Tema pentru a treia zi de post: Regele Manase și lanțurile sale
Viața lui Manase este o lecție profundă despre căderea în păcat, suferința ca mijloc de trezire spirituală și puterea pocăinței. Lanțurile în care a fost prins de asirieni nu au fost doar legături fizice, ci simbolul stării sufletești în care ajunge omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu.
1. Cât de adânc a căzut Manase?
Manase a fost unul dintre cei mai răi regi ai lui Iuda: A introdus idolatria, dărâmând altarul adevăratului Dumnezeu și închinându-se lui Baal și astrelor cerului. A practicat vrăjitoria, ghicitoria și magia, lucruri interzise de Dumnezeu. A sacrificat propriii copii în foc, după obiceiurile păgâne ale popoarelor străine. A prigonit și ucis profeții – tradiția spune că l-a tăiat cu ferăstrăul pe profetul Isaia. A profanat templul lui Dumnezeu, punând în el idoli străini. Toate aceste păcate nu au fost doar greșeli personale, ci au atras și decăderea spirituală a întregului popor. Din cauza lui, Iuda s-a îndepărtat de Dumnezeu, ajungând într-o stare de rătăcire profundă.
2. Robia asiriană – pedeapsa ca îndepărtare de Dumnezeu
Dumnezeu l-a avertizat pe Manase prin profeți, dar el a refuzat să asculte. Atunci, Dumnezeu a îngăduit ca asirienii să-l captureze și să-l ducă în robie la Babilon (2 Cronici 33,11). A fost prins cu cârlige și lanțuri de aramă, semn al umilinței totale. A fost dus în exil, departe de regatul și puterea sa. A pierdut tot ce avea – tronul, slava, libertatea – și a ajuns în întunericul robiei, exact cum sufletul ajunge în robia păcatului. Această robie nu a fost doar o pedeapsă, ci un mijloc prin care Dumnezeu l-a chemat la trezire și pocăință.
3. Lanțurile i-au descoperit pocăința
În suferință, Manase și-a dat seama cât de mult greșise. Lanțurile sale au devenit un mijloc de trezire, pentru că: L-au făcut să conștientizeze cât de departe ajunsese de Dumnezeu. L-au învățat smerenia, arătându-i că fără Dumnezeu nu este nimic. L-au determinat să se roage cu lacrimi, căutând mila lui Dumnezeu. Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, i-a ascultat rugăciunea și i-a dat o a doua șansă. A fost eliberat și a revenit la Ierusalim, unde și-a dedicat restul vieții îndreptării greșelilor.
4. Asemănarea sufletului nostru cu Manase
Manase nu este doar un personaj istoric, ci o imagine a fiecăruia dintre noi atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu. Cum semănăm cu el? Idolatrizarea – și noi ne creăm idoli moderni: cariera, plăcerile, egoismul, materialismul. Îndepărtarea de Dumnezeu – uităm de rugăciune, post și iubire, trăind ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Nedreptatea – prin faptele și alegerile noastre, putem răni pe alții. Profanarea propriului templu – trupul nostru este templul Duhului Sfânt, dar îl murdărim prin păcate și lipsa de grijă pentru suflet. La fel ca Manase, ajungem uneori în „lanțurile” păcatului, ale vinovăției, ale slăbiciunii. Însă ele pot deveni o cale spre trezire și întoarcere la Dumnezeu.
5. Pocăința lui Manase și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu
Manase ne arată că nu există păcat prea mare pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta dacă omul se întoarce sincer la El. Dumnezeu l-a iertat pe cel mai păcătos rege, arătând că mila Sa este mai mare decât orice greșeală. Nu meritele noastre ne aduc iertarea, ci harul și iubirea lui Dumnezeu. Cel mai drept om nu poate iubi pe Dumnezeu așa cum Dumnezeu poate iubi pe cel mai păcătos om. 6. Concluzie – Lanțurile noastre și eliberarea prin post
Postul este o ocazie de a ne rupe lanțurile sufletești, exact cum Manase a fost eliberat din robie. În această zi de post, suntem chemați să ne întrebăm: Care sunt lanțurile mele interioare care mă țin departe de Dumnezeu? Am curajul să mă smeresc și să cer iertare, ca Manase? Cred cu adevărat în iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, care mă poate elibera? Povestea lui Manase ne dă speranță: Nimeni nu este pierdut pentru Dumnezeu, oricât de adânc ar fi căzut. Tot ce trebuie să facem este să ne recunoaștem păcatele, să ne smerim și să ne întoarcem sincer la El. (Pr. Elidor Pintili)
Tema primei zile de post: Regele David și pocăința lui
Regele David este un exemplu viu al felului în care un om ales de Dumnezeu, înzestrat cu har și calități deosebite, poate cădea în păcat, dar și cum pocăința adevărată îl poate readuce pe calea cea bună.
