Ne întrebăm, de multe ori, astăzi, dacă furtul mai este considerat păcat sau este considerat, a fi, o ,,virtute a băieților deștepți”! Auzim, din ce în ce mai des, vorbindu-se de cei care s-au deprins cu ,,năravul furatului” și care, nu numai că nu au mustrări de conștiință, dar se și doresc a fi exemple de urmat, îmbrăcând fapta lor în hainele, boite, ale lucrului bine… realizat. Dar, așa cum zice românul neaoș – ,,ne înșelăm, furându-ne unul altuia căciula de pe cap” și că ,,apa de ploaie nu ține mult”. De ce? Pentru că Dumnezeu a poruncit, de mult, în Legea Veche, zicând: ,,Să nu furi!” (Ieșirea 20,15), continuând cu ,, Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” (Ieșirea 20,17). Mântuitorul, îi spune tânărului bogat că trebuie să păzească poruncile pentru a intra în rai: ,,El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb” (Matei 19,18), iar Sfântul Apostol Pavel la fel spune: ,,Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”(I Corinteni 6,10). Știm că Dumnezeu a rânduit ca omul să muncească și să-și câștige pâinea cu sudoare. A respecta dreptul și munca altuia este o lege dumnezeiască, nu o mentalitate și o practică învechită! Tâlharul, căruia îi este lene să muncească cinstit și care plin de lăcomie se repede asupra altora ca să-i prade, umblă în întuneric și nu mai are adevărul în el. ,, Şi el mi-a tâlcuit: „Acesta este blestemul care se răspândeşte peste faţa a tot pământul, căci orice fur va fi nimicit de aici şi orice om care jură strâmb va fi pierdut. I-am dat drumul„, zice Domnul Savaot, „şi se va duce în casa furului şi în casa celui care jură strâmb pe numele Meu şi va rămâne în ea şi va nimici lemnele şi pietrele ei„(Zaharia 5,3-4). Nimic nu este ascuns, care să nu se descopere de Dumnezeu! Părintele Nicolae Hodoroabă spunea prin 1923, într-o broșură despre păcatul furtului, cuvinte care se potrivesc și astăzi: ,,năravul furatului s-a legat, astăzi, ca scaiul de oaie, de mulți dintre noi și tare nu-i bine” și tot el enumeră urmările acestui păcat:
,,Cel ce fură se deprinde cu lenea. Cel ce fură duce la gură îmbucătură străină, pe care o îmbucă cu noduri. Cel ce fură își atrage asupră-i blestemul oamenilor, care-l ocolesc ca pe o dihanie. Cel ce fură, suferă de la oameni: rușine, ocară și bătăi. Cel ce fură, după ce îi judecat și condamnat, îi ținut la gros legat, la un loc cu criminalii. Cel ce fură, își face și tovarăși; deci, duce și pe alții la pierzanie. Cel ce fură, își pierde vremea umblând după furat, întocmai ca lupul după oi. Cel ce fură își necinstește casa. Cel ce fură se urăște pe sine, căci își osândește sufletul. Cel ce fură, nu lasă în urma lui după moarte, decât sărăcie în casă și în suflet, dar și un nume urât.” Ce trebuie făcut atunci?
,, Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie.”(Efeseni 4,28). La pocăință dar, cât mai este timp, pentru că ,,pâinea de furat, aduce blestem greu după dânsa și merge pe gât cu noduri”. (Pr. Budacă Teodor Cătălin)
Alegerea mijlocului de ȋnvăţământ adecvat realizării unor obiective educaţionale date, la o clasă de elevi cu anumite particularităţi de vârstă și individuale presupune cunoașterea mecanismelor interne, psihologice ale tipului de ȋnvăţare care intervine ȋn condiţiile folosirii mijloacelor de ȋnvăţare.Prezenţa unui singur mijloc de ȋnvăţământ, oricât de bine conceput și realizat ar fi acesta, nu este suficientă pentru a asigura creșterea eficienţei procesului de ȋnvăţământ. Este necesară utilizarea unui sistem al mijloacelor de ȋnvăţământ.
