ce înțelegem de fapt din aceste două definiții? Un prim lucru: fuga de responsabilități! Al doilea: tinerii noștri vor să fie liberi, însă de fapt ei maschează sub această „scuză” individualismul, egoismul și narcisismul din ei! Iar un ultim aspect, în legătură cu celelalte și care aș zice că e cel mai grav: izgonirea lui Dumnezeu din viața lor! Taina Cununiei fiind de fapt chemarea lui Dumnezeu să binecuvinteze dragostea dintre cei doi…

Ca să întăresc cuvintele de mai sus vă redau și textul acesta juridic care face referire la concubinaj și care spune așa: „uniunea de interese – astfel cum este trasată în căsătorie de regimul matrimonial ales și de restul prevederilor legale aplicabile – nu există”. Cu alte cuvinte, cei doi nu au drepturi și obligații reciproce, nu trebuie să dea socoteală de gestiunea financiară proprie, pot să ascundă valoarea reală a salariilor câștigate, iar bunurile aparțin fiecăruia după cum le-a cumpărat fiecare.

Consecințele concubinajului sunt grave și din păcate sunt trecute ușor cu vederea! Primul ar fi de exemplu faptul că „anul 2024 este anul cu cele mai puține nașteri din ultimul secol”! De asemenea și faptul că în România, puțin peste o treime din copiii României se nasc în afara căsătoriei! Procentajul s-a dublat față de anul 1989 când era circa 16-17 % !

Unii vor zice că nu mai contează dacă se nasc copii în afara căsătoriei, ci important e că se nasc! Consecințe vor fi cu siguranță… Că nu vrem să le conștientizăm sau nu ne gândim câtuși de puțin la ”moștenirea” care cade pe umerii urmașilor noștri sau chiar asupra acestui popor mi se pare nu indiferență ci prostie!

Concubinajul la Dorohoi.

Am găsit un articol care stă în strânsă legătură cu tema articolului, în care presa vremii ne relatează un eveniment ce a avut loc în orașul Dorohoi în luna iunie 1940. Titlul articolului este „Cununarea a 30 de perechi de concubini la Dorohoi” și spune așa:

„Din iniţiativa «Societăţii Naţionale Ortodoxe a Femeilor Române» – filiala Dorohoi şi cu concursul d-lui prefect Dem. Giurgiuveanu, a avut loc cununia a unui număr de 30 perechi de concubini. După terminarea slujbei religioase la Catedrala oraşului, cele 30 perechi care trăiau fără a avea binecuvântarea Bisericii, au primit cununia religioasă.

În prezenţa unei numeroase asistenţe, din care am reţinut pe dl. şi d-na prefect E. Giurgiuveanu – nuni, dl. şi d-na colonel Aurel Bantaş – primarul oraşului, d-na Aurelia Constantinescu, dl. C. N. Iancu, d-na dr. Enăchescu, dl. dr. T. Ceapara, dl. farmacist Gh. Timuș, subprefect Gh. Moraite, arh. Mihai Bogrea, col. Alex. Marino, pretor Ungureanu, d-na Tipa, doamnele institutoare Cuparencu, Marcu, Robu, Mosinschi, dl. avocat C-tin Bossie – secretarul general al Primăriei, dl. Florescu – directorul B.N.R.

Ceremonialul Cununiei a fost oficiat de preoţii: Protoiereu Dr. Alex. Sandovici, Econ. Dr. D. Furtună, Vasile Anghelea, Munteanu, Ștefănescu, O. Rotărescu şi diaconii Sandovici şi Roşca. Nunii au fost dl. prefect Giurgiuveanu cu d-na şi dl. primar Aurel Bantaș cu d-na dr. Enăchescu. La sfârşit, Pr. Protoiereu a luat cuvântul arătând marea însemnătate a acestui act.

De aici, asistenţa împreună cu perechile, s-au îndreptat spre Palatul administrativ. Aici dl. prefect Dem. Giurgiuveanu scoate în evidenţă actul, spunând că va continua asemenea iniţiative. D-na dr. Enăchescu, spune că ziua de azi în viaţa celor care au trecut în rândurile drepţilor creştini, este o zi care nu se va putea uita. D-na profesoară Aurelia Constantinescu evidenţiază că instituţia căsătoriei este patrimoniul cel mai sfânt al unei naţiuni, pe care se reazămă însăşi temelia ei”. Aceste ultime cuvinte din articol sunt cuvinte de aur care subliniază cel mai potrivit importanța căsătoriei: „instituția… patrimoniu… sfânt… națiuni… temelia…”. Să luăm aminte!