David – ales, dar nu scutit de ispită
David nu a fost doar un rege puternic, ci și un om după inima lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el s-a confruntat cu tentațiile lumii și a căzut în păcate grave:
Desfrânarea – relația nelegiuită cu Batșeba;
Uciderea – punerea la cale a morții soțului ei, Urie;
Minciuna și înșelătoria – încercarea de a ascunde păcatul său.
David nu a rămas însă în păcat, ci l-a conștientizat și s-a pocăit profund. Psalmul 50 (Miserere) este expresia durerii sale pentru păcat și dorința sinceră de îndreptare.
Creștinul și asemănarea cu regele David
Fiecare creștin se regăsește în povestea lui David:
Ales de Dumnezeu – prin chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă și prin botez, fiecare creștin este chemat la demnitate regală și sfințenie.
Căzut în păcat – tentațiile lumii ne pot abate de la calea cea dreaptă, iar păcatul slăbește legătura cu Dumnezeu.
Vindecat prin pocăință – întoarcerea sinceră la Dumnezeu prin căință, rugăciune și post readuce harul pierdut și restaurează demnitatea noastră spirituală.
Asumarea consecințelor păcatului
David nu a fost pedepsit direct de Dumnezeu, dar a trăit consecințele propriilor păcate. A acceptat necazurile și durerile vieții cu răbdare, înțelegând că ele sunt un mijloc de purificare, nu o condamnare.
La fel, creștinul care se pocăiește nu trebuie să vadă suferința ca o pedeapsă divină, ci ca o oportunitate de a se apropia mai mult de Dumnezeu. Pocăința autentică nu înseamnă doar regret, ci și transformare – o schimbare reală a inimii și a vieții.
Concluzie
Începerea postului este o ocazie de a reflecta asupra propriei vieți și de a urma exemplul lui David:
Să recunoaștem păcatele fără să ne ascundem de ele.
Să ne asumăm responsabilitatea pentru ele.
Să cerem iertare și să ne îndreptăm prin post, rugăciune și fapte bune.
Așa cum David a fost restaurat prin pocăință, la fel și noi suntem chemați să ne întoarcem la Dumnezeu în această perioadă a Postului Mare.
Tema pentru a doua zi de post: Iacob și lupta cu Domnul
Iacob este un personaj biblic complex, un om al căutării, al luptei și al revelației. Viața lui reflectă profund căutarea noastră spirituală, lupta interioară pentru binecuvântare și descoperirea lui Dumnezeu în inimile noastre.
Cine este Iacob și de ce l-a preferat Dumnezeu?
Iacob este fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam, purtătorul promisiunii divine. Deși viața lui a fost marcată de încercări și greșeli, Dumnezeu l-a ales pentru că avea o dorință profundă de a primi binecuvântarea Lui. Iacob nu era perfect, dar avea un suflet dornic să se apropie de Dumnezeu. Aceasta ne arată că nu perfecțiunea ne face vrednici de har, ci dorința sinceră de a ne întoarce la El.
Lupta lui Iacob cu Domnul – ce înseamnă?
Într-un moment crucial din viața lui, Iacob s-a luptat o noapte întreagă cu un misterios om-Dumnezeu (Îngerul Domnului) la Peniel (Geneza 32, 24-30). Această luptă simbolizează:
Lupta noastră interioară pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Credința nu vine fără efort, ci presupune confruntarea cu propriile frici, păcate și slăbiciuni.
Dorul omului de binecuvântare. Iacob nu a renunțat la luptă până nu a primit binecuvântarea, la fel cum și noi suntem chemați să perseverăm în căutarea lui Dumnezeu.
Transformarea sufletului. După această luptă, Iacob primește un nou nume – Israel („Cel ce luptă cu Dumnezeu”) – semn că a devenit un om nou. La fel, orice căutare autentică a lui Dumnezeu ne transformă profund.
Scara lui Iacob și altarul – simboluri pentru sufletul nostru
Într-un alt moment al vieții sale, Iacob are o viziune în care vede o scară care urcă până la cer, pe care îngerii urcă și coboară (Geneza 28, 10-17). Aceasta este o revelație profundă despre legătura dintre cer și pământ, dintre sufletul omenesc și Dumnezeu.
Scara lui Iacob poate fi văzută ca un simbol al creșterii spirituale, al treptelor pe care sufletul trebuie să le urce spre Dumnezeu prin rugăciune, post și fapte bune. Fiecare pas în credință ne ridică mai aproape de El.