Voi aduce în discuţie doar de câteva mijloace didactice auxiliare folosite ȋn educaţia religioasă a elevilor: textul biblic, textul literar, icoana.
Textul biblic
Biblia e Cartea cărţilor, e cartea de bază a creştinismului care cuprinde revelaţia divinăşi ne învaţă ce trebuie să facem pentru a ne mântui.
Textul biblic este folosit ca mijloc de învăţământ pentru a uşura înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi şi pentru a se hrăni sufleteşte din oaza înţelepciunii sacre. Profesorul de religie, îi va ajuta pe elevi sa-si formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură. Ȋncepând din clasa a III-a elevii învăţă să găsească un text în Biblie.
În cadrul orelor de religie o serie de fragmente din Scrierile Scripturistice pot fi cântate sau citite. De exemplu, când vorbim despre imnografia şi muzica bisericească, aducem argumente despre cântarea duhovnicească, din Sfânta Scriptură: „în ceruri îngerii şisfinţii cântă fără încetare slava lui Dumnezeu” (Isaia 6, 23; Apocalipsa 15, 1-3); lumea s-a creat în cântecele îngerilor (Iov 38, 4-7); în acordurile armonioase ale harpei lui David, tristeţea şi melancolia lui Saul dispăreau şi buna dispoziţie înlocuia duhul cel rău care-l mistuia (I Regi 16, 23); Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli cântau psalmi (Matei 26, 30; Mc. 14,26); Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni să trăiască în cumpătare şi cântări duhovniceşti: „…să vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi în laude şi în cântări duhovniceşti”.
La fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor, pentru a arăta spre ce atitudini şi trăiri, sentimente şi comportamente pot îndemna diferite genuri muzicale, atât prin melodie şi ritm, cât şi prin mesajul textelor; se propune elevilor următoarele texte biblice, se cere să descrie stările sufleteşti spre care îi îndeamnă.
„Cânta–voi Domnului înviaţamea, cânta–voi Domnuluimeu cât voi fi. Plăcute să–ifie Lui cuvintele mele. Iar eu mă voi veseli de Domnul” (Psalmii 103, 34-35).
„Cântaţi Domnului cântare nouă, lauda Lui în adunarea celor credincioşi” (Psalmii 149, 1).
Cântarea unui verset dintr-un psalm poate fi folosit şi la captarea atenţiei elevilor şi transmiterea mesajului că Dumnezeu este bun, că ne putem baza pe bunătatea Lui la necaz şi la îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti. Domnii învăţători sprijină muncă profesorului de religie şi îi îndrumă pe elevi ca înainte de ore să facă rugăciunea „Tatăl nostru”.
Pentru crearea cadrului religios, textul biblic va fi folosit în orice etapă a lecţiei, având menirea de a stimula pe elevi să citească zilnic din Sfânta Scriptură.
Este foarte importantă folosirea Sfintei Scripturi la orele de religie. Citind textele scripturistice specifice conţinutului didactic pe care îl avem de abordat, îi învăţăm pe elevi să-şi asume identitatea creştină şi să aprofundeze elementele de doctrină creştină.
Textul literar
Profesorul de religie va folosi alături de Biblie, textul literar cu valoare moral– religioasă care contribuie la formarea caracterului şi poate fi folosit ca mijloc de învăţământ întrucât sensibilizează sufletul şi–l orientează pe calea binelui. Profesorul este cel care selectează fragmentele literare, în funcţie de gradul de accesibilitate şi de scopurile urmărite, printre acestea numărându-se: desprinderea unor învăţături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă şi pentru un anumit autor. Textele literare pot fi folosite în diferite momente ale lecţiei: verificarea cunoştinţele, captarea atenţiei, comunicarea noilor cunoştinţe, fixarea cunoştinţelor, asociere, generalizare.
