Folosim afirmația DA de foarte multe ori în viața noastră cotidiană, aprobând un fapt considerat corect sau acceptând o situație nedreaptă, totul depinzând de sufletul, trăirea, educația și gândirea fiecăruia. Sentimentul pozitiv pe care îl transmite acest cuvânt este simțit de majoritatea oamenilor.
Ne-am gândit vreodată că ar putea să exprime mai mult decât atât?
Am avut prilejul de a citi ultimele cuvinte scrise pe un pat de spital de către domnul Col.(r) Dumitru Găină, înainte de a se muta în brațele odihnitoare ale lui Dumnezeu. Alături de el am scris o carte despre satul Racovăț.
Scria astfel: ,,Cine nu a spus cel puțin o singură dată D.A.? O spunem când începem un lucru, când plecăm la drum, când salutăm pe cineva, când încercăm să ne îmbărbătăm înaintea unui eveniment și nu în ultimul rând îl spunem în biserică… Pomenesc și eu aceste cuvinte pentru a explica salutul dat lucrării cu credință că cele scrise nu sunt decât realele mele trăiri, gânduri și credința că am pornit pe drumul cel bun, spunând un mare D.A.”
Ne-am întrebat ce dorea să spună prin acest D.A. și am ajuns la concluzia că nu înseamnă altceva decât, Doamne-ajută!
Doamne-ajută!, acest salut care poate deveni o simplă rugăciune, chiar și atunci când omul nu conștientizează ceea ce spune, făcând-o dintr-un automatism, dar care are un punct de pornire bun, de o pozitivitate certă. Are o încărcătură emoțională puternică, care poate ridica moralul și poate da încredere, ajutând să mergi mai departe.
Afirmația DA poate deveni o rugăciune atunci când aprobă o faptă bună, urmată de o strângere de mână, când exclude răul și invidia, când îndeamnă la adevăr, când încurajează și acordă speranță, când devine o purtare de grijă, o căutare a Luminii în pace și armonie. (Pr. Budacă Teodor Cătălin)
Boala sufletului reprezintă una dintre cele mai profunde suferințe ale omului, care, spre deosebire de bolile trupești, este adesea greu de diagnosticat și tratat în afara contextului spiritual. Această afecțiune nu se manifestă prin simptome fizice vizibile, dar se reflectă în stările de anxietate, neliniște, tristețe profundă, lipsa de speranță și îndepărtarea de semeni. În mod fundamental, boala sufletului este legată de păcat, care tulbură legătura dintre om și Dumnezeu.
Sufletul bolnav în contextul contemporan În societatea contemporană, unde accentul este pus pe succesul material și pe autosuficiență, mulți oameni experimentează un sentiment de goliciune spirituală. În goana după bunuri materiale, confort și recunoaștere socială, omul modern își neglijează viața interioară, ceea ce duce la dezechilibre sufletești. Pe măsură ce se îndepărtează de Dumnezeu, sufletul se tulbură, devine vulnerabil la patimi și suferă de ceea ce am putea numi „boala sufletului”.
Această boală se manifestă printr-o lipsă de sens și de pace interioară, prin frământări continue și printr-un sentiment de alienare față de lume. De asemenea, omul bolnav sufletește ajunge să trăiască într-o stare de izolare spirituală, deoarece pierde contactul cu divinul și implicit cu adevărata natură a ființei sale.
Boala sufletului și păcatul Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că păcatul este la originea bolii sufletești. Păcatul, prin definiție, este o abatere de la calea poruncită de Dumnezeu, o formă de îndepărtare de El. În momentul în care omul păcătuiește, nu doar că se îndepărtează de Creator, dar se îndepărtează și de propria-i esență, căzând în tulburare și întuneric spiritual.