Oraşul Dorohoi, după un jurnal de statistica oficială din anul 1900, arăta astfel:„Dorohoiul – capitala judeţului – avea, după recensământul făcut, o populaţie de 12.701 locuitori, dintre care 6.590 bărbaţi şi 6.111 femei”.

După familie, populația aceasta se compunea din 3.532 capi de familie, şi anume: 3151 capi de familie bărbaţi, şi 381 capi de familie femei. Restul de 9.169 locuitori erau persoane sub diferite titluri, dintre care iarăşi 3.439 bărbaţi şi 5.730 femei.

După vârstă, populația oraşului Dorohoi era astfel:

• copii, până la vârsta de 7 ani împliniţi, erau 2.613, dintre care 1.347 băieți şi 1.266 fete.
• copii cu vârsta cuprinsă între 8 și 14 ani erau 1.997, şi anume: 1.007 băieţi şi 990 fete.
• tineri cu vârsta cuprinsă între 15 și 20 ani erau 1.564, dintre care 652 băieți şi 912 fete.
• locuitori cu vârsta cuprinsă între 21 și 40 ani împliniţi erau 4.141, dintre care 2.366 bărbaţi şi 1.781 femei.
• locuitori cu vârsta cuprinsă între 41 și 70 ani împliniţi erau 2.188, dintre care 1.096 bărbaţi şi 1.092 femei.
• locuitori cu vârsta peste 70 ani împliniţi, 192 dintre care 122 bărbaţi şi 70 femei.

După cetăţenie, populația oraşului Dorohoi se împărțea astfel:

• locuitori de cetăţenie română erau 5.202 , dintre care 2.865 bărbaţi şi 2.337 femei.
• locuitori supuşi protecţiilor străine erau 533, dintre care 255 bărbaţi şi 278 femei.
• locuitori nesupuşi nici unei protecţii erau 6.996, dintre care 3.470 bărbaţi şi 3.496 femei.

După starea civilă, oraşul Dorohoi avea:

• persoane necăsătorite erau 7.687, dintre care 4.296 bărbaţi şi 3.392 femei.
• căsătoriţi erau 4.197 locuitori, dintre care 2.119 bărbaţi şi 2.078 femei.
• văduvi erau 761 de persoane, dintre care 157 bărbaţi şi 604 femei.
• persoane divorţate erau 56, dintre care 19 bărbaţi şi 37 femei.

După educație, populația Dorohoiului se împărțea astfel:

• locuitori cu ştiinţă de carte erau 3.485, dintre care 2.448 bărbaţi şi 1.397 femei;
• locuitori care nu ştiau a citi şi a scrie erau 8.856, dintre care 4.142 bărbaţi şi 4.714 femei.

După religie, Dorohoiul avea:

• locuitori ortodocşi erau 5.415, dintre care 2.964 bărbaţi şi 2.451 femei.
• locuitori catolici, protestanţi, luterani, calvini, etc., erau 375, dintre care 183 bărbaţi şi 192 femei.
• locuitori mahomedani erau 6 bărbaţi,
• locuitori armeni erau numai 2, şi anume, 1 bărbat şi o femeie.
• locuitori israeliţi erau 6.903 şi anume: 3.436 bărbaţi şi 3 467 femei.

Această statistică ne prezintă dintr-o anumită perspectivă cum arăta orașul nostru acum 125 de ani. Ar fi binevenită o comparație cu ceea ce are astăzi Dorohoiul…

---

De curând s-au împlinit 110 ani de la mutarea la cele veșnice a unui preot din zona Dorohoiului, despre care am aflat recent dintr-un articol din presă. Pe lângă slujirea de preot, a desfășurat o activitate deosebită ca zugrav sau pictor de biserici, domeniu în care a avut un rol determinant, de aceea voi evoca în continuare câteva aspecte referitoare la această personalitate, care ne face mândri că este originar de pe aceste meleaguri.

În satul Cristineşti din ținutul Dorohoiului trăia o văduvă cu mai multi copii. Unul din ei, Vasile, născut în anul 1857, intră în Seminarul de la Mănăstirea Socola pe când avea vârsta de optsprezece ani (1875). În şcoală uimi toată vremea pe colegi cu înclinarea sa pentru desen, deşi avea un profesor aşa de ”nepricepător” că în clasa a treia îi dădu „media 5 la caligrafie şi desen”.

După terminarea „cursului de gradul întâiu”, este hirotonit preot pe seama satului Rădăuți-Prut, alipindu-şi sufleteşte pe poporeni, mai ales cu darul duhovniciei, „sărind la orice nevoie, în orice vreme, şi mulțămindu-se cu ce da Dumnezeu”.