Profesorul utilizează atât poezie, cât şi proză. Prin poezie reușește să sensibilizeze elevul şi se formează o stare de religiozitate benefică transmiterii noilor cunoştinţe. La clasele din ȋnvăţământul liceal, profesorii de religie ȋmpreună cu profesorii de limba și literatura română pot realiza ore interdisciplinare. În literatura română găsim texte literare de inspiraţie religioasă care se referă la sărbătorile Paştelui („Paştele”, „Hristos a înviat”, „Floriile”, de V. Alecsandri, „Învierea”, de M. Eminescu, „La Paşte”, de G. Coşbuc, „În Vinerea Patimilor”, de O. Goga, „De Paşti”, de T. Arghezi, „De Paşti”, de I. Pillat, „Copacul lui Iuda”, de V. Voiculescu, „Noaptea Învierii”, de Nichifor Crainic, „Pe Cruce” şi „În Grădina Ghetsemani”, de V. Voiculescu, „Floarea lacrimilor”, de Emil Gârleanu) sau care sunt dedicate sărbătorilor de iarnă (Sf. Neculai, Crăciunul, Sfântul Vasile şi Anul Nou sau Botezul Domnului, Boboteaza: Colinde, Teatru popular – Irozii, Vicleimul). cele mai multe texte dedicate sărbătorilor de iarnă, de obicei, sunt de factură populară, dar elevii studiază şi texte din literatura cultă – „Colinde, Colinde”, „Rugăciune”, de M Eminescu, „În seara de Crăciun”, de G. Coşbuc, „Colindă”, de O. Goga, „Iisus”, de Panait Cernea, „Maica şi Pruncul”, de Ion Pillat. Importanţa educaţiei religioase a fost recunoscută şi prin introducerea, în programa de limba şi literatura română pentru clasele IX-XII, a noţiunii de teorie literară – „parabola biblică”.
Elevii învaţă că parabola sau pilda este o scurtă istorie fictivă, dar verosimilă, prin care se exprimă adevăruri şi învaţături cu caracter religios sau moral; înţeleg că parabola are dublu înţeles, respectiv unul direct (sens propriu, religios) şi unul ascuns, neexprimat (sens figurat). Sensul ascuns, neexprimat are un caracter moral şi se referă la felul în care trebuie să se comporte oamenii. Sunt numeroase exemple de parabole studiate de copiii atât în ciclul gimnazial, cât şi în cel liceal, dintre acestea se cuvine să amintim „Floarea lacrimilor” de Emil Gârleanu, parabola biblică „Fiul risipitor, „Parabola semănătorului”, de G. Coşbuc, parabola „Grăuntele care creşte fără ştirea omului”, „Pilda bogatului nemilostiv”, „Parabola viţei de vie şi a mlădiţelor”, „Parabola samariteanului milostiv”, „Psalmii” lui T. Arghezi, „În Grădina Ghetsemani” de V. Voiculescu. De altfel, miturile biblice la Vasile Voiculescu se regăsesc în expresii tulburătoare în volumul „Pârgă”, apărut în 1921, volum în care scenele şi motivele biblice devin alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia sa către Dumnezeu.
Icoana
Un alt mijloc didactic folosit la ora de religie este icoana. Ea cuprinde o taină a lui Dumnezeu şi devine obiect de cult, adică trebuie să i se dea cinstire; transmite adevărul de credinţă al bisericii universale şi „reprezintă unul din multele repere duhovniceşti în procesul continuu de formare a creştinului” (elevului). „Motivul existenţei icoanelor în viaţa duhovnicească a credincioşilor este unul foarte simplu: nevoia lor de concret, de a vedea cu ochii trupeşti ceea ce încă nu se poate desluşi cu ochii minţii”.
„În icoană iradiază inima, arde rugăciunea curată pe jertfelnicul sufletului credinciosului. În icoană totul este cuprins de năzuinţa către imensitatea cerurilor”.
Ora de religie nu se poate desfăşura fără icoana în sala de clasă. Fiecare elev simte nevoia de a avea în faţă o icoană, el simte nevoia şi doreşte să şi vadă, să atingă cu mâinile, să sărute cu buzele. Acesta este un elev practicant pentru că arată faptul că el este obişnuit cu Biserica, este format în duhul acesteia şi educat în sensul receptării depline a mesajului sfinţilor.
