---

Preotul ortodox, spre deosebire de preoţii Bisericii Romano-Catolice, are dreptul şi privilegiul de a se căsători, de a forma o familie, acest drept şi privilegiu fiind în acelaşi timp o obligaţie şi o răspundere deosebită în viaţa socială şi pastorală din parohie. Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalţi credincioşi, el trebuind să justifice familia sa, nu numai prin dreptul comun tuturor oamenilor, ci şi din punct de vedere religios-moral, printr-o viaţă de familie exemplară şi edificatoare.

Căsătoria preotului este căsătoria celui ce este rânduit să slujească lui Dumnezeu, fiind, prin urmare, angajat în lucrarea sa sacerdotală din parohie împreună cu familia sa, aceasta nefiind pentru preot numai un cadru de vieţuire cotidiană, ci şi o comunitate de viaţă religioasă şi de credinţă în care preotul îşi începe propria activitate pastorală, fiind „pepiniera morală a parohiei”. Dată fiind participarea familiei preotului la întreaga sa activitate de formare a credincioşilor şi de mântuire a acestora, ea poate contribui pozitiv sau negativ la împlinirea scopului slujirii sacerdotale a preotului, în funcţie de nivelul vieţuirii duhovniceşti în Hristos şi de conştientizarea misiunii preoţeşti, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai secularizată.

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă.

Având în vedere complexitatea misiunii pastorale, preotul nu poate fi duplicitar, el trebuie să fie consecvent în comportament şi în misiunea sa, neputând fi păstor în parohie, neglijând şi fiind dezinteresat faţă de familia sa, care ar trebui să constituie piatra de temelie a propriei misiuni preoţeşti. A face abstracţie de propria familie în activitatea de parohie, înseamnă imposibilitatea de a zidi, de a-i îndrepta pe alţii, fără a fi susţinut prin puterea exemplului propriei familii. Oare cum poţi să-i îndrepţi şi să-i mântuieşti pe alţii, dacă propria familie este exclusă şi neglijată în lucrarea de mântuire a credincioşilor? Cum vor înţelege şi accepta ceilalţi credincioşi mijloacele de dobândire a mântuirii, dacă însăşi familia preotului, în care el vieţuieşte zilnic, nu le înţelege şi nu le primeşte? Însăşi misiunea preotului este în pericol, cuvântul lui nu mai este cuvânt cu putere multă, convingător şi ziditor, dacă toate acestea nu sunt însoţite de putea exemplului vieţii personale şi a propriei familii, aceasta din urmă fiind factor de păstrare şi promovare a vieţii religios-morale în parohie, precum şi factor de coeziune socială şi duhovnicească în comunitatea locală de viaţă în Hristos.

Casa preotului trebuie să fie pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală, familia preotului fiind prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală.

 Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creştină şi casa lui Dumnezeu, Biserica, toţi creştinii trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul care poartă de grijă comunităţii creştine de acasă, „având copii ascultători cu toată bunăcuviinţa” (I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său. Căci dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii, nu reuşeşte să conducă bine şi cu bunăcuviinţă pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu dragoste ? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Iar de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ?” (I Tim. III, 12).

Dar, nu numai preotul trebuie să aibă calităţile de părinte responsabil pentru casa lui Dumnezeu şi a sa, ci şi soţia credincioasă trebuie să fie conştientă de sfinţenia şi de răspunderea preoţiei, fiind sprijin şi mângâiere pentru preot, participând la necazurile şi la bucuriile activităţii pastorale în parohie.

Copiii preotului au datoria unui comportament demn în faţa oamenilor, o purtare frumoasă prin care să se distingă de cei mai puţin iniţiaţi în tainele credinţei şi ale slujirii lui Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături de mama lor la misiunea preoţească a părintelui lor.

O soţie nepăsătoare, neserioasă, vanitoasă, nepotrivită cu chemarea preotului, precum şi copiii neascultători, imorali şi aroganţi pot afecta lucrarea preotului ca părinte duhovnicesc pentru enoriaşii săi, expunându-l pe acesta chiar unei situaţii scandaloase prin comportamentul imoral al membrilor familiei sale.

Soţia şi copiii preotului trebuie să fie modele de urmat pentru ceilalţi credincioşi, ascultându-l obiectiv pe preot şi învăţând ca orice credincios, fiind în acelaşi timp cei dintâi care se pronunţă asupra activităţii preotului, corectând ceea ce se poate corecta în cuvântul, atitudinea şi poziţia sa faţă de credincioşi, având cea mai sinceră apreciere asupra lucrării sale.

Preotul, în activitatea sa în parohie, nu trebuie să se limiteze numai la predică şi la serviciile religioase, el trebuie să verifice roadele muncii sale pe terenul sufletesc al credincioşilor săi, în ce măsură aceştia ascultă cuvântul şi îl fac să rodească în viaţa lor. Cel mai bun confident al preotului pentru cunoaşterea stării sufleteşti a credincioşilor este soţia sa, care trebuie să fie obiectivă şi să nu-l descurajeze pe preot în misiunea sa. Însuşi preotul ar trebui s-o facă pe soţia sa conştientă de lucrarea lor comună, de greutăţile, dar şi de mulţumirile sufleteşti pe care o astfel de lucrare sfântă le poate aduce, slujirea pastorală a preotului neputând fi separată de familia sa, de colaborarea cu aceasta pentru împlinirea scopului ultim al slujirii preoţeşti, mântuirea credincioşilor.