Altarul pe care Iacob îl ridică reprezintă consacrarea inimii noastre ca loc de întâlnire cu Dumnezeu. Așa cum el a făcut din Betel un loc sfânt, noi suntem chemați să facem din inimile noastre un altar viu.
Lupta noastră cu Dumnezeu – căutarea interioară
Iacob s-a luptat fizic și spiritual cu Dumnezeu, dar fiecare om duce o luptă interioară în căutarea Lui. Această luptă poate lua mai multe forme:
Lupta cu îndoiala și fricile noastre. Uneori, ne întrebăm dacă Dumnezeu ne aude sau dacă ne iubește cu adevărat.
Lupta cu voința noastră. Uneori, nu vrem să renunțăm la ceea ce ne ține departe de Dumnezeu.
Lupta cu păcatul și slăbiciunile. Ne dorim să fim mai buni, dar adesea simțim că suntem trași înapoi de propriile noastre greșeli.
Această luptă nu este una împotriva lui Dumnezeu, ci o confruntare a sufletului cu sine însuși pentru a ajunge la adevărata credință și iubire.
Scara și altarul inimii – revelația interioară
Postul este un timp al luptei spirituale, dar și al revelației. În această perioadă, suntem invitați să descoperim scara interioară către Dumnezeu și să transformăm inimile noastre într-un altar al prezenței divine.
Scara către cer este rugăciunea, postul, smerenia, iertarea. Prin acestea, urcăm treaptă cu treaptă spre Dumnezeu.
Altarul inimii este locul unde Dumnezeu se poate odihni în noi. Dacă ne curățim sufletul de zgomotul lumii și de păcate, vom simți prezența Lui mai profund.
Concluzie – Ce învățăm din viața lui Iacob?
Dumnezeu nu caută oameni perfecți, ci oameni care Îl caută sincer.
Lupta spirituală face parte din apropierea noastră de Dumnezeu; nu trebuie să ne descurajăm.
Postul este un timp în care ne luptăm cu noi înșine, dar și un timp de revelație interioară.
Scara lui Iacob ne arată că există o cale spre cer, iar altarul inimii ne amintește că Dumnezeu vrea să locuiască în noi.
În această a doua zi de post, suntem chemați să reflectăm: Care este lupta mea interioară? Ce trepte ale scării mele sufletești am urcat? Este inima mea un altar al prezenței lui Dumnezeu? (Pr. Elidor Pintili)
”…de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!”(Luca 13,34)
În Biserică, puterea lui Dumnezeu se manifestă(arată) în multe feluri. Există o putere a cuvântului, o putere a rugăciunii, a pocăinței, a cuvintelor Scripturii, o putere a Tainei Sfintei Spovedanii, a Sfintei Euharistii ș.a. Există alături de acestea și puterea dată de unitatea dintre noi. Unitatea dintre oameni este putere.
Comuniunea dintre credincioși, așa cum ne-au prezentat-o Sfinții Părinți, este un mod de anticipare a vieții veșnice. Biserica văzută nu este decât o reprezentare a Împărăției lui Dumnezeu în istorie. Omul credincios, trăiește „așteptând învierea morților și viața veacului ce va să fie”, așa cum rostim în Crez.
Aceasta este viziunea noastră, dacă ar fi să folosim limbajul unui profesor ce predă cursuri de management. Țelul vieții noastre este, câștigarea vieții veșnice, Împărăția Cerurilor.
Omul a fost plăsmuit să trăiască în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele său. În măsura în care înțelege și realizează această comuniune, se realizează și pe sine însuși. În afara acestei comuniuni omul nu izbutește să-și împlinească menirea și nu poate trăi plinătatea vieții. A trăi în comuniune unii cu alții, înseamnă a aduce Raiul aproape. Starea de iubire și de armonie dintre oameni este o pregustare a vieții pe care o așteptăm, a vieții viitoare.
Cu toate că sunt știute aceste lucruri, creștinii trăiesc de multe ori incapacitatea/neputința de a fi în comuniune unii cu alții. Dacă sunt întrebați, de ce se întâmplă așa, de ce nu este armonie, de ce nu suntem o comunitate legată, în general vina este în afară, la celălalt. Primim explicații foarte bine argumentate.
Nu de puține ori remarcăm acest lucru și la noi preoții, la noi cei care suntem „sarea pământului”. Nu suntem în armonie nici noi, cei care-i învățăm și-i inspirăm pe credincioși la unitate și comuniune. Slujim, ne spovedim și ne împărtășim, dar nu reușim să-i acceptăm pe frații noștri, ba dimpotrivă, ne purtăm indiferent față de ei sau chiar îi judecăm.
