Etichetă: Referate

Anul mântuirii

„Anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui – în primul rând darul vieţii – şi răspunsul nostru. În timp cădem în păcate şi în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găseşte în păcat am pierdut mântuirea. Dacă sfârşitul ne găseşte uniţi cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea”[1]

Cu ajutorul lui Dumnezeu tercem în anul nou, si mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul ce trece şi ne rugam ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să vieţuim creştineşte şi să ne dăruiască darurile Sale cele bogate spre mântuire, spre sănătate, spre bucurie şi în anul nou în care am intrat.

Rugaciune de Te-deum de la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani, are o semnificaţie deosebită. Ea nu este una de tradiţie veche, dar are semnificaţii profunde, tradiţionale, şi anume se obişnuieşte ca, în ziua de Anul Nou, când prăznuim şi sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a opta zi de la naşterea Sa, şi facem pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, care a trecut la Domnul la data de 1 ianuarie, anul 379, să se aducă mulţumire lui Dumnezeu printr-o rugăciune de Te Deum.[2] Această slujbă de Te Deum, prin care „se binecuvintează cununa anului“, se săvârşeşte, în general, după Sfânta Liturghie; dar începând cu anul 2000, rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu s-a devansat, şi anume au fost înălţate rugăciuni de mulţumire în noaptea de trecere de la anul 1999 spre anul jubiliar 2000 şi în noaptea de trecere din anul 2000 spre 2001. Iar această trecere dintre două milenii – nu doar dintre două secole – avea un caracter profund teologic-religios, şi anume în toată lumea creştină a fost serbat anul jubiliar 2000, o perioadă de aniversare a două mii de ani de la naşterea lui Hristos, adică, două mii de ani ai erei creştine. S-au înălţat rugăciuni de mulţumire la Betleem, la Ierusalim şi în toate marile oraşe de tradiţie creştină.[3]

Începând din anul 2000, această tradiţie de a ne ruga noaptea – nu doar ziua, după Sfânta Liturghie-, la cumpăna dintre ani, este una sfântă şi plină de folos duhovnicesc. De pildă, noi prăznuim Învierea noaptea, pentru că Mântuitorul a înviat noaptea. Iar întrucât Hristos S-a născut noaptea, în noaptea de Crăciun nu se doarme, ci se colindă, iar în unele Biserici Ortodoxe, ca de pildă în Biserica Rusă, Liturghia de Crăciun se săvârşeşte noaptea, ca şi Liturghia de Paşti. Noi, însă, românii, întrucât am dat o importanţă deosebită vestirii Naşterii Domnului prin colinde, colindăm în noaptea de Crăciun. În noaptea de Paşti ne rugăm pentru că prăznuim trecerea de la moarte la viaţă, iar în noaptea de Crăciun colindăm, pentru că Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel fără de început, Îşi face un început în timp, Se naşte ca Om din Fecioară în peştera de lângă Betleem.

Deci, această cumpănă între o anumită perioadă de timp şi o alta nouă, diferită de ea , se sfinţeşte prin rugăciune. Desigur, ne putem ruga pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi în timpul zilei de 1 ianuarie, dar mai plină de semnificaţie este rugăciunea la miezul nopţii, pentru că tocmai la miezul nopţii se trece de la o zi la alta; iar la trecerea aceasta dintre ani, la acest „Paşte“ al timpului, – Paşte înseamnă trecere – noi cei trecători mulţumim lui Dumnezeu Cel netrecător; noi cei ce vieţuim în timp mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de timp; noi cei care vieţuim în spaţiu, într-un loc anume, mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de spaţiu; noi cei din lume mulţumim lui Dumnezeu Cel ce a creat lumea, îi poartă de grijă, dar este mai presus de lume. Iar această mulţumire adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca recunoaştere a darurilor primite de la El are ca scop mântuirea. De aceea, fiecare an nou se numeşte un „an al mântuirii“.[4] În vechile hrisoave sau cronici, în inscripţiile de la intrarea în biserici sau în instituţii creştine se scria, şi se scrie până astăzi, că „s-a zidit această biserică în anul mântuirii …“, precizându-se anul respectiv. Astfel se confirmă cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune „iată, acum, vremea potrivită, iată, acum, ziua mântuirii“ (II Corinteni 6, 2). De la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos fiecare an este un an al mântuirii şi, deci, noi mulţumim lui Dumnezeu, cerem iertarea păcatelor şi cerem ajutorul de la El ca să sfinţim timpul vieţii noastre ca timp al mântuirii.

