Etichetă: Referate

Anul 1925 a fost un an important pentru țara noastră, care după primul război mondial simțea nevoia unei noi organizări. Urmărindu-se așadar organizarea unitară a vieții de stat pe întreg teritoriul țării, în baza prevederilor Constituției din 1923, în ziua de 14 iunie 1925, a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, act de excepțională însemnătate politică, care ștergea ultimele rămășițe moștenite de pe urma cuprinderii, de-a lungul secolelor, a unor provincii românești în imperii străine.

---

Între anii 1923–1925, perioadă în care s-a pregătit noua organizare administrativ-teritorială a României Mari, consiliul județului Dorohoi a aprobat, la cererea autorităților comunale, trecerea unor sate la o altă comună.

În baza art. 380 din Legea pentru unificare administrativă, la 27 septembrie 1925, Regele Ferdinand emitea Decretul prin care se stabilea noua organizare administrativ-teritorială a României.

Cu privire la județul Dorohoi, se menționau următoarele aspecte: „Județul Dorohoi va fi format din: actualul județ Dorohoi, fără satul Verpolea, de la comuna Grămești, trecut la județul Rădăuți, și satul Popeni, de la comuna Brăești, care trece la județul Botoșani; comuna Cândești din actualul județ Siret; comunele Zăbriceni, Terebna și satul Brânzenii-Vechi din comuna Bleșteni, județul Bălți; comunele Lopatnic, Badragiul-Nou, Pererita, Țetcani și Burlănești de la județul Hotin; satul Vicoleni, din comuna Ungureni, județul Botoșani”.

Prin același decret, 19 localități rurale au fost transformate în comune urbane nereședințe. Două dintre ele erau din județul Dorohoi: Darabani și Săveni. De asemenea, se stabileau satele ce intrau în componența fiecărei comune urbane: Dorohoi, comună urbană reședință de județ, primea satele: Trestiana, de la comuna Broscăuți, și Loturile Ungureanu-Cănănău.

Așadar, satul Trestiana, aflat în continuarea orașului Dorohoi și la 4–5 km distanță față de satul Broscăuți, a fost trecut de la comuna Broscăuți la orașul Dorohoi. De asemenea, locuitorii care și-au construit case pe loturi cumpărate din „proprietatea domnului I. V. Ungureanu, care cădea pe teritoriul comunei Șendriceni”, au cerut ca noua localitate care se va numi Loturi-Ungureanu (azi Loturi Enescu) să depindă de orașul Dorohoi, deoarece casele lor se află în continuarea orașului.

O schimbare și pentru Protoieria Județului. În urma organizării administrative din 1925, Protoieriei județului Dorohoi îi sunt arondate 10 noi parohii cu tot cu personalul pe care îl aveau la acea dată. Un tablou cu parohiile alipite la județul Dorohoiul ne redau informații valoroase despre aceste comunități care au trecut de la județele Hotin și Bălți.

Astfel, de la județul Hotin au fost arondate 6 parohii:

1). Parohia Bădragii-Vechi (hramul Sf. Gheorghe) cu satele Badragii-Noi și Heredeuca care au o populație de capi familii 550. Preot Nicolae Grâu iar cântăreț Serghie Corobceanu.

2). Parohia Burlănești (hramul Sf. Arh. Mihail) cu satul Buzdujeni, cu o populație de capi familii 480. Preot Nicolae V. Baconschi, iar cântăreț Mihail Turchin.

3). Parohia Lopatnic (hramul Nașterea Maicii Domnului) cu o populație capi familie de 340. Preot Ioan Ignatovici, iar cântăreț Theodor Pleșcan.

4). Parohia Viișoara (hramul Sf. Arhangheli) cu o populație capi familie de 360. Preot Ioan Teodoru, iar cântăreț Vasile Cunischi.

5). Parohia Tețcani (hramul Sf. Treime) cu satele Bogdănești, Grimești și Bezeda cu capi familie 520. Preot Nicolae Behonschi/Banovschi, iar cântăreț Iftimie Grimalschi.