De ce avem nevoie de unitate și de comuniune între noi? Pentru că Mântuitorul asimilează unitatea dintre credincioși, unirea în Hristos, cu mântuirea. Atunci când lucrăm împotriva unității, lucrăm împotriva Duhului Sfânt Care este Duh al unității. ”Duhul Sfânt unește pe toți membrii Bisericii într-o singură inimă, într-o singură voință, într-o singură viață, într-o singură ființă. Prin Duhul Sfânt și în Duhul Sfânt, ”cei duhovnicești” se simt uniți între ei într-o unitate veșnică plină de har, cu toate că, luați în parte, ei sunt persoane infinit diferite.”[1] Haideți să ascultăm ce ne spune Mântuitorul în Evanghelia de la Ioan cap. 17: „Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. …Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. …Eu le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. …Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean. … Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. … Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. …Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una,precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” Vedem aici, în acest fragment evanghelic insistența Mântuitorului pe unitatea dintre credincioși.
De ce avem nevoie de unitate? Avem nevoie de unitate și de comuniune între noi, pentru a ne împlini ca ființe umane încă de aici, în realitatea pământească. „Adevărata viață personală există numai acolo unde există comuniune, și nu se poate vorbi de plinătate a vieții fără plinătate a comuniunii. De aceea, plinătatea vieții dăinuie numai în comuniune desăvârșită între subiecte sau persoane desăvârșite”.[2] O concluzie pe care o desprindem de aici este aceea că, viața noastră este o continuă bătălie pentru a găsi unitatea în inima noastră și unitatea cu ceilalți. Părintele George Florovsky, teolog rus din secolul trecut, ne spune și el că de fapt, nu suntem deplin în Biserică dacă nu suntem în comuniune cu aproapele nostru, dacă nu suntem în comuniune unii cu ceilalți. „Convingerea personală sau chiar o disciplină a vieții nu fac încă dintr-un om un creștin. Existența creștină presupune și implică o încorporare, o participare la viața comunității”.[3] Acest lucru îl întărește și părintele Dumitru Stăniloae: „Biserica este unirea celor ce cred în Hristos, nu numai unirea unor indivizi luați în parte cu Hristos. Căci dacă membrii Bisericii nu se cunosc între ei, nu pot fi nici uniți între ei în mod conștient și nu pot dezvolta această unitate.”[4] Biserica și Evanghelia ne invită la un mod de existență care depășește individualismul. Lucrul acesta, însă, cere efort. Individualismul este prezent în viața cotidiană în societate și unele analize arată că s-a accentuat după anii Pandemiei Covid. Individualismul, ca și secularizarea, pătrunde și în viața noastră a preoților dacă nu avem trezvie. Individualismul ne urmărește și pe noi, cei ce suntem chemați să-i inspirăm și să-i învățăm pe credincioși ce înseamnă viața în unitate, viața Bisericii. Credincioșii privesc spre preot. Viața lui are putere mult mai mare decât cuvintele lui. Pentru aceasta avem nevoie să înțelegem noi mai întâi faptul că ne este necesar fratele nostru pentru a-l întâlni pe Dumnezeu. „Nu mă pot întâlni cu Persoana supremă a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, și, dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu în și prin persoana aproapelui, nu-l voi putea descoperi cu adevărat nici pe aproapele meu.” Creștinismul presupune o viață în comun. Creștinii sunt chemați să se vadă între ei ca „frați” (de fapt acesta a fost unul din primele lor nume), ca membrii ai unei comunități, strâns legați unii de alții. Prima taină a comuniunii în Hristos este Sfântul Botez. Este cunoscut faptul că Sfinții Părinți aseamănă sfânta colinvitră (cristelnița) cu un nou pântece din care se nasc în chip duhovnicesc creștinii. Din această pricină creștinii, sunt cu toții frați. Suntem chemați să creștem duhovnicește spre o tot mai mare asemănare cu Dumnezeu, dar această asemănare, n-o putem dobândi decât în comuniune cu cei de aproape ai noștri spre care ne deschidem și în comuniune cu care ne exersăm și ne înmulțim darurile primite de la Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez.
De ce este bine să fim în unire cu ceilalți? Pentru că, atunci când suntem în comuniune cu frații, patimile noastre se dau pe față, ies în evidență, pot fi arătate Doctorului și pot fi vindecate.
De ce mai este bine să fim uniți și să fim în comuniune unii cu alții? Pentru că unitatea dintre noi este o mărturisire de credință și o invitație la Hristos, pentru cei ce nu se află încă în Biserică. „…ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis…”
Cum facem să cultivăm și să creștem unitatea dintre noi?
Un model de unitate și armonie pentru preoți și credincioși este soborul îngerilor.