Icoanele sunt auxiliare ale diferitelor metode, cum ar fi: povestirea (când se povesteşte viaţa unui sfânt, prezenţa icoanei intensifică sentimentul religios), explicaţia prin intermediul căreia elevii înţeleg mai uşor viaţa spirituală privind materialul intuitiv iconografic, observaţia dirijată (când după o povestire biblică elevii sunt solicitaţi să observe şi să compare cele două moduri de rugăciune a vameşului şi a fariseului), meditaţia religioasă (când elevii îşi focalizează atenţia înspre icoana Judecăţii din urmă conştientizându-şi propriile greşeli şi unii dintre ei hotărându-se ca pe viitor să le evite).
În cadrul procesului instructiv–educativ icoanele pot fi folosite la începutul expunerii (când se urmăreşte cunoaşterea vieţii sfinţilor sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoştinţelor (înainte de analiza fragmentului, pentru a uşura formularea ideilor principale) sau la sfârşitul expunerii (când se urmăreşte fixarea cunoştinţelor).
Icoanele au un rol esenţial în cadrul lecţiei întrucât sunt modalităţi de a exprima „teologia în imagini”, apropiindu–l pe elev de Dumnezeu.
Pentru a preciza valoarea spirituală a icoanei ortodoxe (este un mijloc de menţinere şi întărire a vieţii religioase), imaginea icoanei trebuie privită cu credinţă şi evlavie, face să apară în mintea credinciosului, prin harul dumnezeiesc, persoana al cărei chip este pictat, astfel încât orice cinste dată icoanei revine persoanei şi nu materialului din care este făcută icoana.
Pr. lect. dr. Adrian Dinu afirmă că „adevărata icoană exprimă experienţa duhovnicească a sfinţeniei. Arta zugravilor de icoane este socotită de Biserică drept mărturie a sfinţeniei, ca teologie exprimată în chip şi culoare. Pentru aceasta, Biserica prevede ca icoanele să fie zugrăvite aşa cum au fost zugrăvite mai înainte de sfinţii zugrăvitori de icoane”.
Iconografia ortodoxă redă întocmai învăţătura Bisericii despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului sau despre oricare dintre sfinţi. Ele demonstrează concomitent şi cinstirea de care se bucură în inimile credincioşilor persoanele sfinte şi definesc cel mai deplin cultul ortodox.
Având în vedere că la religie scopul procesului educativ are un accentuat caracter spiritual, lecţia capătă valenţe formative în funcţie de conţinutul selectat pentru ca efectul să fie cel dorit.(Pr.Prof. Șoptică Ciprian)
Suferința este o realitate universală a vieții și a lumii în care trăim. Nu există în această lume om care, de la naștere și până la moarte, să aibă parte numai de fericire, după cum, în mod similar, nimeni nu poate spune că a trăit întreaga viață, având parte numai de dureri și osteneli.
Există, pe undeva, în viața fiecăruia dintre noi, o compensație și un echilibru. O compensație, în sensul că suferințele trupești pot duce la mari beneficii spirituale, și un echilibru, în sensul că bucuriile, cele materiale și trupești, dacă nu sunt trăite înalt și curat, în registrul lor superior, spiritual, se transformă adeseori în cauze ale regresului și necazurilor viitoare, după cum ostenelile sau durerile actuale, dacă sunt înțelese în sensul lor profund, duhovnicesc, se transformă în izvoare de bucurii și binecuvântări negrăite.
Declararea anului 2024 în Patriarhia Română ca „An omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor” şi comemorarea tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți care sunt cinstiți în evlavia poporului român, face ca acesta să fie un moment prielnic de sporire a rugăciunii pentru vindecarea bolnavilor şi de apreciere a celor care îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale, după cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Boala şi vindecarea ei în învăţătura creştină
Învăţătura Sfinţilor Părinţi ne arată că în starea paradisiacă, adică imediat după ce Dumnezeu l-a făcut pe om, datorită darurilor primite la creație, atât sufletul, cat şi trupul erau ferite de boală. Sănătatea era oglindită de creşterea duhovnicească sau spirituală continuă a vieţii omului, suflet şi trup, în colaborare cu harul dumnezeiesc, spre viața veşnică; era drumul de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Însă, din cauza păcatului, sănătatea, pentru orice om, bătrân, tânăr sau copil, bărbat sau femeie, nu a mai putut fi un bun de care să se bucure şi pe care să-l deţină în mod definitiv. Stricarea relației cu Dumnezeu, prin păcat, a dereglat întreaga ființă umană, consecinţele fiind boala, suferinţa şi, în cele din urmă, moartea.