Prin păcat, omul deschide ușa patimilor: mândria, egoismul, invidia, desfrâul, lăcomia, toate acestea contribuind la degradarea sufletului și la boala sa. Astfel, boala sufletului nu poate fi separată de păcat, ele coexistând într-o relație directă. Cu cât omul persistă mai mult în păcat, cu atât suferința sufletului său se agravează.
Vindecarea sufletului prin Biserică În fața acestei suferințe interioare, Biserica vine ca un izvor de vindecare și mântuire. Biserica Ortodoxă este privită în tradiția noastră ca un „spital duhovnicesc”, unde bolile sufletești ale credincioșilor sunt tratate printr-un parcurs de pocăință, rugăciune și apropiere de Dumnezeu.
Spovedania – primul pas spre vindecare Primul pas esențial în vindecarea sufletului este Spovedania. Aceasta nu este doar o mărturisire formală a păcatelor, ci o eliberare profundă a sufletului de poverile care îl apăsau. Prin Spovedanie, omul își recunoaște greșelile, se căiește sincer pentru ele și cere iertarea lui Dumnezeu. Acest act de smerenie și recunoaștere este un prim pas fundamental în procesul de vindecare, deoarece eliberează sufletul de vină și rușine, deschizând calea spre pace interioară.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Spovedania este „baia sufletului”, deoarece ea curăță de toată necurăția acumulată prin păcat. În mod similar, Sfântul Ioan Scărarul spune că „prin mărturisirea păcatelor, sufletul își regăsește pacea”. Aceste învățături arată clar rolul fundamental al Spovedaniei în vindecarea sufletească.
Împărtășania – medicament al nemuririi După Spovedanie, Împărtășania vine ca un medicament al nemuririi, după cum o numește Sfântul Ignatie Teoforul. Primirea Trupului și Sângelui lui Hristos aduce sufletului hrana necesară pentru a continua procesul de vindecare. Împărtășania nu doar că întărește sufletul, dar îl unește pe credincios cu Hristos, sursa vieții și a mântuirii.
Împărtășania este de asemenea un act de comuniune nu doar cu Dumnezeu, ci și cu întreaga Biserică. Prin această unire, sufletul se vindecă de boala izolației spirituale, regăsindu-și locul în Trupul lui Hristos. Acest act este o expresie concretă a legăturii vii dintre credincios și divinitate, iar cei care se împărtășesc regulat simt o întărire a sufletului în fața patimilor și ispitelor.
Rugăciunea – izvor de liniște și speranță Un alt mijloc important prin care Biserica oferă vindecare sufletului este rugăciunea. Sfântul Ioan Damaschin definește rugăciunea ca fiind „înălțarea minții și a inimii la Dumnezeu”. Rugăciunea este un dialog viu cu Creatorul, în care omul își exprimă cererile, mulțumirile și slavosloviile. Rugăciunea personală, dar și cea comunitară, practicată în Biserică, are un efect profund asupra sufletului. Ea liniștește mintea, aduce pace interioară și speranță. Prin rugăciune, credinciosul se conectează la o sursă divină de energie care îl întărește și îl purifică. De aceea, rugăciunea este considerată esențială în procesul de vindecare sufletească.
Postul și milostenia – disciplinarea trupului și a sufletului Biserica ne mai învață că, pentru a vindeca sufletul, este necesar să ne disciplinăm trupul și dorințele trupești. Postul este un instrument spiritual de curățire a trupului și de întărire a sufletului. Prin abținerea de la mâncare și băutură, dar și de la alte plăceri, omul își aduce aminte că sufletul trebuie să primeze în fața trupului.
De asemenea, milostenia joacă un rol important în vindecarea sufletului. Prin ajutorarea aproapelui, credinciosul își curăță sufletul de egoism și își deschide inima către ceilalți. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „milostenia este balsam pentru suflet”, deoarece vindecă de mândrie și egoism, dând omului sentimentul unei împliniri autentice.