Putem vorbi cu adevărat despre Sobor, despre unitatea unei obști monahale, a unei familii, a unui protopopiat, a unei parohii, doar atunci când avem în mijlocul nostru pe Hristos. În icoana Soborului sfinților Arhangheli sau în icoana Soborului sfinților Îngeri, este reprezentat central, într-un medalion, Mântuitorul.
Înțelegem și din această icoană că, doar prezența lui Hristos, poate face dintr-o mulțime de îngeri sau de oameni, un sobor, o obște sau o comunitate. Satana, a făcut și el parte din Soborul sfinților îngeri, dar, din cauza egoismului a ieșit din această comuniune. Lucifer a refuzat comuniunea cu ceilalți îngeri, s-a deosebit de ei încercând să se afirme pe cont propriu, fără Dumnezeu. Diavolii nu pot constitui un Sobor pentru că nu pot iubi și nu pot trăi în comuniune de iubire. Diavolii, ne iubindu-se, nu se pot avea unul pe altul în inima lor. Puterea de a sta împreună, este dată de harul lui Dumnezeu pe care ei îl refuză. Armonia în iubire este dată de Dumnezeu, Singurul care le poate unifica pe toate. Unitatea este un dar primit de la Dumnezeu, pe care, în comunitatea noastră, îl cerem și-l cultivăm. Soborul îngeresc este model de unitate și armonie pentru creștinii din Biserică. În fiecare zi, rostind rugăciunea Tatăl nostru, spunem: „Fie Împărăția Ta, precum în cer, așa și pe pământ!” Cerem ajutorul lui Dumnezeu Tatăl, pentru a putea să ne organizăm și să trăim pe pământ, precum în ceruri, precum se trăiește în Împărăția Lui, după modelul sfinților și al îngerilor. În viața îngerilor totul este transparent. Sinceritatea lor, conlucrarea lor, comuniunea dintre ei, toate sunt minunate. Ei trăiesc într-o rânduială bine stabilită pe care suntem invitați să o imităm și noi, pământenii.
Suntem chemați, încă de aici, să deprindem conduita și bunele maniere care „se poartă” în Rai.[5] Domnul este bun și ne primește acolo, dar cum vom rezista printre sfinți și printre îngeri unde felul nostru de a fi, iese la iveală. Tot ceea ce am încercat să părem aici, acolo cade, și rămâne ceea ce suntem. Toate gândurile noastre ascunse sunt descoperite. Dacă nu învățăm de pe aici noblețea sfinților, cum vom ști acolo să o practicăm? Egoiști, lipsiți de bunătate, de dragoste, de smerenie, purtați de meschinării mărunte, nu ne vom potrivi cu locul. Trebuie să învățăm încă de aici să trăim, ca și cum am fi în Rai, înconjurați de sfinți și de îngeri, mișcându-ne cuminți și firesc sub privirile lor. Locul perfect de pregătire pentru Rai, este Biserica. Familia de acasă, obștea mănăstirii, comunitatea preoților, familia parohială, sunt mediul în care putem învăța și exersa „manierele” Raiului[6], fiind încredințați că „nimic necurat nu va putea intra în Împărăția Cerurilorși nimeni care trăiește în spurcăciune și minciună…” [7]Pregătire înseamnă curățirea de patimi și deprinderea „manierelor” practicate de sfinți. Care sunt acestea? Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, curăția, blândețea…generozitatea, smerenia etc.
Cum deprindem manierele Raiului?
„Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă.” Prin ascultare se împărtășește harul lui Dumnezeu. Unitatea comunității (fie în parohie, fie în obștea monahală sau protopopiat) se poate realiza, doar cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Iar harul coboară acolo unde este ascultare și rânduială. Ascultarea este efortul de a fi în permanență cu fața spre har. Este disponibilitatea duhovnicească de a recunoaște harul, de a-l chema, de a-l câștiga și apoi, de a-l păstra. Pentru aceasta este nevoie să ai cât mai mult, fereastra sufletului deschisă spre voia și lui Dumnezeu. Nu ascultarea mecanică aduce harul și unește comunitatea, ci ascultarea cu înțelegere și cu bucurie, aceasta aduce harul lui Dumnezeu peste mine și peste sobor și realizează unitatea. Putem face ascultare exemplară dar să nu fim în Duhul Tatălui, așa cum s-a întâmplat cu fratele Fiului risipitor.Putem fi în ascultare, în plan exterior dar să ne împotrivim fără cuvinte în plan duhovnicesc, nevăzut și nerostit. În Biserică, nu cultivăm o disciplină seacă ci o disciplină a iubirii și a înțelegerii corecte a lucrurilor. Pentru aceasta, preoții și credincioșii, au nevoie să câștige, puțin câte puțin, gândirea sfinților părinți și apoi noblețea de a fi a părinților Bisericii. În acest proces este nevoie de o înțelegere a modului cum lucrează harul lui Dumnezeu în viața noastră.