Dar părintele Vasile primise de sus un talant pe care nu vrea să-l îngroape. De aceea în anul 1886 cere şi dobândeşte de la înțelegătorul Mitropolit Iosif Naniescu, o biserică în Iaşi, ca să poată studia mai departe. Şi aşa, cu ajutorul modest al patrafirului, îmbărbătat de o soție pricepătoare – preoteasa Aglaia, care trece la Domnul în anul 1893, lăsându-i doi copii mici – studiază preotul Vasile Damian şase ani în şcoala de Belle-Arte de la Iaşi. Profesorii sunt încântați de acest preot care face „progrese”, lucrează „cu foarte multă silință”, are „purtare foarte bună” şi dobândeşte mențiuni, medalii şi laude. Mitropolitul Iosif, mulțumit de acest preot înzestrat, îi dădu binecuvântarea în anul 1898 să picteze biserici.

Preotul-pictor Vasile Damian nu-şi găsește de la început drumul. Bisericile cele dintâi pictate de el, la Fârțănești-Covurlui, unde are judecată, şi la Dochia-Neamţ, sunt cu „oloiu”, după moda de atunci, de influență apuseană.

Lămurirea lui vine treptat, după ce se mută la București, în anul 1894. Băgase de samă el, preotul cu pregătire bisericească și cu citire neîntreruptă, că pictura de atunci a bisericilor nu se potrivește nici cu vechea noastră zugrăvitură și nici nu era după canonul erminiei ortodoxe. Sfinţii n-au avut nici muşchi de atleţi și nici fețe îmbujorate. În biserică nu se cade să vezi, ca în muzee, tablouri în rame, copiate după maeștrii Renașterii. Și apoi această pictură apuseană, realistă, în ulei, se înnegrește și cade; pe când chipurile și vopselile din vremea strălucitului Petru Rareș odihnesc și azi, după veacuri, ochiul și îndeamnă sufletul la meditaţie. Păcat era că un Tătărăscu și alţii după el au cioplit vechea zugrăveală și au pictat în ulei, după moda italiană, tablouri religioase, care au stricat gustul poporului şi ne-au abătut din calea cea veche și adevărată.

El, preotul Vasile Damian, nu va mai picta, ci va zugrăvi biserici. Pe tencuială proaspătă, cu vopseli de pământ, va zugrăvi în culori nici prea vii, dar nici prea stinse, după chipul vechilor zugrăveli din vechi biserici. Vopselile vor intra în zid, se vor usca odată cu el și nu vor mai ieși niciodată. Când vei vrea să le ștergi de fum și de praf, ele se vor ivi tot așa de proaspete ca și când le-ai fi întins atunci. Ca și în vechile biserici, sfinții vor fi secătuiţi de post și de rugăciune, căci sfântul n-a dus trai îmbuibat. Sfântul ortodox este un simbol al vieţii creștine, disprețuitoare de bunurile pământești. La Sfânt să te uiți cu ochii sufletului, nu ai trupului. Iar, cum zugrăvitura este Sfânta Scriptură a necărturarului, nu se cade, după vechiul canon, să fie în biserică numai câteva tablouri, ci toată Sfânta Scriptură și toată istoria creștină să se găsească acolo, scrisă în culori, deci multe scene, multe chipuri; iar unde nu-i loc destul, să umpli cu podoabe: cruci, buciumi de viță cu lăstari și cu struguri, flori, stele, chiar și păsări pigulind din roduri: să nu rămâie un locușor neîmpodobit.

Și, când preotul Vasile Damian a fost pătruns de acest adevăr, nu l-a mai putut abate nimeni din calea lui. Însă ușor nu i-a fost. Credincioșii și chiar preoţii se obişnuiseră cu vechea pictură apuseană și nu pricepeau pe acest apostol „învechit”. „Prea sunt slabi sfinții, unii sunt și strâmbi” era răspunsul la arătările lui Damian. Iese din contractul cu biserica Vergu (1901) că lumea nu credea în drumul nou al lui. I-a trebuit bietului om să garanteze cu tot ce avea că tencuiala lui – cioplia tencuiala uscată și dădea alta proaspătă – nu va cădea timp de douăzeci de ani. I-a trebuit să scrie că va lucra aşa cum era zugrăvit din vechime în pridvoarele de la Stavropoleos și Negustori. I-a trebuit să aducă mărturia specialiștilor Lecomte du Noüy, Gabrielescu și Mincu că lucrul lui este bun și în duh ortodox.