Locul în care soţia preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul parohial. În cadrul său lucrează femei evlavioase din parohie, pline de entuziasm şi de iniţiativă în a-l ajuta pe preot în lucrarea de întreţinere şi de înfrumuseţare a locaşului de cult. Aici. În plus, prestigiul de care se bucură în calitatea sa de soţie a preotului, contribuie decisiv în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial.

Familia preotului, susţinută printr-o atmosferă sacră în unitatea ei, este celula de bază a parohiei, ea trebuie să confirme prin faptă cuvântul, să întărească prin propriul exemplu ceea ce învaţă preotul, fiind nu numai factor de promovare a vieţii religios-morale în parohie, dar şi factor de coeziune socială, atrăgându-i în jurul ei pe ceilalţi credincioşi şi determinându-i pe aceştia să lucreze pentru binele comun al comunităţii religioase în care trăiesc, dar şi pentru împlinirea scopului existenţial pentru fiecare, dobândirea mântuirii.

Pentru realizarea acestor deziderate, soţia preotului trebuie să consimtă liber şi să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei şi de munca la care este chemată alături de preot, împărţind alături de acesta atât lipsurile şi grijile, cât şi mulţumirile sufleteşti pentru lucrarea lor. Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie îndreptar lui şi nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârşească fapte rele pentru unele capricii ale ei.

Calităţile soţiei preotului sunt determinante pentru ţinuta preotului, ea fiind în mare măsură responsabilă pentru neglijenţa în ţinută a preotului, existând deseori o nepotrivire între starea lui ca om şi chemarea preoţiei. Toate aceste defecte pot fi îndreptate de o soţie motivată şi responsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre latura lumească a vieţii, neglijând misiunea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioşii şi cu ceilalţi preoţi sau urmăreşte numai interesele materiale proprii şi înclină în privinţa slujirii spre formalism şi superficialitate, soţia poate să-l corecteze în comportament, dar aceasta se poate întâmpla numai atunci când ea are o adevărată viziune şi concepţie despre chemarea preoţiei, despre responsabilităţile slujitorului lui Dumnezeu şi al oamenilor. Soţia preotului este un adevărat înger păzitor, întărindu-l pe preot în faţa potrivnicilor şi susţinându-l cu sfaturi alese în proiectele ambiţioase din parohie, „arătându-i prin puterea ei de intuiţie calea cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat, intuieşte mai puţin”.

Aşadar, preotul poate găsi în propria familie, fie un sprijin, fie o piedică în slujirea sa. Familia poate aduce bucurie sau poate aduce suferinţă pentru preot. Din fericire, în cele mai multe cazuri, soţia şi copiii preotului s-au ridicat sub aspect moral la nivelul statutului lor în societate. Preoţii ortodocşi, având de cele mai multe ori o familie numeroasă, au ştiut să-şi crească îngrijit copiii, să-i educe religios-moral, fiind în această privinţă un exemplu social de viaţă familială sănătoasă. Adesea copiii de preot s-au distins prin învăţarea de carte, prin ţinută morală, afirmându-se în societate.

Casnicii preotului sunt cei care prin formarea lor în duh creştin, în spiritul credinţei şi al dragostei, asigură succesul pastoral al preotului. Soţia, copiii şi rudele apropiate preotului vădesc în raporturile lor cu ceilalţi credincioşi atmosfera duhovnicească şi nivelul moral al casei păstorului lor, contribuind decisiv la lucrarea de evanghelizare a preotului. Însuşi preotul trebuie să nu se îndepărteze de familia sa, să aibă întotdeauna în vedere realizarea celor propovăduite mai întâi în familia sa şi apoi în celelalte familii din parohie.

În familia sa, preotul trebuie să imprime o preţuire deosebită faţă de vrednicia preoţească, educând copiii în acest spirit, implantându-le sentimentul religios şi dându-le o educaţie religios-morală, încât aceştia să poată continua cu vrednicie chemarea preoţească a părintelui lor. Preotul este responsabil faţă de formarea viitorilor preoţi în familia sa, el fiind un exemplu pentru descendenţi, perpetuând, astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi, sacerdoţiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a creat o tradiţie din formarea viitorilor preoţi în casa preotului actual, continuându-se vocaţia şi slujirea preoţească din tată în fiu, preoţia prelungită în urmaşi.