Cum regăsim bucuria comuniunii cu Dumnezeu și cu frații noștri?
Omul a fost plăsmuit ca să trăiască în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele său. În afara acestei comuniuni omul, nu-și află sensul vieții și rătăcește prin lume. Este autoexilat din casa sa părintească și nu are părtășie cu viața dumnezeiască. Însă, deoarece chiar și în exilul său nu încetează sa fie „fiu” și chip al lui Dumnezeu, fie el și stricat, conștient sau inconștient, are nostalgia lui Dumnezeu și a comuniunii cu El. Aici, un rol important îl are comunitatea. Cum îl ajutăm pe fratele nostru atunci când este cuprins de achedie, este vizitat de duhul împotrivirii, al izolării, al deznădejdii să recapete sens și bucurie de viață?
În lupta cu păcatul și moartea din el, pentru cucerirea Împărăției cerurilor, omului i s-a rânduit să nu fie singur ci însoțit de duhovnicul său și de frații săi, în cazul nostru și de colegii preoți din Cercul Misionar și din Protopopiatul din care facem parte. Preotul/protopopul/președintele Cercului Misionar, are harisma de a se afla înaintea comunității încredințate și de a arăta calea. Nu este mai presus de aceasta, și nici nu este în afara ei. El nu stăpânește ci slujește unitatea celor încredințați. Îi armonizează și îi conduce astfel încât fiecare să contribuie cu harisma sa spre zidirea întregului trup bisericesc.
Ca preoți, ne confruntăm cu dificultatea de a constitui o comunitate, mai ales la începutul vieții preoțești sau atunci când suntem în situația de a forma o nouă parohie. Nu ne bucurăm întotdeauna de unitatea parohiei/comunității care îl slăvește pe Dumnezeu, a „comuniunii de închinare”, ci trăim într-o adunare de indivizi izolați, care Îl slăvesc pe Dumnezeu. Avem persoane izolate, rupte de înțelegerea tradiției ortodoxe și a Bisericii, între care unii prețuiesc muzica bisericească, alții întâlnirile cu ceilalți oameni, alții, reculegerea individuală, dar nu trăiesc comuniunea harică cu frații. Unii înțeleg taina Dumnezeieștii Euharistii drept un mijloc de desăvârșire și sfințire individuală, dar nu ca o taină a împreună-încorporării în Trupul lui Hristos în care există sfințirea și mântuirea. Nu se leagă întreolaltă precum mădularele unui trup[8], ca membri ai unei familii. Constituie un grup de oameni, dar nu o comuniune, o sumă de indivizi dar nu o adunare de persoane în Hristos. De multe ori, relațiile dintre credincioși cât și acelea dintre preot și comunitate, sunt impersonale. Individualismul și mișcările separatiste din sânul comunității, îi împiedică pe noii veniți, dar și pe creștinii cu o pregătite superficială care frecventează biserica, să recunoască în Biserică „comuniunea Sfinților”. Unitatea clericilor, a monahilor și a credincioșilor în general, constituie cea mai convingătoare predică și cea mai productivă metodă misionară. Atunci când lipsește Dumnezeu din viața oamenilor, lipsește și centrul unificator, iar oamenii, în ciuda înmulțirii mijloacelor de comunicare, rămân în esență sufletește neuniți, așa cum se întâmplă de multe ori chiar în cadrul căsătoriei dar și în frățietatea preoților.
La Judecată nu ne va întreba Dumnezeu dacă am iubit întreg universul, dacă am fost oameni buni în relația cu cei opt miliarde de oameni ci ne va spune: ți-am trimis aproape de tine câțiva oameni; ai avut un mic univers în care să exersezi iubirea, compasiunea, răbdarea, bunătatea… Ce-ai făcut cu frații tăi? Ce-ai făcut cu talanții pe care ți i-am dat pentru a-i îndruma spre vindecare pe frații tăi? „Ce ai făcut fratelui tău, Mie mi-ai făcut. Căci, însetat am fost și nu mi-ai dat să beau, flămând am fost și nu mi-ai dat să mănânc, bolnav am fost și nu m-ai cercetat…” Unde este fratele tău?
Preoții, prin sfânta lor unitate, dau mărturie despre caracterul comunional al Bisericii, așa cum ne spune și Sfântul Ignatie al Antiohiei referindu-se la unitatea dintre arhiereu și preoți: „Căci cinstita noastră preoție, vrednică de Dumnezeu, este așa de unită cu episcopul precum coardele cu chitara. Pentru aceasta este lăudat Iisus Hristos în unirea și în dragostea noastră cea împreună glăsuitoare”[9] Când preoții nu sunt în armonie sinceră cu arhiereul lor, între ei dar și cu credincioșii lor, „chitara” sună fals.