Dar ce înseamnă propriu-zis mântuirea? Mântuirea înseamnă nu doar izbăvirea din dificultăţi, din necazuri, din boli, ci mântuirea înseamnă unirea noastră, a oamenilor trecători, cu Dumnezeu Cel netrecător; înseamnă eliberarea noastră din robia păcatului şi intrarea în viaţa sfântă a lui Hristos, prin Sfântul Botez, prin taina pocăinţei, prin rugăciune, prin fapte bune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar, mai ales, împărtăşirea cu Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie: „Cu trupul lui Hristos vă împărtăşiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi“.[5]

Aşadar, în Biserică e locul mântuirii. Biserica este locul în care se mântuiesc cei condamnaţi la moarte din pricina păcatului, întrucât „plata păcatului este moartea“  (Romani 6, 23). Însă cine se pocăieşte de păcate şi primeşte iertarea se mântuieşte. Sfântul Efrem Sirul ne spune că „Biserica este locul în care se salvează, se mântuiesc cei ce pier, cei condamnaţi la moarte“ [6]– moartea ca despărţire a omului de Dumnezeu prin păcat. Deci, noi ne mântuim, prin rugăciune, prin mulţumire, prin pocăinţă, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea binelui, întrucât prin acestea ne unim cu Hristos Împăratul Cel fără de moarte Care a biruit păcatul, a biruit iadul, a biruit moartea şi ne-a unit pe noi cu Dumnezeu-Tatăl, adică ne-a ridicat în slava şi în iubirea Preasfintei Treimi prin Învierea Sa şi prin Înălţarea Sa întru slavă la ceruri.

Deci anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui – în primul rând darul vieţii – şi răspunsul nostru. În timp cădem în păcate şi în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găseşte în păcat, am pierdut mântuirea. Dacă sfârşitul ne găseşte uniţi cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea. Sfântul Isaac Sirul spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris în cartea vieţii noastre cu fapta, cu vorbirea şi cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun corectăm capitole din viaţa noastră, fraze din cartea vieţii noastre, exprimări greşite, dar când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum erau când ne-a găsit ceasul morţii, şi deci ziua judecăţii. De aceea, în fiecare Liturghie noi cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre“ sau „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă să o petrecem“.[7]

Deci timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării – totul depinde de credinţa şi de voinţa noastră; poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naşterea după trup: sănătate, inteligenţă, frumuseţe, bunătate sau darurile primite la Botez – „pecetea darurilor Duhului Sfânt“. Putem înmulţi darurile sau le putem risipi. Totul depinde dacă sfinţim timpul prin credinţă, pocăinţă şi fapte bune sau profanăm timpul vieţii noastre prin păcate. Totul depinde de noi, de intensitatea rugăciunii, de intensitatea iubirii noastre faţă de Hristos, de Sfânta Treime, de toţi sfinţii lui Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

De aceea, rugăciunea la cumpăna dintre ani este o rugăciune care „pune în cumpănă“ rostul vieţii noastre pe pământ.[8] Nu e vorba de o simplă trecere de la o oră la alta, ci se doreşte a fi o trecere de la o stare la alta, de la o stare spirituală mai puţin bună la una mai bună. Sfântul Ioan Gură de Aur, întrebându-se despre rostul vieţii noastre pământeşti trecătoare, zice: „Ce folos de viaţa aceasta pământească trecătoare dacă în ea nu ne ostenim să dobândim viaţa veşnică netrecătoare!?“ Iar viaţa cea netrecătoare se dobândeşte prin rugăciune şi fapte bune. Noi nu putem săvârşi fapte bune dacă Dumnezeu Cel Bun – singurul fiind bun prin natură – nu ne dăruieşte harul Său. Noi trăim din mila, din harul, din milostivirea lui Dumnezeu Care ne ajută să împlinim în viaţa noastră voia Lui.