6). Parohia Pererita (hramul Sf. Dimitrie) cu o populație de capi familie 700. Preot Grigorie Gherbanovschi iar diaconul Ioan Achilinov ține loc de cântăreț.

De la județul Bălți au fost arondate 4 parohii:

1). Parohia Terebna (hramul Sf. Nicolae)  cu satul Hancăuți, cu o populație de capi familii 440. Preot Serghie Gr. Sapschienschi/Șapcinschi, diaconul Gavril Lionti Nagaevschi/Novacevschi care ține și loc de cântăreț.

2). Parohia Porciuleni (hramul Sf. Nicolae) cu satul Zăbriceni, cu o populație capi familie de 550. Preot Gheorghie I. Irimiță, iar cântăreț Ioan Ilie Popescu.

3). Parohia Bleștenăuți cu satele Volodeni și Alexeni cu o populație capi familie 600.Preot Arcadie Pogorevici, iar cântăreț Ioan Bolduma Abănăriței.

4). Parohia Brânzenii-Vechi (hramul Sf. Mihail și Gavriil) cu o populație de capi familie 400. Preot Vasile Pisică, iar cântăreț Gheorghie Larie.

Această nouă organizare administrativă din anul 1925 nu va fi una de lungă durată, cel mai dureros moment pentru dorohieni fiind pierderea teritorială cauzată de cel de-al doilea război mondial.

Totuși, pentru orașul Dorohoi această extindere teritorială din 1925 este una benefică. Dintr-un raport către Prefectura Județului aflăm câteva aspecte statistice referitoare la Dorohoi: „Suprafața orașului era de 5119 ha și 5521 mp; o populație de 17.286 suflete; 130 de străzi cu o lungime de 50.000 metri, ș.a.”. Dintre cele două sate anexate, cel mai mare era Trestiana care avea „o populație de 985 capi de familie și 500 de case”, pe când Loturi Ungureanu-Canănău avea doar „15 case cu 78 membri de familie”.

---

În zona Dorohoiului, la începutul secolului al XX-lea, au luat ființă o mulțime de inițiative asociative care, privite peste timp, au sprijinit dezvoltarea culturii, iar în particular au creat solidaritate în interiorul diverselor categorii profesionale, o standardizare a practicilor și au fost o tribună de schimb de informații, cunoștințe etc. Multe dintre aceste asociații au fost desființate de către regimul comunist în anii 50, arhivele lor distruse, iar trecerea timpului a dus la ștergerea lor din conștiința publică.

O astfel de organizație a fost și aceea întemeiată de către slujitorii Bisericii, care secondau preoții în lucrarea lor în folosul semenilor – cântăreții bisericești. În presa timpului, statutul cântărețului bisericesc era prezentat astfel: „Modest, necăjit, dar cu suflet mare, cântăreţul este albina ce culege mierea cântării din florile tradiţiei şi-o dă sufletului românesc. E slujitorul neamului întreţinându-i simţământul religios, scut împotriva înstrăinărilor. Biserica datoreşte recunoştinţă cântăreţimii” („Universul”, 10 decembrie 1932, nr. 340).

Se simțea nevoia organizării ca breaslă aparte, de a exista un instrument care să facă auzite vocea și nevoile cântărețului din satul îndepărtat de oraș, de aceea, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au început să fie înființate astfel de organizații.

Protopopiatul Dorohoi și cântăreții bisericești

Cele mai vechi documente pe care le-am găsit referitoare la o organizare a cântăreților bisericești din zona noastră sunt din anul 1919. Cel mai probabil această organizare apare la Dorohoi ca o urmare a participării la Congresul Cântăreților Bisericești de la Iași din zilele 21-23 august 1919.