În concluzie, boala sufletului este o afecțiune complexă, legată de păcat și de îndepărtarea de Dumnezeu, dar vindecarea este posibilă prin Biserică. Sfintele Taine, rugăciunea, postul și milostenia sunt mijloacele prin care sufletul își poate regăsi pacea, liniștea și sănătatea spirituală. Dumnezeu, în mila Sa nesfârșită, ne oferă prin Biserică toate instrumentele necesare pentru a ne vindeca și a ne reîntoarce la adevărata noastră natură divină. (Pr. Ciprian Șoptică)
Ne întrebăm, de multe ori, astăzi, dacă furtul mai este considerat păcat sau este considerat, a fi, o ,,virtute a băieților deștepți”! Auzim, din ce în ce mai des, vorbindu-se de cei care s-au deprins cu ,,năravul furatului” și care, nu numai că nu au mustrări de conștiință, dar se și doresc a fi exemple de urmat, îmbrăcând fapta lor în hainele, boite, ale lucrului bine… realizat. Dar, așa cum zice românul neaoș – ,,ne înșelăm, furându-ne unul altuia căciula de pe cap” și că ,,apa de ploaie nu ține mult”. De ce? Pentru că Dumnezeu a poruncit, de mult, în Legea Veche, zicând: ,,Să nu furi!” (Ieșirea 20,15), continuând cu ,, Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” (Ieșirea 20,17). Mântuitorul, îi spune tânărului bogat că trebuie să păzească poruncile pentru a intra în rai: ,,El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb” (Matei 19,18), iar Sfântul Apostol Pavel la fel spune: ,,Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”(I Corinteni 6,10). Știm că Dumnezeu a rânduit ca omul să muncească și să-și câștige pâinea cu sudoare. A respecta dreptul și munca altuia este o lege dumnezeiască, nu o mentalitate și o practică învechită! Tâlharul, căruia îi este lene să muncească cinstit și care plin de lăcomie se repede asupra altora ca să-i prade, umblă în întuneric și nu mai are adevărul în el. ,, Şi el mi-a tâlcuit: „Acesta este blestemul care se răspândeşte peste faţa a tot pământul, căci orice fur va fi nimicit de aici şi orice om care jură strâmb va fi pierdut. I-am dat drumul„, zice Domnul Savaot, „şi se va duce în casa furului şi în casa celui care jură strâmb pe numele Meu şi va rămâne în ea şi va nimici lemnele şi pietrele ei„(Zaharia 5,3-4). Nimic nu este ascuns, care să nu se descopere de Dumnezeu! Părintele Nicolae Hodoroabă spunea prin 1923, într-o broșură despre păcatul furtului, cuvinte care se potrivesc și astăzi: ,,năravul furatului s-a legat, astăzi, ca scaiul de oaie, de mulți dintre noi și tare nu-i bine” și tot el enumeră urmările acestui păcat:
,,Cel ce fură se deprinde cu lenea. Cel ce fură duce la gură îmbucătură străină, pe care o îmbucă cu noduri. Cel ce fură își atrage asupră-i blestemul oamenilor, care-l ocolesc ca pe o dihanie. Cel ce fură, suferă de la oameni: rușine, ocară și bătăi. Cel ce fură, după ce îi judecat și condamnat, îi ținut la gros legat, la un loc cu criminalii. Cel ce fură, își face și tovarăși; deci, duce și pe alții la pierzanie. Cel ce fură, își pierde vremea umblând după furat, întocmai ca lupul după oi. Cel ce fură își necinstește casa. Cel ce fură se urăște pe sine, căci își osândește sufletul. Cel ce fură, nu lasă în urma lui după moarte, decât sărăcie în casă și în suflet, dar și un nume urât.” Ce trebuie făcut atunci?
,, Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie.”(Efeseni 4,28). La pocăință dar, cât mai este timp, pentru că ,,pâinea de furat, aduce blestem greu după dânsa și merge pe gât cu noduri”. (Pr. Budacă Teodor Cătălin)
Slova Creștină de Dorohoi 