În aceste condiții, a fost nevoie de Întruparea Fiului lui Dumnezeu – Domnul nostru Iisus Hristos – Care nu a ezitat sa se prezinte oamenilor ca singurul în măsură să ia asupra Sa neputințele şi bolile oamenilor şi sa le aducă acestora puterea cea tămăduitoare (Matei 8, 16-17)[1].
Sfânta Scriptură îl prezintă pe omul bolnav în relaţia sa cu Dumnezeu. Boala e semnul că relaţia dintre Creator şi creaţie s-a deteriorat. Pe timpul bolii, credinciosul nu numai că suferă de durere sau trăieşte profund ameninţarea care planează asupra vieţii sale, dar îşi revizuieşte şi relaţia sa cu Dumnezeu.[2]
Paginile Noului Testament ne relatează faptul că Mântuitorul Hristos, a însoţit cu săvârşirea de minuni activitatea Sa de propovăduire a Evangheliei Împărăţiei. El a tămăduit oameni bolnavi, orbi, slăbănogi, surzi, „vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”(Matei 9,35). În cazul unora, credinţa a fost socotită o condiţie necesară pentru vindecare, pe alţii, însă i-a tămăduit datorită iubirii Sale milostive faţă de omul aflat în suferinţă. Mântuitorul îi vindecă pe cei bolnavi cu trupul pentru a arăta dumnezeirea Sa, dar și pentru a vindeca sufletul lor.
„Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”.(Matei 9, 2)
„Iar Iisus întorcându-Se şi văzând-o şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela”. (Matei 9, 22)
Harisma vindecării bolnavilor dată de către Hristos Apostolilor este foarte clar exprimată în Scriptură (Matei 10, 1; Luca 10, 8-9). Că Apostolii au împlinit cuvintele Mântuitorului Hristos este un lucru evident. Iată ce spune Sfântul Evanghelist Marcu: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). Vindecarea ologului din naştere de către Petru evidenţiază acest har tămăduitor primit de la Hristos: „Iar Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3, 6). Însuşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că mulți primiseră darul vindecărilor (1 Corinteni12, 9)[3].
Vindecarea este definită, conform DEX, ca „acţiunea de a vindeca”. Iar a vindeca înseamnă: a scăpa pe cineva de o boala; a scăpa de o boală; (tot conform DEX). Este de reţinut şi înțelesul dat de forma tranzitiva verbului: a se însănătoși; a restaura sănătatea. În limba engleză, etimologia oferită de Oxford Dictionary este foarte sugestivă: vindecarea este denumita healing, care provine de la cuvântul whole, adică întreg. Decurge de aici ca a vindeca este echivalent cu a întregi[4].
Sfinţii tămăduitori fără de arginţi
Sinaxarele ne vorbesc despre sfinţi care, pentru credința puternică și smerenia lor adâncă, dar și pentru modul în care au înțeles, au trăit și au transpus în fapte învățătura evanghelică, au fost învredniciți de acest dar, al vindecărilor. Unii puteau tămădui orice boală, alţii doar anumite neputinţe[5].