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – să ne ajuta să sfinţim timpul vieţii noastre. Iar dacă în viaţa noastră, în anul trecut am trăit timp căzut, timp de lenevire, timp de nerodire, timp de uitare a lui Dumnezeu, timp de neglijare a semenilor noştri, în anul nou in care intra crestinii trebuie să corecteze capitolele, frazele, propoziţiile şi cuvintele din viaţa noastră, să le îmbunătăţim, să le facem conforme cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sfinţilor.[9]

La începutul anului nou Sfântul Vasile cel Mare este pentru noi o pildă de folosire a timpului mântuirii. În 9 ani cât a fost episcop a lucrat atât de mult, a scris atât de mult, a postit atât de mult, s-a rugat atât de mult şi a apărat atât de mult credinţa ortodoxă încât nici 90 de ani nu sunt suficienţi să ne ridicăm la măsura lui. Atât de intens a trăit timpul vieţii creştine ca timp al mântuirii, încât poate fi pentru noi toţi un model de sfinţire a timpului, cu rugăciunea, cu fapta cea bună, cu lucrarea cea milostivă şi cu lauda adusă lui Dumnezeu.

Sfântului Vasile cel Mare prin rugăciunile sale ne ajuta să sfinţim şi noi timpul vieţii noastre cum a sfinţit el timpul vieţii sale, ca un mare învăţător şi rugător în Biserica cea sfântă a lui Hristos.

[1] Preafericitul. Daniel Ciobotea, Timpul mantuirii, Pastorala de Craciun, V(LXXI)1995, in „Teologie si viata”,1995, nr.10-12, p. 70.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p.71

[4] Ibidem.

[5] Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfânt şi sfinţenia la români, în „Biserica Ortodoxă Română.”, CX(1992), nr. 7 – 10, p.34.

[6] Ibidem.

[7] Liturghier, Ectenia cererilor.

[8] Arhim. Scriban, Inaintea unui an nou, în „ Biserica Ortodoxă Română.”, nr.1, (XLII) 1924, p.5.

[9] Ibidem.

Binecuvântat este Dumnezeu întru Sfinții Lui!

Unul din cele mai importante momente ale vieții este acela de a primi în casă, spre binecuvântare, în mod real, pe sfinți, ca oaspeți de mare preț; este un privilegiu fabulos, extraordinar, să te învrednicești de vizita și cercetarea sfinților, să poți săruta racla cu Sfintele Moaște, să simți fiorul prezenței sfinților în casa ta. Ca să înțelegi asta, trebuie să trăiești minunea și să te bucuri, așa cum se bucură un copil de un dar prețios.

Atunci când nu poți merge la racla sfinților pentru a cere binecuvântare, atunci când neputința trupească și bolile de orice fel fac aproape imposibilă bucuria de a săruta Sfintele Moaște, uneori, în marea Sa bunătate și purtare de grijă, Dumnezeu face minuni. Ca să înțelegi asta, trebuie să trăiești și să simți într-un mod special, profund, autentic, emoția deosebită și binecuvântarea ce se revarsă din Sfintele Moaște.

Pentru un om limitat, lipsit de privilegiul de a merge, aducerea Sfintelor Moaște produce o emoție la o intensitate greu de înțeles; nu poți explica în cuvinte simple cum te simți atunci când în fața ta stă un sfânt care, într-o smerenie absolută, așa cum doar sfinții pot avea, inversând logica firească a lucrurilor, ne învață ce este smerenia și dragostea profundă. Iubirea sfinților, superioară iubirii omenești, este dragostea creștină în stare pură, în fața căreia nu mai poți spune nimic. Harul dumnezeiesc este copleșitor, iar omul ar vrea să eternizeze clipa.

Oamenii simt în mod diferit emoția, așa încât, pentru unii oameni, momentul poate fi extraordinar, în timp ce pentru alții poate să aibă alte semnificații.

Vă rog să înțelegeți asta ca pe o mărturie, cu toată sinceritatea, fără pic de falsitate și ipocrizie, pentru că în preajma sfinților nu putem fi ipocriți, nu ne folosește la nimic și oricum nu am avea niciun beneficiu sufletesc.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toată purtarea de grijă și pentru toate binefacerile pe care neîncetat le revarsă peste noi. (Pr. Dragoș Iftimescu)

Sfinții îngeri și rolul lor în creație

Prin lumea nevăzută sau spirituală se înțelege lumea îngerilor. Cuvântul „înger” înseamnă sol, crainic, vestitor, trimis. Dar acest cuvânt nu ne spune nimic cu privire la ființa îngerilor, căci se referă numai la funcția pe care ei o îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume de a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, de a le trimite mesaje acestora.

