Referate – Pagina 17 – Slova Creștină de Dorohoi

Rugăciuni pentru sănătatea celor bolnavi

2024 a fost proclamat drept An omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi An comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi.

Una din cauzele principale ale deprimării şi descurajării omului este boala. Întotdeauna boala este însoţită de suferinţă trupească şi sufletească. Omul bolnav se simte singur, abandonat şi de cele mai multe ori, inutil pentru semeni şi societate. Suferinţa este purtată deseori împotriva propriei voinţe şi, de multe ori, nici boala şi nici depresia nu pot fi învinse prin mijloace pur omeneşti.

Într-o societate foarte agitată, nu există om care să nu întâmpine suferinţa în viaţa lui, să nu încerce paharul amar al durerilor. Vedem oameni îndureraţi, necăjiţi, chinuiţi, căzuţi la pământ de multă greutate a suferinţei, având diferite boli trupeşti şi sufleteşti. Toate acestea ne arată că boala şi suferinţa sunt legate de viaţa oamenilor. De aceea, Domnul Hristos i-a asigurat pe ucenicii Săi că vor avea multe suferinţe în viaţa lor:,,În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”(Ioan 16,33 )

În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general, în psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe:,,Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele”( Psalmul 6,2). Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană:,, Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalmul 101,4 ).

Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre. În rănile Lui, se găseşte vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa suferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană, slăbită prin păcat, deşi nu are păcat. El nu vindecă din exterior, ci din interior, iar vindecarea Sa este, în primul rând, compasiune, adică împreună pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii, vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci aşa cum ne spune Evanghelia ,,Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.”(Matei 9,35) Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea Lui vindecarea şi alinarea suferinţelor. De pildă, vedem cum Mântuitorul vindecă un lepros, sluga sutaşului în Capernaum, soacra lui Petru, cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei, slăbănogul din Capernaum, doi orbi şi un mut din Capernaum, orbul din Betsaida, femeia gârbovă, cei 10 leproşi, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, orbul din naştere, săvârşind şi trei minuni de înviere din morţi: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi pe Lazăr, prietenul său. Aceste minuni relatate de sfinţii evanghelişti reprezintă iubirea milostivă plină de compasiune a lui Iisus Hristos, dar şi semnul prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume.

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului îi spune mai întâi:,,Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”( Matei 9,2) şi apoi îi spune:,,Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”(Matei 9,6). Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea, păcatul mai este numit şi neascultare. Când hotărăşte să vindece trupul, Hristos mai întâi iartă sufletul şi îl eliberează de legăturile păcatului, apoi, vindecarea sufletului antrenează şi vindecarea trupului.

Mântuitorul a împărtăşit Sfinţilor Apostoli puterea vindecării, când i-a îndemnat:,,Mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat Împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni, scoateţi-i”( Matei 10, 7-8). Remarcăm faptul că ucenicii nu vindecau pe cei bolnavi prin puterea proprie ci în numele lui Iisus Hristos, adică ei sunt purtători ai vindecării ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Hristos Care este Viaţa Însăşi, adică Viaţa Veşnică.

Astăzi, Hristos, Cel ce,, în vremea aceea vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor”(Matei 9,35 ) este prezent în Biserică, Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, ,,multipla dăruire a lui Hristos”. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare ale lui Hristos. Aşa cum a vindecat o mulţime de bolnavi atunci, Hristos Vindecătorul este şi acum prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare şi mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuieşte şi vindecă, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic a lui Hristos, iar El este Capul ei.

După Învierea Sa din morţi, Hristos spune ucenicilor: ,,Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor”(Matei 28,20 ). Prin aceste cuvinte, înţelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Şi precum a săvârşit vindecări în timpul activităţii Sale pământeşti, tot aşa săvârşeşte vindecări şi acum, în Biserică. În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune:,,Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului( Iacov 13,15-16). Aici, vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoţii Bisericii să se roage, împreună cu toată obştea. Dar, de ce preoţii? Pentru că lor, ca urmaşi ai Apostolilor în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Aşadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului, iar rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoţi şi prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoţii pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfinţit, dar vindecarea se dăruieşte prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de Viaţă Făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării şi al compasiunii. Untdelemnul era în Antichitate un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Taina Sfântului Maslu, puterea lui vindecătoare de păcat şi boală vine prin harul dumnezeiesc care dăruieşte iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului şi a trupului.

Tot pentru vindecare mai ales sufletească există şi o altă lucrare a Bisericii şi anume Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie şi dispreţ contribuie la sănătatea întregului organism.

Persoanele care au primit vindecarea trebuie să arate, aşa cum îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare, pocăinţă şi viaţă nouă în Hristos şi ,,să dea dovadă de îndreptare prin aceea că fac roade vrednice de căinţă şi să-şi aducă aminte de Domnul care zice:,,Iată te-ai făcut sănătos de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău”(Ioan 5,14 ).