Abia anul următor în data de 23 septembrie are loc la Dorohoi o Adunare a cântăreților bisericești din tot județul, care se va finaliza cu alegerea unui comitet de conducere și implicit cu înființarea unei asociații cu titulul de: „Asociațiunea Generală a Cântăreților Bisericești din România” – Filiala Dorohoi. Redau în continuare procesul verbal încheiat în urma acestei ședințe:

„Potrivit ordinului Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din București, în urma unei convocări, a avut loc astăzi în sala Ateneului Liceului «Grigore Ghica Vv.» din Dorohoi, întrunirea generală a cântăreților din județ, pentru alegerea comitetului județului Dorohoi, ce trebuie să țină legătura cu Asociația Generală din București.

La această întrunire s-a prezentat un număr mare de cântăreți urbani și rurali. La orele 2 p.m., biroul se formează din P.C. Sa Părintele Econom Dr. D. I. Grigorescu – Protopopul Județului Dorohoi, proclamat ca Președinte, din P.C. Sa Părintele Econom D. Furtună, Directorul Liceului în calitate de delegat din partea Asociației Generale din București și Dl. V. Mihăilescu ca Secretar.

P.C. Sa Părintele Dr. D. I. Grigorescu luând cuvântul mulțumește de cinstea ce i s-a făcut de a fi invitat să ia parte și să prezideze această adunare a cântăreților din județ, chemați pentru a se organiza spre binele lor propriu, a Bisericii și a neamului nostru. Apoi în linii generale arată, cine a fost cântărețul de ieri și de azi, care a fost raportul cântărețului cu preotul său și cu poporul atunci și care este starea de față, concluzionând că azi cântărețul trebuie să se pună pe muncă, pentru a se cultiva ca să corespundă cerințelor vremii. Laudă inițiativele cântăreților organizatori în asociație și face apel ca și cântăreții dorohoieni să ia exemplu. Îndemnând pe cântăreți să fie la datorie, alături de preot în parohiile lor, anunțând că pe viitor găsește necesar ca și cântăreții să fie grupați pe cercuri culturale ca și preoții, cu care ocazie luând contact direct cu ei, să le poată ridica nivelul cultural și moral. În urma își exprimă mulțumirea sa, de ceea ce a constatat cu ocazia inspecțiilor parohiilor din județ, că a găsit în majoritatea cazurilor, pe cântăreți la datoria sa alături de preotul lor.

Dl. Gh. M. Herghelegiu a relevat beneficiile obținute de la data când au început a se organiza cântăreții bisericești, făcând și o dare se seamă de activitatea desfășurată de la data de când domnia sa conduce corpul cântăreţilor bisericeşti; iar la urmă a adus elogii M.S. Regelui cu întreaga Familie Regală, Înaltului Guvern, ÎPS. Mitropolit al Moldovei, etc.

P.C. Econom D. Furtună, în calitate de Delegat al Asociaţiei Generale urează un bun spor organizaţiilor ce urmează să se consolideze tot mai mult, a cântăreţimii, ”Dascăli” ai poporului. Cântăreţii se cuvine să fie cu un însemnat rol cultural; multe sunt mijloacele prin care se vor ridica cântăreţii la menirea socială ce o au, spre folosul neamului şi Bisericii. Până la realizare, trebuie o mare organizație. Astfel, cântăreţii acestui judeţ, trebuie neapărat să se pună în legătură cu Organizaţia sau Asociaţia Generală de la Centru. În numele acestei Asociaţii, urează tot sprijinul şi toată dragostea din partea ei, pentru cântăreții judeţului Dorohoi.

În partea doua a cuvântării, Părintele Director al Liceului, Econom D. Furtună, arată în mod entuziast, ce rol cultural au azi cântăreţii şi cum anume trebuie să corespundă cu cântăreţii Bisericii, menirii culturale: să devină factori de muncă; oameni luminaţi, să ajutăm pe preoţi la catehizarea poporului, să avem darul Sfânt, pentru răspândirea cărţilor cu conţinut moral, şi se v-a înălţa rolul nostru. Să ne ferim de vicii şi marea noastră menire socială şi morală se v-a vede din nou. Mâine, poate că învăţătorii satului vor fi şi dascăli la strană alături de noi; va fi un însemnat imbol pentru slujitorii Altarului, un mijloc de frăţie între şcoală şi Biserică.