În acest înțeles, sunt numiți îngeri și proorocii, apostolii, conducătorii Bisericilor și chiar Mântuitorul Hristos, îndeosebi în Apocalipsă. Însă, în înțeles propriu, îngerii sunt ființe spirituale, personale, mărginite, dar superioare oamenilor, create de Dumnezeu spre a-I fi „duhuri slujitoare”, adică trimiși ai lui Dumnezeu către oameni, pentru a le vesti acestora voia Sa.

Despre existența îngerilor avem nenumărate dovezi atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, precum și în Sfânta Tradiție. În numeroase locuri din Sfânta Scriptură, ca și din scrierile Sfinților Părinți, se vorbește atât despre îngeri în general, cât și despre unele cete îngerești, ori despre anumiți îngeri pe care Dumnezeu i-a trimis ca mesageri ai Săi către oameni. De la heruvimii cu sabie de foc, puși să păzească intrarea Edenului după izgonirea lui Adam și a Evei, și până la mulțimea îngerilor despre care se vorbește în Apocalipsă, paginile Sfintei Scripturi conțin dovezi de netăgăduit despre existența acestora și despre mesajele trimise de Dumnezeu oamenilor prin ei. Cu toate acestea, existența îngerilor a fost tăgăduită încă din vechime de către saduchei (cf. Fapte 23, 8), iar în timpurile mai noi de către raționaliști, materialiști și alții. Afirmația unora dintre aceștia, anume că iudeii au împrumutat credința în îngeri de la perși, în timpul robiei babilonice, nu poate fi susținută, deoarece în cărțile lui Moise, ca și în alte cărți scrise înainte de robia babilonică, se vorbește despre îngeri ca despre ființe reale, ceea ce dovedește că, credința iudeilor în ei este anterioară căderii în această robie.

Originea îngerilor

Împotriva concepțiilor unor gnostici care susțineau că îngerii sunt emanații din Dumnezeu, sau a altora că sunt creați de Dumnezeu din materie, Biserica a învățat totdeauna că îngerii, asemenea întregii creaturi, au fost creați de Dumnezeu din nimic. Numeroși sfinți, plecând de la cuvintele cu care începe cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fc 1,1), spun că prin „cer” – în opoziție cu pământul – trebuie să înțelegem universul în totalitatea lui, deci întreaga creatură în afară de pământ. Alții afirmă însă că prin „cer” se înțelege lumea îngerilor, adică locuitorii cerului, „cereștile și netrupeștile puteri”, care, spre deosebire de oamenii ce locuiesc pe pământ, sălășluiesc în cerul material, pe care Dumnezeu l-a făcut în ziua a doua a creației. Dacă Moise nu vorbește în cărțile sale despre originea îngerilor, o face din teama ca evreii să nu divinizeze aceste creaturi, dându-le cinstea ce se cuvine numai lui Dumnezeu.

Deși nicăieri în Sfânta Scriptură nu se arată când au fost creați îngerii, Sfinții Părinți au convingerea că ei au fost creați de Dumnezeu înaintea lumii văzute. Unii dintre ei, ca Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbesc de crearea îngerilor mai presus de timp, într-o stare anterioară creației lumii. Dar faptul că în cartea Iov se spune: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei” (Iov 38, 7) arată clar că în ziua a patra a creației, când s-au făcut cei doi luminători mari și stelele (Fc 1, 16), îngerii deja erau creați, căci au adus laudă lui Dumnezeu. Dacă în ziua a patra erau creați, este de presupus că au fost creați înainte de a se fi început crearea lumii materiale, deoarece nu se poate concepe că Dumnezeu, după primele trei zile ale creării lumii materiale, ar fi întrerupt-o pe aceasta, spre a-i crea pe îngeri, iar apoi ar fi continuat crearea lumii materiale. De aceea, Sfinții Părinți care vorbesc despre crearea „cereștilor și netrupeștilor puteri” afirmă că lumea spirituală a fost creată înaintea lumii materiale. Sfântul Ioan Damaschin afirmă categoric aceasta, când spune: „Se și cădea să fie făcută mai întâi firea rațională, după aceea cea simțuală și la urmă cea mixtă, adică omul”.