La urmă, a biruit părintele Vasile Damian, cắci lupta cea bună se lupta. Găsește și el de lucru. Însemnăm câteva biserici zugrăvite de el în București: Vergu, Sfinţii Voevozi, Tei, tâmpla de la Brezoianu, Boteanu; schitul Stânișoara în Argeș, biserica Cernădia în Gori, biserica Tansa în Vaslui, trapeza de la Sinaia. Lucrează cu vestitul arhitect Mincu la Stavropoleos, unde, nu știu din ce pricină, i s-au prelins chipurile. I se cer oferte în diferite părţi. Este însărcinat să refere asupra unor biserici pictate. Studiază pictura Mitropoliei din București și înaintează un memoriu cuminte alcătuit.

Preot credincios și bun român, părintele Vasile Damian era mâhnit când vedea că icoanele țăranilor noștri sunt lucrate de străini în duh greșit și cu pisanii neînţelese. De aceea cere el și dobândește de la Sfântul Sinod să lucreze icoane și iconițe după modele vechi, care, tipărite, să se împrăștie în popor. Le cunoaștem cu toţii aceste icoane; unele sunt lăudate chiar de oameni cu gusturi subţiri. Ele au înlocuit atâta marfă rusească proastă. Cât bine ar face Biserica noastră dacă le-ar reproduce în număr mare și le-ar răspândi cu preţuri mici! Până când vom putea avea altele mai costisitoare, să nu le părăsim pe acestea, foarte bune, ale preotului Vasile Damian! Pentru Sfântul Sinod mai lucrează el și la împodobirea cu iconiţe și cu vignete a cărţilor bisericești. Cartea de Rugăciuni dăruită prinţului Carol când împlinise șapte ani (1899) este împodobită de el. Regele Carol l-a decorat pentru aceasta.

Artiștii au inimă bună – și artist era părintele Damian. Se încredinţase el că „geniile și talentele sunt comoara unui neam și că neglijarea lor este o mare pierdere”. De aceea el, copilul din sat depărtat, se gândește la atâtea talente care vor fi mucezând în bezna satelor, neajutate de nimeni, și înfiinţează o societate de ajutor și sprijin a copiilor talentaţi (1913). Să fie acești copii culeși și crescuţi cu grijă prin școli, până ajung la desăvârșire. Lumea să-i ajute, să și-i facă copii de suflet, „pentru că omul nu trebuie să-și îngăduie a trăi ca să consume numai, ca orice ființă sau să îngrașe pământul ca orice plantă”. Nu știu dacă societatea lui o fi trăit, cum nu știu dacă asociaţia, planuită întâi cu Schitul Icoana și apoi cu arhitectul Vladimir Mironescu, pentru răspândirea de tablouri religioase și naţionale o fi luat fiinţă. Mai plănuia și o societate pentru cultivarea, sprijinul și răspândirea artelor în Țara Românească.

Era şi scriitor, cu înclinări naţionaliste. Anumite pretenţii ale unui neam care a măturat, mai ales în Moldova lui, viața economică românească, i-au scos din condei pagini limpezi și calde. Gândirea și-o strângea în aforisme. Unele ne arată pe pictorul cu ochi pătrunzător. „Când privim în ochii cuiva, curiozitatea ne împinge a afla cine locuiește în lăuntrul căminului luminat cu aceste ferestre”.

Muncit o viaţă întreagă, chinuit de văduvie încă din tinerețe, măcinat de aerul rece al bisericilor, se îmbolnăvește de piept și trece către Domnul în ziua de 4 decembrie 1915, în vârstă de 58 de ani, spovedit și împărtășit de părintele Teodor de la Şelari. A murit sărac, în casă cu chirie pe Strada Traian, „căci era mână largă; cine nu cerea nu căpăta bani de la el”. Şapte preoţi l-au prohodit; iar părintele Gheorghe Șerban de la Schitul Măgureanu a cuvântat, spunând despre preotul-pictor Vasile Damian că trupul lui slab a fost purtat de un suflet care i-a dat atâtea puteri, încât, „în timpul cât a trăit, a fost tare ca o piatră, care nu se clatină de nici un cutremur”. În cimitirul Sfânta Vineri se odihnește preotul-pictor Vasile Damian. Lângă el, în 1919, și-a găsit odihna și fiul său, pictorul Emil Damian. Cu iubire de tată și de frate îi îngrijește mormântul Eugenia Damian. Iar noi, preoții, se cuvine să ne amintim mai des de fratele nostru, Vasile preotul, pictorul. Căci el cinul nostru l-a cinstit prin duhul lui smerit, blajin și împăciuitor, iar prin talantul lui a impus iarăși zugrăvirea bisericilor după modele vechi. Să nu uităm că un preot a fost cel ce a început din nou să zugrăvească biserici al fresco, adică pe tencuială proaspătă, crudă, cum se lucra odată – ne mărturisește preotul Popescu Nicolae.