Putem distinge, totuşi, o categorie aparte : Sfinții tămăduitori fără de arginți. Aceştia au fost medici creştini care aduceau vindecare raportându-se permanent la Hristos, Vindecătorul a toate, și fără a aştepta sau condiţiona o răsplată de la pacienţi. Alături de tratamentul și îngrijirea medicală, Sfinții tămăduitori recomandau bolnavilor să se nevoiască în rugăciune și în pocăință. Recunoscând pe Hristos drept Doctorul sufletelor şi al trupurilor, singurul care îi redă omului sănătatea, aceştia atunci când săvârșeau tămăduiri se adresau celor bolnavi: „Nu numai mâinile punem peste voi, căci cu puterea noastră nimic nu putem face. Toate le lucrează prin noi tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu, în Care, de veți crede cu neîndoială, îndată veți fi sănătoși”. De cele mai multe ori cei ce-i întâlneau pe sfinții lui Dumnezeu se converteau la creştinism, primind şi tămăduirea sufletului, alături de cea a trupului[6].
Din iubire fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectând porunca Mântuitorului Hristos, care a spus: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10, 8), primind numirea de „doctori fără de arginţi”. Aceştia au avut o bogată activitate misionară, atrăgând după sine, din invidia diavolului, moartea lor martirică. Fragmente din moaştele sfinţilor doctori fără de arginţi se găsesc la multe mânăstiri şi biserici din ţară, ele fiind cinstite de credincioşi pentru puterea lor tămăduitoare, dar şi pentru întărirea duhovniceasca pe care o mijlocesc celor mai slabi în credință.
A fi „doctor fără de arginţi” nu implică exclusiv o harismă tămăduitoare, ci, mai ales, o inimă plină de deschidere faţă de semen şi dorinţa de a contribui concret la alinarea durerii, fără a pretinde ceva in schimb. Sfinții doctori fără de arginţi și făcători de minuni dispuneau de mari harisme, pe care le-au cultivat şi le-au valorificat pentru binele semenilor lor. Erau medici, excelenţi oameni de ştiinţă, dar în acelaşi timp inima lor revărsa de credinţa în Hristos şi de iubirea faţă de oameni. Cine lecturează viaţa şi petrecerea lor se minunează de puterea harului ce le-a fost oferit prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
În decursul anului bisericesc regăsim mai mulţi sfinţi care au fost Doctori fără de arginți. Biserica noastră îi consideră în această categorie pe Sfinţii: Chir și Ioan, Cosma și Damian din Arabia, Cosma și Damian din Asia Mică, Cosma și Damian din Roma, Pantelimon şi Ermolae, Mochie şi Anichit, Samson şi Diomid, Talaleu şi Trifon. Biserica invoca pe sfinţii cei fără de arginţi şi făcători de minuni la Taina Sfântului Maslu, enumerându-i în rugăciune, în momentul ungerii celui bolnav cu untdelemn sfinţit.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel identifică între tămăduitorii fără de arginți şi pe primul medic al Bisericii apostolice amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale, «Luca, doctorul cel iubit» (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia și al Cărții Faptele Apostolilor. Tot ca tămăduitoare, din aceeași perioadă de început a creștinismului, trebuie amintită Sfânta Mare Muceniță Tecla, cea întocmai cu Apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel”. Sunt amintiţi, de asemenea, ca tămăduitori fără de arginţi din primele secole creştine „Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei”, iar mai aproape de noi sfinţi vindecători precum „Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Sfântul Gherasim din Kefalonia, Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou sau Sfântul Cuvios Nichifor cel Lepros”.
Simpla lecturare a vieţilor acestor sfinţi este de un real folos duhovnicesc, aducând în sufletele noastre un tezaur nemărginit de fapte minunate, de smerenie, de dragoste faţă de Hristos şi de aproapele, de credinţă puternică, de rugăciune fierbinte, de pocăință, de asumare a crucii şi de curaj duhovnicesc. Biserica noastră a alcătuit rugăciuni speciale şi slujbe ale acestor Sfinţi, care prin harul lui Dumnezeu au primit puterea de vindeca diverse boli, îndemnând pe credincioşi să le ceară ajutorul şi să mărturisească vindecările miraculoase de care au avut parte prin mijlocirile Sfinților tămăduitori și făcători de minuni.