Natura și funcțiunea îngerilor

Îngerii sunt ființe de natură spirituală. Acest fapt îl arată Sfânta Scriptură atât în mod direct, cât și indirect, atribuindu-le însușiri pe care numai ființele spirituale le pot avea. Astfel, psalmistul spune: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc” (Ps 103, 4), iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre îngeri, zice: „Au nu toți sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujire, pentru cei ce au să moștenească mântuirea?” (Evr 1, 14). În privința însușirilor, ei au rațiune, simțire și voință, despre ei spunându-se că văd fața lui Dumnezeu: „Căci zic vouă, că îngerii din ceruri văd pururea fața Tatălui Meu” (Mt 18, 10); împlinesc voia Tatălui ceresc: „Binecuvântați pe Domnul toți îngerii Lui… cei puternici în virtute, care împliniți poruncile Lui și ascultați glasul cuvintelor Lui” (Ps 102, 20); dau preamărire lui Dumnezeu: „Și (serafimii) strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui” (Is 6, 3); se bucură pentru întoarcerea păcătoșilor: „Zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc 15, 10); primesc descoperiri cu privire la iconomia tainei celei din veac ascunse în Dumnezeu: „Ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă acum cunoscută, prin Biserică, domniilor și puterilor din cer” (Ef 3, 10); grăiesc către oameni și îi învață: „Iar de i-a grăit lui duh sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu” (FA 23, 9).

În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare acestora atât în putere, cât și în cunoștință și virtute, psalmistul numindu-i: „puternici în virtute” (Ps 102, 20; cf. Ap 5, 2). Din cuvintele psalmistului, reproduse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Ce este omul ca să-ți amintești de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri…” (Ps 8, 5, cf. Evr 2, 6-7), rezultă că, deși omul este o ființă superioară celorlalte creaturi, totuși este inferior îngerilor. Fiind ființe spirituale, îngerii sunt nemuritori, nu au trebuință de hrană, nu au gen, de asemenea nu sunt supuși ispitelor și slăbiciunilor omenești. Răspunzând întrebării saducheilor în legătură cu starea oamenilor după înviere, Mântuitorul le spune: „La înviere (oamenii) nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri” (Mt 22, 30).

Subliniind spiritualitatea îngerilor, Biserica îi numește în rugăciuni „cereștile și netrupeștile puteri”, iar în imnele sale: „îngerii cei fără de trup”. Dar, cu toate că sunt lipsiți de trup, adeseori în Sfânta Scriptură se vorbește despre arătări îngerești vizibile sub forma unor bărbați tineri. Această înfățișare se explică prin faptul că, fiind trimișii lui Dumnezeu către oameni, prezentarea lor în trup ușura mult posibilitatea de comunicare cu oamenii. Iar dacă unii dintre Sfinții Părinți atribuie îngerilor toate organele trupului omenesc: mâini, picioare, cap, ochi, urechi, gură, buze, limbă, este vorba de un antropomorfism obișnuit, menit să arate apropierea lor de oameni și funcția pe care o îndeplinesc în lucrarea mântuirii. Aripile, de care sunt aproape nelipsiți, simbolizează rapiditatea deplasării prin zbor, ca soli sau trimiși ai lui Dumnezeu.

Deși sunt spirite superioare omului, îngerii sunt totuși ființe mărginite, deoarece sunt creaturi. Ca soli sau mesageri către oameni, ei pot străbate spațiul cu viteza gândului, dar nu au însușirea atotprezenței, pe care numai Dumnezeu o are. În privința cunoștinței, ei sunt superiori oamenilor, cunoscând nu numai cele prezente și trecute, ci și cele viitoare, fără a poseda însă atotștiința. Mântuitorul Hristos subliniază aceasta când spune: „Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri…” (Mt 24, 36; cf. Mc 13, 32). De asemenea, îngerii pot face lucruri care nu stau în puterea omului, dar nu pot face minuni decât din încredințarea lui Dumnezeu.

Scopul creării îngerilor a fost preamărirea lui Dumnezeu și împlinirea voii Sale, dar în același timp și propria lor fericire, având să slujească și ca mijlocitori între Dumnezeu și oameni. Acest scop l-au împlinit la început toți îngerii, până când o parte din ei a căzut, după care numai îngerii cei buni au rămas să-l împlinească. Așadar, slujirea îngerilor buni este de a-L mări pe Dumnezeu, de a-L iubi, de a-L sluji și de a împlini voia Sa, în calitate de mesageri ai Lui.