Astfel, familia preotului este model de viaţă creştină, factor de păstrare şi de promovare a dreptei credinţe în parohie, trebuind să fie formată de către preot pentru a-l ajuta în activitatea şi misiunea sa, fiind un exemplu în parohie prin casnicii săi. (Pr. Budacă Teodor Cătălin)

Bibliografie:

1. Sabin Verzan, Familia în lumina învățăturii Noului Testament, articol apărut în revista “Mitropolia Olteniei” VI (1954), nr. 9-10, p. 523

2. Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu –„Isotimia“ sau deplina egalitate în cinstire a femeii cu bărbatul, articol apărut în ziarul Lumina, 13 Iunie 2011

3. Rolul familiei preotului în viaţa parohiei, articol apărut în ziarul Lumina, 12 septembrie 2011

4. Prof. Teodor M. Popescu, Familia preotului, în „MO”, VII, (1955), nr. 7-9, p. 429.

---

Biografie

Sfântul Ambrozie s-a născut în jurul anului 340, într-o familie romană nobilă și creștină din Trier (Germania de astăzi). A beneficiat de o educație aleasă, studiind dreptul și retorica, și a urmat o carieră în administrația romană.

În anul 374, în contextul unei crize bisericești după moartea episcopului de Milano, Ambrozie a fost ales în mod neașteptat episcop al orașului, deși era doar catehumen. A fost botezat, hirotonit și înscăunat episcop în scurt timp.

Ca episcop, s-a remarcat prin combaterea ereziilor, mai ales a arianismului, și prin promovarea învățăturilor ortodoxe. A fost un apărător al Bisericii în fața interferențelor politice și un autor influent de lucrări teologice și liturgice. A trecut la Domnul în anul 397 și este venerat ca sfânt atât în Biserica Catolică, cât și în cea Ortodoxă.

Minunile Sfântului Ambrozie

1. Descoperirea moaștelor Sfinților Gervasiu și Protasiu – A descoperit în mod miraculos moaștele acestor martiri, ceea ce a întărit credința comunității creștine din Milano.
2. Vindecări miraculoase – Se spune că prin rugăciunile sale au avut loc vindecări minunate, atât prin moaștele descoperite, cât și prin intervenția sa directă.
3. Eliberarea demonizaților – Ambrozie a fost implicat în exorcizări, eliberând oameni de influența demonilor prin rugăciune și sfințirea locurilor.

Familia Sfântului Ambrozie

• Tatul său, Ambrosius, a fost prefect al Galiei, o provincie romană ce includea Franța, Belgia și părți din Germania.
• Mama sa era o femeie creștină pioasă, care i-a influențat profund educația religioasă.
• Frații săi sfinți:
  • Sfânta Marcellina – Fecioară consacrată, cunoscută pentru viața ascetică și rugăciune intensă. Ambrozie i-a dedicat tratatul De Virginitate. (Prăznuită pe 17 iulie.)
  • Sfântul Satyrus – Creștin devotat, care a avut grijă de cariera lui Ambrozie. Acesta i-a dedicat două discursuri funerare, De Excessu Fratris Satyri.

Discipolii Sfântului Ambrozie

1. Sfântul Augustin de Hipona – Convertit la creștinism sub influența predicilor lui Ambrozie, botezat de acesta în noaptea Paștelui din 387. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii.
2. Sfântul Paulin din Nola – Nobil roman convertit, episcop de Nola, influențat de teologia lui Ambrozie.
3. Sfântul Simplician – Urmașul lui Ambrozie ca episcop de Milano, sprijinitor al ortodoxiei în fața ereziei arianismului.
4. Sfântul Gaudentius din Brescia – Episcop de Brescia, recomandat de Ambrozie, a continuat lupta împotriva arianismului.
5. Sfântul Venerius – Episcop de Milano după Simplician, a promovat învățăturile lui Ambrozie.
6. Niceta de Remesiana – Episcop în Dacia, influențat de stilul teologic și liturgic al lui Ambrozie, contribuind la dezvoltarea imnografiei creștine.

Cultul Sfintei Tecla și Influența lui Ambrozie

Sfântul Ambrozie a avut un rol esențial în promovarea cultului Sfintei Tecla în Apus, venerând-o ca model de curaj și credință. Prin predicile și scrierile sale, a răspândit cultul său în Italia, mai ales în nordul peninsulei.

A fost, de asemenea, cel care a dedicat prima biserică din Milano în cinstea unei femei sfinte – Bazilica Sfintei Tecla. Aceasta a fost una dintre cele mai importante biserici din Milano în perioada creștină timpurie.

Prin influența lui Ambrozie, cultul sfinților s-a consolidat în Apus, promovând venerarea martirilor locali (Gervasiu și Protasiu) și a sfințeniei feminine (Tecla, Agnes, Perpetua, Felicitas, Marcellina).

Moștenirea Sfântului Ambrozie

Sfântul Ambrozie a fost un pionier al teologiei creștine apusene, lăsând o moștenire teologică profundă prin:

• Lupta sa împotriva ereziei ariene.
• Promovarea autonomiei Bisericii față de autoritatea imperială.
• Introducerea imnului liturgic în Apus (imnele ambroziene).
• Influența sa asupra teologilor de seamă, precum Augustin de Hipona.

Astăzi, Sfântul Ambrozie este unul dintre cei patru mari Doctori ai Bisericii Apusene și este prăznuit pe 7 decembrie.