Sfinţii taumaturgi şi-au pus necondiţionat puterea lor extraordinară în slujba oamenilor, oferindu-le vindecarea. Trebuie precizat însă faptul că niciunul dintre ei n-a vindecat prin propria lui putere, ci numai în numele şi cu puterea lui Hristos. Sfântul Apostol Petru, după ce a săvârşit o astfel de tămăduire minunată, a zis celor prezenţi: „De ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? [ … ] Prin credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi l-a întărit numele lui Iisus, şi credinţa cea întru EI i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a tuturor.” (Fapte 3, 12 şi 16).
De asemenea, Sfinții Pavel şi Barnaba, după ce au vindecat în Listra pe un om olog din pântecele maicii sale şi care nu umblase niciodată, au ţinut sa precizeze, zicând: „Bărbaților, … şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceți de la deșertăciuni către Dumnezeul cel viu.” (Fapte 14, 8 şi 15). De aici înțelegem că multe minuni s-au săvârșit – din iconomia lui Dumnezeu – pentru a susţine predicarea Evangheliei, pentru ca mulți dintre cei care au avut parte de asemenea vindecări minunate s-au convertit.
Teologul francez Jean-Claude Larchet, subliniind faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni ca noi, prin semeni de-ai noștri, cu o vocație deosebită și o slujire specială, afirmă acest adevăr: „Într-adevăr, medicul, atât prin arta sa, cât și prin medicamentele pe care le prescrie, nu face decât să pună în lucrare energiile dumnezeiești care au fost răspândite cu generozitate de Creator atât în făpturile creației, cât și în spiritul uman. Medicina și leacurile ei pierd astfel orice caracter profan, prin recunoașterea faptului că ele nu sunt decât mijloace ale Providenței divine, care face să strălucească peste toți soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). Departe de a concura sau de a dubla terapeuticile religioase, ele sunt o formă indirectă a acestora și, în final, se arată că nu este decât un singur Doctor: Dumnezeu, deoarece numai prin harul Său, prin puterea Sa, prin virtuțile Sale, prin energiile Sale, medicii, credincioși sau nu, conștienți sau nu, pot acționa spre bine în mod eficient”[7].
Concluzii
Atitudinea lui Dumnezeu faţă de starea decăzută a omului se regăseşte permanent în Sfânta Scriptură şi pe parcursul întregului proces al mântuirii concretizat în caracterul proniator al său. Fără a sta departe de om, de creatura Sa, Dumnezeu preia suferinţele acestuia – la modul cel mai intim şi absolut prin Întrupare şi Răstignire –, dând suferinţei un sens eshatologic, mântuitor. Mai mult decât atât, suferinţa devine locul de întâlnire a umanului cu divinul, sensul lumii şi calea inevitabilă, ba chiar unică, spre Împărăţie. Însă de cel mai multe ori omul îşi doreşte o vindecare a momentului şi nu una definitivă. Vrea să scape de suferinţa de acum şi nu de cauza care a declanşat suferinţa. Cauzele sunt diverse, ele vin din mai multe situaţii pe care noi le-am uitat deja sau, chiar şi atunci când le conştientizăm, nu le acordăm importanţa cuvenită.
Modul superficial de a ne ajuta şi de a vedea lumea înconjurătoare cu toate problemele ei, ne formează un caracter îndoielnic, ne depersonalizează şi, implicit, ne spulberă credinţa şi forţa interioară, care îl ţine pe om sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Dincolo de legile biologice şi fizice incontestabile care reglează viaţa, există legile duhovniceşti. Un om cu o viaţă duhovnicească priveşte aspectele de viaţă prin altă prismă, abordează problemele din altă perspectivă. Asta nu înseamnă că acesta nu trece prin greutăţi, poate de cele mai multe ori sunt chiar mai mari decât ale celorlalţi, dar abordarea şi rezolvarea lor este diferită.
Pentru omul care se apropie de Dumnezeu suferinţa e binecuvântare, revelare şi întâlnire cu Hristos. Pentru omul pământesc, murdărit de păcat, care nu arată nici o aplecare spre pocăinţă, suferinţa este blestem şi pedeapsă. Vindecarea, în special pentru prima categorie, reprezintă o pregustare eshatologică a raiului, în timp ce pentru cei din a doua categorie ea reprezintă o mângâiere fizică, exterioară. Cei dintâi îşi asumă suferinţa lepădând orice plăcere trupească în vederea mântuirii sufletului, ceilalţi doresc o vindecare trupească datorită nivelului duhovnicesc inferior în care se află.