Cu toată puterea, arată Părintele Furtună, după cum am căutat şi înălţat prestigiul bisericesc al preoţilor prin cultură, voi căuta a sprijini la Centru dorinţa dvs, de bine. Strânşi uniţi în jurul Tronului şi a Statului, factori de ordine de morală şi de cultură, v-om izbândi! La lucru însă, cât mai curând, căci ”Vrednic este lucrătorul de plata sa”.

Dl. V. Gh. Mihăilescu, salută cu entuziasm întrunirea fraţilor dorohoieni, sfătuindu-i să-şi strângă rândurile, pentru cultivarea muzicii străbune.

Dl. Mihăilescu, cere se arată un cunoscător al muzicii, acesta zice apoi, că adunarea cântăreților dorohoieni în sala Ateneului din localul Liceului «Grigore Ghica Vv.», leagăn de cultură, să fie un imbold mai mult pentru cultivarea noastră: «Suntem cântăreți» aceasta ne este arma să arătăm că o cunoaștem şi o cultivăm, cultivând astfel şi simțul muzicii în popor. În acest scop sunt şi voi fi dea pururi la dispoziția fraților cântăreți din județul Dorohoi!

D-nul Mina Lăzărescu a arătat mulțumirea sufletească pentru înfăptuirea Asociației Generale, aducând elogii domnului Gh. M. Herghelegiu pentru modul cum a condus corpul cântăreților bisericești din județul Dorohoi, până în prezent.

Îndată s-a procedat la alegerea comitetului de conducere, potrivit art. 16 din Statut după cum urmează: Președinte – Dl. Gh. M. Herghelegiu, Cântăreţ şi Secretar al Protoieriei, Vice-Președinte – Dl. Nichifor, cântăreț, fost Primar, Maistru Director – V. Gh. Mihăilescu, cântăreț şi Impiegat la Prefectură, Sub-Casier – Gh. Brânzei, cântăreț, Secretar – Adam Chihan, cântăreţ.

Prin aclamații Comitetul de mai sus a fost ales cu unanimitate de voturi. Domnul Gh. M. Herghelegiu, în numele Comitetului, mulțumește adunării pentru încrederea acordată.

P.C. Econon Dr. Grigorescu, în calitate de Președinte al adunării, închide ședința urând spor la muncă.

Drept care s-a încheiat acest proces verbal în dublu exemplar, din care unul se va păstra la dosar, iar al doilea se va înainta Asociației Generale la București cu deosebit raport”.

Asociația Cântăreților Bisericești din România este recunoscută ca persoană juridică prin Sentința Tribunalului nr. 59 din 21 decembrie 1925. Tot în 1925 este adoptat Statutul de organizare al asociației în cadrul congresului anual, iar autoritățile de resort au recunoscut juridic rolul acesteia, de aceea acest an reprezintă momentul în care asociaţia s-a legitimat în plan național și a devenit cu adevărat reprezentativă.

Într-o mențiune din ziarul „Viitorul” din 24 ianuarie 1926 erau publicate câteva articole din Statutul Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România, printre care aflăm și care era scopul acesteia și anume: „a) Ridicarea culturală, morală şi materială a cântăreţilor Bisericeşti. b) Păstrarea, cultivarea şi unificarea muzicei bisericeşti tradiţionale. c) Crearea unor cămine proprii ale cântăreţilor bisericeşti care vor purta numele de «Casa Asociaţiei generale a cântăreţilor bisericeşti din România»: astfel de căminuri se vor putea înfăptui la sediul fiecărei filiale”.

Activitatea Asociației Cântăreților Bisericești din Dorohoi se încheie (după părerea mea) după cel de-al doilea război mondial, deși în acte aceasta continuă însă sub altă formă și sub alt nume: „Uniunea Sindicatelor de cântăreți bisericești”.