Comuniunea dumnezeiesc-omenească este realizată continuu de Duhul Sfânt în Biserică prin lucrarea Sfintelor Taine în credincioșii încorporați în Trupul lui Hristos. Prima taină a comuniunii în Hristos este Sfântul Botez, așa cum s-a amintit deja. A doua taină, Euharistia, constituie izvorul continuei înnoiri a comuniunii în Hristos și întreolaltă. Taina Sfintei Euharistii a fost numită taina Cuminecării dar și taina Comuniunii. Prin ea ne împărtășim și ne unim unii cu alții pentru că ne împărtășim dintr-o singură pâine și din același sânge și devenim cu toții, un trup și un sânge a lui Hristos și mădulare unii altora, ajungând toți împreună trup al lui Hristos. „Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine”[10]. Euharistia este factorul coagulant al Bisericii; trupul și sângele lui Hristos unesc în taină toate sufletele creștine care devin părtașe la viața veșnică. Participăm la Cina Domnului cu bucurie și așteptăm să participăm și la veșnica Cină în Împărăția lui Dumnezeu: ”dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai cu adevărat în ziua cea ne înserată a Împărăției Tale”[11].
Frații devin „un singur suflet una cugetând”.[12] În antiteză, păcatul, rezultat al egoismului, are consecințe dezbinătoare în membrii Bisericii, decăzând din sfânta unitate și din comuniune. Pentru a dobândi și păstra darul comuniunii în Hristos și cu frații noștri, trebuie să ne pocăim necontenit și să conlucrăm necontenit cu harul, prin nevoință. Numai pietrele prelucrate prin nevoință pot să fie zidite împreună în chip armonios în sfânta zidire a Bisericii.
„…să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste și căutați să păstrați unirea duhului prin legătura păcii. Este un sigur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință și o singură nădejde, un singur botez.”[13]
Roadele unei vieți trăite în comuniune.
Parohia există pentru a oferi sufletelor însetate de harul lui Dumnezeu, posibilitatea de a trăi, pe cât este cu putință, în chip desăvârșit comuniunea dumnezeiesc – omenească, așa cum au trăit-o primii creștini. Comuniunea dintre preoți, este un exemplu de normalitate pentru mireni și este mai mult decât o predică. Este o mărturisire de credință și un act misionar. Unitatea dintre doi frați, se transmite în toată lumea. Comuniunea dintre monahi într-o obște monahală este o invitație la Hristos și chiar la a îmbrățișa viața călugărească. Este o oază de bucurie duhovnicească și un prilej de a prinde putere pentru mirenii care calcă pragul mănăstirii. Comuniunea dintre credincioși, de asemenea este o invitație spre familia parohială. Comuniunea dintre preoți este un model de purtare, de iubire, de întrajutorare, care iradiază în jur dorința și curajul de a trăi asemenea, de a trăi frumos. Armonia dintre preoți, este o continuă invitație către cei ce vin în contact cu ei spre a fi parte a vieții Bisericii, și a trăi unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh. Omul contemporan, chiar și atunci când nu poate să exprime, așteaptă de la Biserică să dezvăluie în chip exterior, ceea ce este interior, adică comuniunea dumnezeiesc-omenească. Atunci când adevărul Bisericii nu se exprimă prin viața ei, nu va convinge lumea. Iar adevărul Bisericii, este acela că, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu ne face mădulare ale trupului Său în comuniune cu Sfântul Duh. În imaginea Bisericii ca trup al lui Hristos, vedem cât de puternică este unirea persoanelor cu Hristos și între ele, pentru că fiecare creștin este o celulă a organismului viu, trupul Bisericii, însuflețit de lucrarea de viață făcătoare a Preasfântului Duh.