Sfinţii sunt acei oameni care şi-au dorit suferinţa pentru a se asemăna Pătimitorului şi pentru a-i urma pe drumul Crucii care duce la slavă. Pentru ei suferinţa şi boala reprezintă încercarea supremă la care sunt supuşi de către Dumnezeu. În cazul lor, singurii realişti privind scopul spre care se îndreaptă omul, suferinţa nu necesită în mod obligatoriu o vindecare temporală, trupească, exterioară.
Totuşi, Biserica este un spital duhovnicesc în cadrul căruia primesc vindecarea toţi cei care vin cu credinţă la Hristos. În acest sens, puterea vindecătoare transmisă de Hristos Bisericii este concretizată în Sfintele Taine care revelează starea din Împărăţia lui Dumnezeu, pregustată încă din această viaţă. În această ordine de idei, suferinţa – caracteristică a vieţii de aici – şi vindecarea – caracteristică a vieţii veşnice – convieţuiesc în Biserică într-un mod paradoxal.
Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Cuvântări la ceas de priveghere, Ed. Crimca, Suceava, 2021 ;
Dragomir, Monahia Dr. Andreea, Credinţă şi Sănătate, în Almanah Bisericesc, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2011;
Drăgoi, Pr. Eugen, Sfinţii care ne vindecă de boli, Galaţi, 1998;
Dumitraşcu, Dan L., Sfinţi vindecători în artele plastice, în Raţiu, Gusti, Medicii şi Biserica, Vol. 13 Influenţa valorilor creştine asupra bioeticii europene, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015;
Mada, arhim. lect. univ. dr. Teofan, Boală și terapie în teologia ortodoxă, în Altarul Banatului, nr. 7-9/2012;
Maftei, Cosmin Ionel, Taina suferinţei şi taina vindecării (Sfântul Maslu)- un paradox ontologic, în Altarul Reîntregirii, nr. 1, 2012;
Petcu, Liviu, Sfinții Doctori fără de arginţi Cosma, Damian şi Pantelimon – misionari ai lui Hristos şi martiri in numele Lui, în Medicii şi Biserica, Vol. 11. : Etica martirajului şi a morții martirice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2013;
Teşu, Ioan Cristinel, Valoarea tămăduitoare a cuvântului în alinarea suferinţei umane, în Teologie şi Viaţă, nr. 9-12/ 2015.
[1] Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Cuvântări la ceas de priveghere, Ed. Crimca, Suceava, 2021, p.98;
[2] Monahia Dr. Andreea Dragomir, Credinţă şi Sănătate, în Almanah Bisericesc, ed. Episcopiei Giurgiului, 2011, p. 401
[3] Cosmin Ionel Maftei, Taina suferinţei şi taina vindecării (Sfântul Maslu)- un paradox ontologic, în Altarul Reîntregirii, nr. 1, 2012, p 121
[4] Dan L. Dumitraşcu, Sfinţi vindecători în artele plastice, în Raţiu, Gusti, Medicii şi Biserica, Vol. 13 Influenţa valorilor creştine asupra bioeticii europene, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,2015, pp. 521-522;
[5] Pr. Eugen Drăgoi, Sfinţii care ne vindecă de boli, Galaţi, 1998, p. 3
[6] Liviu Petcu, Sfinții Doctori fără de arginţi Cosma, Damian şi Pantelimon – misionari ai lui Hristos şi martiri in numele Lui, în Medicii şi Biserica, Vol. 11. : Etica martirajului şi a morții martirice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2013, pp. 423-424;
[7] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere de Pr. prof. Vasile Mihoc, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997, p. 120, apud Ioan Cristinel Teşu, Valoarea tămăduitoare a cuvântului în alinarea suferinţei umane, în Teologie şi Viaţă, nr. 9-12, 2015, p. 82 (Pr. Niță Andrei George )
Slova Creștină de Dorohoi 