În raport cu oamenii, slujirea lor este de a le face cunoscută voia lui Dumnezeu, de a le aduce mesaje din partea Lui, de a-i povățui spre bine, de a le fi păzitori spre a-i feri de rău, precum și de a fi mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni, ducând rugăciunile acestora către tronul ceresc. În acest sens, Biserica ne învață să ne rugăm Domnului: „Îngrădește-ne cu sfinții Tăi îngeri, ca prin mijlocirea lor fiind păziți și povățuiți, să ajungem la unirea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate.” De asemenea, ea ne mai învață că fiecare are îngerul său păzitor; aceasta rezultă din cuvintele Mântuitorului: „Vedeți dar, să nu disprețuiți pe vreunul dintre aceștia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu din ceruri” (Mt 18, 10). La fel, fiecare Biserică, fiecare așezare omenească, fiecare ținut, fiecare țară are îngerul său păzitor.

Numărul și ierarhia îngerilor

Referindu-se la numărul îngerilor, Sfânta Scriptură folosește diverse denumiri pentru a indica mulțimea lor, dar nicăieri nu este specificat un număr exact. Astfel de denumiri includ legiuni sau legheoane (Mt 26, 53), tabără (Ap 20, 9), zeci de mii, mii de mii (Dn 7, 10; comp. Ap 5, 11), mulțime de oaste (Lc 2, 13) și oștirea lui Dumnezeu (Fc 32, 1), toate sugerând că numărul lor este extrem de mare. Sfântul Ioan Gură de Aur menționează „popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate număra nimeni”, iar Clement Alexandrinul afirmă că îngerii sunt în număr infinit. Totuși, nu putem deduce numărul îngerilor din faptul că fiecare om are un înger păzitor, deoarece un singur înger poate proteja mai mulți oameni simultan. Este de presupus că numărul îngerilor a rămas constant și după căderea cetei celor răzvrătiți, căci nu există dovezi că Dumnezeu a creat alții în locul lor. Fiind spirite, îngerii nu se înmulțesc și nu mor, numărul lor rămânând același.

Deși sunt ființe spirituale, îngerii nu sunt egali între ei. În funcție de perfecțiunea și însușirile cu care au fost înzestrați de Dumnezeu, îngerii sunt clasificați în mai multe categorii. Conform Sfintei Scripturi și scrierii „Despre ierarhia cerească” a Sfântului Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în nouă cete, grupate în trei triade ierarhice:

  1. Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
  2. Domniile, Stăpâniile, Puterile;
  3. Începătorii, Arhanghelii, Îngerii.

În această ordine, cetele îngerești stau în jurul tronului ceresc, cei din prima triadă având cel mai înalt rang, fiind în contact direct cu voința divină și comunicând mesajele divine celorlalte clase.

Ca ființe spirituale create, îngerii au rațiune, simțire și voință liberă, pe care le-au exercitat și întărit în bine, ceea ce îi face ființe superioare oamenilor (Ps 8, 5-6; comp. Evr 2, 6-7; 2, 9). Deși sunt creaturi, ei rămân mărginite în toate privințele. Fiind înzestrate cu libertate, îngerii aveau posibilitatea de a progresa în perfecțiune și virtute, dar și libertatea de a păcătui. Aceasta înseamnă că ei puteau folosi libertatea pentru a avansa în virtute până la starea de a nu mai putea păcătui, așa cum au făcut cei care nu au căzut, dar, de asemenea, puteau abuza de aceasta, decăzând din starea inițială.

Păcatul îngerilor, primul păcat din lume, a fost pur spiritual și a constat în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu din cauza mândriei. Aceștia au păcătuit dintr-o răutate conștientă a voinței, printr-o hotărâre liberă, deplină, irevocabilă și definitivă. Din acest motiv, urmările păcatului lor sunt mult mai grave decât cele ale păcatului strămoșesc: condamnarea veșnică, întunecarea și orbirea minții, împietrirea inimii și învârtoșarea voinței spre rău, precum și moartea spirituală definitivă. Gravitatea păcatului lor se explică prin două motive: 1. Fiind ființe spirituale superioare oamenilor, îngerilor le era mai ușor să nu păcătuiască, deoarece gândirea lor este intuitivă, iar în orice act de cugetare sesizează și cunosc imediat ultimul scop, printr-un act de iubire sau de ură. Astfel, pentru ei, binele și răul se prezintă cu multă evidență, legătura dintre bine și Binele suprem fiind mult mai clară. 2. În calitate de fiinţe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutăţii, nu şi al slăbiciunii, deoarece ei, neavând trup, n-au nici pofte trupeşti.