Ziua Cântăreților Bisericești

În fiecare an, la data de 1 octombrie, sunt sărbătoriți, sub protia Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, Sfântul Roman Melodul (Imnograful), Sfântul Ioan Cucuzel și Sfântul Grigorie Domesticul, ocrotitorii psalților și cântăreților bisericești de pretutindeni. Prin urmare, această zi, ar putea fi numită ca fiind a „cântăreților bisericești”, ca una în care aceștia își cinstesc „sfinții ocrotitori”.

„Pe ai tăi cântăreți, Născătoare de Dumnezeu, izvorul cel viu și îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întărește-i întru dumnezeiască mărirea ta, cununilor măririi învrednicindu-i”.

---

Când taina devine întrebare, iar rânduiala se clatină sub greutatea neînțelegerii, Biserica nu răspunde cu asprime, ci cu lumină; căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: ,Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Galateni 6,1), știind că adevărul rostit cu blândețe nu strivește, ci vindecă.

Și pentru că această discuție s-a născut chiar între noi, frați de slujire și împreună-liturghisitori ai aceluiași Hristos, se cade să o privim nu ca pe o pricină de împotrivire, ci ca pe o chemare la mai adâncă cercetare și înțelegere.
Nu dorim să arătăm cine are dreptate, ci să vedem unde este dreptatea; nu să ne măsurăm în păreri, ci să ne adăpostim împreună sub lumina adevărului.
De aceea, cu dragoste și cu evlavie, așez înaintea fraților preoți aceste gânduri, nu ca o mustrare, ci ca o împărtășire frățească, în nădejdea că blândețea ne va ține uniți, iar adevărul ne va lumina pe toți.
În fiecare Sfântă Liturghie, există un moment în care totul se adâncește în tăcere și cutremur. Cântarea heruvicului plutește ca o mireasmă peste inimile noastre:
„Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim…”
În acea clipă, preotul iese din altar purtând Cinstitele Daruri. Nu este doar o procesiune; este mersul Mântuitorului spre Golgota, este icoana Jertfei care se pregătește.
Și totuși, în unele locuri, acest moment este însoțit de un gest ce a stârnit multă discuție: atingerea capetelor credincioșilor cu potirul. Unii o numesc „binecuvântare”, alții o socotesc o rătăcire de la tipic.
Unii văd în ea o picătură de har, alții o umbrire a sensului tainic al Liturghiei.
Dar să vedem ce spune Biserica, Scriptura și Tradiția vie despre acest lucru? Este atingerea cu potirul o lucrare de har sau doar o manifestare de evlavie populară?
Și pentru că nici o lucrare nu se poate înțelege fără a-i cerceta izvorul, să privim acum la rădăcina acestei practici, unde dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu se împletește, uneori nepotrivit, cu rânduiala care ne păzește de rătăciri.
Ca multe obiceiuri locale, și aceasta s-a născut din dorința sinceră a poporului de a primi binecuvântare. Oamenii, văzând pe preot trecând cu potirul, simt în el o taină vie — prezență a lui Hristos. Iar dorința de a se atinge de cele sfinte e adânc omenească: e aceeași dorință a femeii bolnave care, în Evanghelie, s-a atins de poala hainei Domnului și s-a vindecat (Marcu 5,27-34).
Această trăire simplă și caldă a inimii a fost uneori urmată și de gestul preotului, care, din dragoste și milă, a coborât potirul peste capetele credincioșilor ca un semn de încurajare. Așa s-a născut o tradiție locală — nu din necredință, ci dintr-o dorință neîndrumată teologic.
Dar în Biserică, dragostea trebuie să meargă împreună cu adevărul; evlavia populară trebuie luminată de lumina dogmei.