Dacă un creştin nu poate ajunge la vindecarea trupului, nu trebuie să cadă în deznădejde. Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens. Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul:,,În faţa suferinţei” se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic.” În acest sens, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte, dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului uneori marcată de o boală, de o infirmitate se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala în pedagogia divină este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind. Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu este o taină. Prin urmare, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav.

Rugăciunea în timpul bolii este tratament duhovnicesc pentru vindecare sufletească, iar pentru trup este dulce alinare în vreme de grea încercare. Sfântul Nil Sinaitul spunea:,,În boală, înainte de a apela la doctori şi medicamente, foloseşte-te de rugăciuni.”În primul rând, creştinul încercat de boală poate rosti cât mai des rugăciunea inimii împreună cu rugăciunea ,,Tatăl nostru” şi cu rugăciuni către Maica Domnului cea mai importantă mijlocitoare a noastră către Dumnezeu. La aceste rugăciuni pe care le rostim în fiecare ceas al suferinţei noastre, se adaugă şi acatistele pentru vindecarea celor bolnavi. În Acatistul Domnului Iisus Hristos în icosul al IV-lea rostim:,,Iisuse, sănătatea trupului meu”, iar în rugăciunea Sfântului Isaac Sirul de la finalul acatistului cerem Mântuitorului ca prin rănile Lui să se tămăduiască şi rănile noastre.

Totodată, cei aflaţi în suferinţă şi cei care se roagă pentru aceştia cer ajutorul sfinţilor tămăduitori, în special al celor ale căror sfinte moaşte ocrotesc neamul românesc. Mai întâi, ne rugăm Sfintei Cuvioase Parascheva care este grabnic ajutătoare şi aduce alinare în suferinţă. Ne rugăm Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou ,, doctor iscusit al bolnavilor şi grabnic ascultător al celor ce îl roagă”, Sfântului Haralambie ,,tămăduitor de răni şi boli şi izbăvitor de tot soiul de necazuri şi boli”, Sfântului Nechifor leprosul, rugător pentru cei bolnavi, întristaţi şi încercaţi, Sfântului Antonie cel Mare ,,mângâietorul bolnavilor”, Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ ,,ajutătorul bolnavilor şi a celor din nevoi”, Sfântului Nectarie de Eghina, Taumaturgul,,grabnic tămăduitor”, Sfântului Mare Mucenic Mina,,apărător grabnic în suferinţă”, Sfântului Luca al Crimeei,,călăuzitor al doctorilor, vas al uşurării celor bolnavi şi slujitor al suferinzilor”, Sfântului Partenie,,cel care a ucis puterea cancerului”, Sfântului Grigorie Decapolitul, Sfântului Pantelimon şi tuturor sfinţilor tămăduitori ai bolnavilor.

În concluzie, îndemnul de a ne ruga neîncetat pentru cei bolnavi trebuie urmat întocmai încercând ca dincolo de cuvintele rugăciunii, faptele şi întreaga noastră existenţă să devină o rugăciune permanentă de laudă, slujire, jertfă, mulţumire şi pocăinţă, o expresie a conştiinţei că fără Dumnezeu nici bolnavi, nici doctori nu pot face nimic.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975
Hierotheos Vlachos Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 1998
Daniel B. Hinshaw, Suferinţa şi natura vindecării, Editura Sofia, Bucureşti
Pavel Chirilă, Vindecarea, Editura Christiana, Bucureşti, 2009
Cristian Harghel, Medicina iubirii, Editura Andreas, 2017
Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas, 1998
Louis Kuhne, Arta de a vindeca orice boală fără doctorii şi operaţii, Editura Babel, 2013

Referent, Preot Chirilă Petru, Parohia ,,Sfinţii Voievozi” Văculeşti

Este Dumnezeu „neconvingător” și „neștiințific” în cartea Facerii?

Sfântul Atanasie cel Mare spune: ,,Cât despre stele și marii luminători, nu a apărut întâi acesta și apoi celălalt, ci toate întru aceeași zi și la aceeași poruncă au fost chemate la ființare. Și tot așa a fost plăsmuirea dintâi a celor cu patru picioare, și a păsărilor, și a peștilor, și a dobitoacelor, și a ierburilor… Nicio făptură n-a fost zidită înaintea alteia, ci toate lucrurile ce au luat început au prins viață la o singură poruncă”.