***
Cuvântul s-a făcut trup ”ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați ” (Ioan 11:52) și Le-a întins preacuratele Sale mâini pe cruce ca să unească ”pe cele ce mai înainte erau despărțite”. El S-a făcut, potrivit Sfântului Grigorie al Nissei, ”Cel ce adună laolaltă pe cele rătăcite și risipite și care face din toate o singură Biserică și o singură turmă pentru ca toate să nu țină decât de glasul frumos și făcător de viață al Păstorului”. A lăsat apoi, Biserica Sa, Trupul Său, în care necontenit se săvârșește unirea credincioșilor cu Dumnezeu și între ei. Credinciosul este chemat să trăiască taina Bisericii nu într-un mod, abstract, impersonal, ci ca pe o experiență concretă în spațiul și timpul Bisericii în calitate de comuniune de persoane în Hristos, într-o frățietate și într-o familie. Adunarea tuturor laolaltă este calea pe care trebuie să o urmeze creștinul ca să trăiască real și nu în chip idealist în Biserică. Fără această adunare laolaltă nu ne mântuim. Solus christianus – nullus christianus. În timpul adunărilor liturgice (euharistice), frații se unesc să-l slăvească pe Domnul cu o singură gură și cu o singură inimă și sunt îndemnați „să se iubească unii pe alții, pentru ca într-un gând să mărturisească”. Ce să mărturisească? Credința comună în Hristos și în Biserică. Preoții care locuiesc în același areal, se întrunesc și ei de mai multe ori pe an, la aceeași adunare euharistică. Prin aceasta arată că nu sunt dezbinați de comunitatea preoțească. Chiar dacă sunt animozități între unii frați, duc aici nemulțumirile și supărările pentru a fi iertate și vindecate. ”Cel ce nu vine la adunarea cea laolaltă, deja este un trufaș și el însuși s-a despărțit” [14] Unitatea dintre preoți este cartea de vizită a unui protopopiat sau a unei eparhii. Unitatea dintre credincioșii din comunitate, este cartea de vizită a unei parohii.
Vorbirea de rău, strică comuniunea. O vorbă aruncată cu neglijență poate răni trupul Bisericii. Incapacitatea de a cere iertare face ca rănile trupului Bisericii să rămână deschise. Neîncrederea arătată fraților preoți, ironia, glumele nepotrivite rănesc trupul Bisericii din locul în care trăim. Fiecare din noi contribuim la unitatea Bisericii intrând în dialog și comuniune de iubire, dacă este posibil, cu toți credincioșii familiei noastre parohiale. Biserica ne invită să ne trăim credința având încredere în celălalt care este și el chip al lui Dumnezeu. Același lucru se petrece și în comunitatea preoților. Nu avem comuniune pentru că nu comunicam, nu înțelegem importanța ei; nu știm, nu vrem, nu simțim, pentru că nu iubim.
Capacitatea de a fi în comuniune cu ceilalți preoți, este condiționată și de gradul nostru de apropiere față de Dumnezeu. Rugăciunea fiecăruia dintre noi săvârșită acasă în intimitatea camerei noastre, consolidează familia preoțească din care facem parte. Conflictele fac parte și ele din viața noastră. Învățăm și din acestea. Sunt binevenite pentru clarificarea lucrurilor, dar cât mai degrabă posibil, cerem iertare și reparăm cu smerenie supărarea pe care am pricinuit-o. Izolarea este începutul morții, este semn al inadaptării.
Duhul unității se cunoaște și se cultivă și prin faptele noastre, prin ajutorul pe care-l oferim fraților noștri.
Tânărul bogat din Evanghelie, era evlavios. Foarte probabil, postea și se ruga și păzea poruncile. Toate acestea sunt necesare dar nu sunt suficiente. Evlavia fără fapte, nu este mântuitoare. Mântuitoare sunt cele spuse de Mântuitorul în Evanghelia de la Matei, Cap 25: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” Pe Mine m-ați văzut flămând și Mi-ați dat să mănânc, însetat și Mi-ați dat să beau, străin și M-ați primit, gol și M-ați îmbrăcat. Pe Mine M-ați văzut bolnav sau în temniță și ați venit la Mine.
Întrebări:
„Ce este bine și ce este frumos decât a fi frații împreună. …că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac.”
Care sunt avantajele/binecuvântările împreună-lucrării pentru noi preoții?
Cum îl primim pe un frate preot nou venit în protopopiatul nostru?
Dezbinarea din noi dezbină în jurul nostru și ne separă și pe noi de comunitate. Cum dobândim noi pacea interioară, echilibru duhovnicesc, o conștiință bisericească pentru a putea fi echilibru și odihnă sufletească pentru colegii preoți?
”…de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!”
Care sunt mijloacele cele mai bune pentru consolidarea unității dintre noi, preoții?
[1] Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om, studiu introductiv și traducere: Pr. Prof. Ioan Ică și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Sophia, București, 2010, pp. 222-223
[2] Părintele Dumitru Stăniloae, Timp și veșnicie.
[3] Pere George Florovski, Le corps du Christ vivant, Chaier théologiques de la l’actualite protéstante; Neuchatel Switzerland, 1948, p. 15.
[4] ” Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol II, Buc. 2003, p. 275).
[8] I Cor. Cap 12: „Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup,… Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui.”
[9] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către magnezieni.
Slova Creștină de Dorohoi 