Îngerii răi sau diavolii
În calitate de fiinţe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutăţii, nu şi al slăbiciunii, deoarece ei, neavând trup, n-au nici pofte trupeşti. Folosindu-se rău de libertatea lor şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu din mândrie, o parte dintre îngeri au fost izgoniţi din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli. Numele de îngeri răi li s-a dat deoarece ei nu voiesc şi nu fac niciodată binele, ci numai răul. Aceştia poartă diferite numiri: demoni (Mt 8, 31), diavoli (Mt 4, 1), draci (Mt 11, 18), duhuri necurate (Mt 10, 1) şi duhuri rele (Ap 16, 14), iar căpetenia lor se numeşte Satan (Mt 12, 26) sau Belzebul (Mt 10, 25). Lucifer, Veliar și Diavolului i se mai spune ispititorul (Ml 4, 3), începătorul răutăţii, stăpânul acestei lumi (In 12, 31), iar numele de Satan înseamnă „cel contrar”. Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Diavolul nu este, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, sau o reprezentare ori personificare sensibilă a răului ce izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă. Scriptura Noului Testament vorbeşte foarte des de acţiunea răufăcătoare a diavolului asupra oamenilor, de aceea Mântuitorul a dus o luptă înverşunată împotriva lui, izgonind duhurile necurate din nenumăraţi demonizaţi şi tămăduindu-i pe aceştia sănătoşi.

Nu se ştie când au căzut îngerii răi din starea originară, dar este de presupus că nu îndată după crearea lor. Se poate spune însă cu certitudine, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: „Voi sunteţi fii ai diavolului… Acela de la început a fost ucigător de oameni şi, în adevăr, n-a stătut” (In 8, 44), că ei au căzut mai înainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinţii noştri la păcat. Numărul diavolilor este foarte mare, deoarece Sfânta Scriptură vorbeşte de o împărăţie a diavolului (Mt 12, 26; Lc 11, 18) şi de legiuni de diavoli (Mc 5, 9; Lc 8, 30). La fel ca şi la îngerii buni, între ei există deosebiri de trepte. Nu putem şti dacă aceste deosebiri se datorează gradului de participare la răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu sau treptei din care ei au făcut parte înainte de cădere, dar Sfânta Scriptură vorbeşte despre începătorii, domnii şi stăpânii întunericului acestui veac (Ef 6, 12).

Fiind urzitorul răului în lume, diavolul se străduieşte necontenit să-i îndemne pe oameni la păcat, de aceea mereu îi supune la tot felul de ispite. Dorinţa lui de a-i pierde pe oameni şi de a-i câştiga pentru împărăţia sa o arată Sfântul Apostol Petru: „Diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (1 Ptr 5, 8). Totuşi, cu toate că el poate ispiti pe orice om, fiind tot creatură, puterea lui e mărginită, de aceea el nu poate sili sau constrânge pe om la păcat, dacă acesta se înarmează împotriva uneltirilor lui (cf. Ef 6, 11-17). El ispiteşte pe om indirect, prin senzaţii şi reprezentări, prin influenţe asupra judecăţii şi fanteziei omului, prin înlăţişarea unui bun aparent ca bun adevărat. Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi de a ne întări în stăruinţa în mântuire. De aceea, Sfântul Iacov zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe Dânsul” (Iac 1, 12).

Cinstirea îngerilor
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujire, pentru cei ce au să moştenească mântuirea?” (Evr 1, 14), îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, trimişi să slujească oamenilor pentru ca aceştia să-şi dobândească mântuirea. Aşadar, ei sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, dar, în acelaşi timp, şi mijlocitori împreună-rugători cu noi către Dumnezeu, pentru ca, prin rugăciunile şi mijlocirea lor, să ne putem dobândi mântuirea.

Din acest motiv, încă din epoca apostolică, Biserica a învăţat că îngerilor le datorăm un cult de venerare, asemenea sfinţilor, şi a întocmit rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstea îngerilor, în acelaşi timp destinând ziua de luni din fiecare săptămână în cinstea şi pomenirea lor; de asemenea, a aşezat sărbătoarea Soborului sau Adunării Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril la 8 noiembrie din fiecare an. Iar ca semn de deosebită cinstire a acestora, numeroase biserici poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. De altfel, Sinodul al VII-lea ecumenic a stabilit alături de cinstirea Sfintei Cruci și a icoanelor și venerarea îngerilor.