Discutând cu un doctorand de la Facultatea de Geografie despre Univers și Pământ, în termeni destul de duri, acesta mi-a spus că pentru el Dumnezeu din Biblie este neconvingător și ,,neștiințific”, pentru că cele relatate de Moise, în cartea Facerii, contrazic realitățile descoperite astăzi de strălucita minte umană. Ca exemplu, a adus în discuție textul de la (Facere 1, 6-7) ,,Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.” Pentru el textul era total neștiințific și limitat, acuzându-l pe Moise că ar crede într-un fel de cupolă de cleștar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă.

Am adus, în discuție, ca argumente, explicațiile părintelui Serafim Rose din cartea sa ,,Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor”.

Acesta spune că: ,,termenul ,,tărie” are două conotații, una științifică și una generală. În înțeles general, tăria este cât de cât sinonimă cu ,,cerul”, stelele sunt numite ,,luminători pe tăria cerului” (Facere 1,14), iar păsările zboară ,,pe întinsul tăriei cerului”(Facere 1,20).”

Înțelesul special și științific este explicat și de către Sf. Vasile cel Mare în Hexaimeron: ,,deși se mai numește și ,,cer”, ea nu este sinonimă cu ,,cerul” pomenit la începutul Facerii. Scriptura nu numește ,,tărie,, substanța rezistentă și tare ce are greutate și este solidă…Gândește-te la un loc care desparte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin și purificat și lasă jos tot ceea ce este des și pământesc, aceasta ca să păstreze de la început până la sfârșit aceeași bună întocmire a văzduhului, micșorându-se în parte umezeala”. Așadar, ,,tăria,, din Facere este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidității atmosferice.

Acest fenomen nu-l mai observăm astăzi, Pământul timpuriu a cunoscut un oarecare efect de seră, care păstra o temperatură plăcută, climă temperată, umezeală bogată (s-au găsit plante și animale tropicale în gheața nordică polară). Vedem starea perfectă, starea paradisiacă, starea dinainte de Potop.

Părintele Serafim Rose arată că: ,,Fenomenul însuși al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea lui Noe, iar atunci nu este o ploaie obișnuită, ci un fel de catastrofă – s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.(Facere 7, 11-12). Vedem amploarea fenomenului și astfel înțelegem de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe, curcubeu care a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul este alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Iată că învelișul permanent de nori al Pământului se risipise prin sfărâmarea ,,tăriei”, razele soarelui izbind pentru prima dată Pământul după Potop.”

Având în vedere cele relatate se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă în istoria omenirii. Condițiile erau relativ ,,paradisiace” înainte, putem da ca exemplu doar faptul că până la Noe omul nu era nevoit să mănânce carne. La (Facere 9,3) se spune clar: ,,Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.”

Lumea de azi este atât de deosebită de lumea de dinainte de cădere, sau chiar de cea dinainte de Potopul din vremea lui Noe încât apar în discuţie problema localizării Raiului (discuție destul de amplă – explicații convingătoare găsim în ,,Omiliile la Facere” ale Sf. Ioan Gură de Aur și în ,,Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor” – Ieromonah Serafim Rose) dar şi cea a faptului de neînţeles cum au putut animalele de pe alte continente să vină pe Corabia lui Noe.

Părintele Serafim Rose spune referitor la acest fapt că: ,,dacă Potopul a fost o catastrofă mondială, așa cum îl descrie Facerea, nu putem ști cum arăta Pământul înainte de el, poate continentele pe care le cunoaștem au fost formate chiar de Potop și de procesele geologice care au acționat de atunci încoace. Nu știm, probabil că pe atunci exista un singur continent” (geologii spun că acum 250 milioane ani era un singur continent Pangeea și un singur ocean Panthalassa).

Un alt fapt pus în discuție este legat de nevoia de odihnă a lui Dumnezeu în ziua a șaptea. ,,Ce nevoie are Acesta de odihnă dacă este perfect?” Sf. Ioan Gură de Aur spune clar: ,,Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învață că Dumnezeu în ziua a Șaptea a sfârșit de creat și de adus totul de la neființă la ființă. Când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează și Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă.”

Același partener de discuție, mai sus menționat, spunea că, dacă ar exista Dumnezeu, ar fi trebuit să-i insufle lui Moise adevărul despre Univers, adică ceea ce descoperă astăzi oamenii de știință. Dar oare, ne întrebăm, cu ce i-ar fi ajutat pe Moise și pe cei din poporul ales să cunoască principiile termodinamicii, câmpul magnetic, distanța de la Soare la Pământ sau design-ul inteligent și complexitatea ireductibilă a organismelor vii? Dumnezeu le-a descoperit atât cât aveau nevoie și cât putea mintea lor să înțeleagă. Sf. Vasile cel Mare spune că ,,acest lucru era nepotrivit pentru începători și încă prunci cu cunoștința„ iar Sf. Ap. Pavel la (I Corinteni 3,2) zice ,,Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi.”