Privind cu îngăduință și înțelegere această lucrare, nu putem tăgădui că cei ce o apără nu o fac din răutate, ci dintr-o sinceră dorință de a vedea în ea o revărsare de har. De aceea se cuvine să ascultăm și glasul Scripturii, acolo unde atingerea celor sfinte a fost adesea poartă a vindecării și semn al credinței. Căci în Sfânta Scriptură întâlnim nu puține momente în care atingerea devine limbaj al harului și al lucrării lui Dumnezeu în om.
Hristos întinde mâna și atinge leprosul, zicând: „Voiesc, curățește-te!” (Matei 8,3).
El atinge ochii orbilor și aceștia văd (Matei 9,29).
Femeia cu scurgere de sânge doar se atinge de haina Lui și se vindecă.
Umbra lui Petru și hainele lui Pavel aduceau vindecare celor bolnavi (Fapte 5,15; 19,11).
Astfel, spun ei, și atingerea capetelor cu potirul ar fi o „transmitere a harului” prin contactul cu sfințenia.
Se adaugă și ideea de „binecuvântare”, în amintirea patriarhilor care puneau mâinile pe capul copiilor când îi binecuvântau (Facerea 48,14).
Atingerea devine astfel un limbaj al dragostei, o prelungire a binecuvântării. Și, fără îndoială, Dumnezeu poate lucra prin orice gest făcut cu credință curată.
Dar întrebarea rămâne: este acest gest parte a Liturghiei, așa cum ne-au lăsat-o Sfinții Părinți?
Dar dacă Scriptura ne arată puterea atingerii în lucrarea lui Dumnezeu, Tradiția Bisericii ne cheamă să înțelegem și sensul rânduielii liturgice, acolo unde totul se face „cu bun chip și după rânduială” (I Corinteni 14,40). Căci adevărul deplin se descoperă atunci când credința se întâlnește cu rânduiala, iar râvna se supune ascultării. De aceea, se cuvine să privim acum spre izvoarele Sfintei Liturghii și să ascultăm ce ne învață Tradiția despre acest moment plin de taină.
Tipicul Sfântului Sava, păstrat de secole în toate Bisericile Ortodoxe, descrie cu grijă fiecare gest al procesiunii cu Cinstitele Daruri. Nicăieri nu se amintește atingerea credincioșilor cu potirul.
Sfântul Gherman al Constantinopolului scrie:„Ieșirea cu Darurile închipuie mersul Domnului spre Jertfă, iar cei ce o privesc se roagă în tăcere, cu inimă umilită, neîndrăznind să se apropie.”
Sfântul Nicolae Cabasila, în Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, spune că în acel moment „preotul poartă jertfa care va fi înălțată, iar poporul o întâmpină cu cântare heruvimică, ca îngerii”.
Nu este momentul binecuvântării, ci al pregătirii pentru jertfă.
De asemenea, Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că „darurile în acea clipă nu sunt încă Trupul și Sângele Domnului, ci chipul lor”.
Așadar, atingerea cu potirul, care poartă daruri neprefăcute, nu poate fi înțeleasă ca un act de împărtășire sau sfințire.
Gestul ar putea chiar altera sensul mistic: în loc ca poporul să contemple jertfa, devine un moment de atingere fizică, exterioră.
Momentul Heruvicului nu este o simplă procesiune, ci o icoană vie a drumului Domnului spre Jertfă. În tăcerea acelui pas, preotul poartă în mâini nu doar daruri de pâine și vin, ci însăși taina Crucii, care se pregătește să devină Înviere. În acel moment, Biserica tace, iar inimile stau plecate.
Nu se binecuvintează, nu se atinge, nu se face nici un gest care să umbrească solemnitatea.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie cu tremur:„Când vezi pe preot aducând jertfa, gândește-te că stai în cer printre îngeri… Nu omul aduce, ci Duhul lucrează.”
Așadar, atingerea cu potirul riscă să transforme o clipă a cerului într-un reflex omenesc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:„Taina nu se atinge, ci se primește întru taină.”
Adevărata atingere nu este cea a vasului sfânt cu fruntea, ci a inimii cu Dumnezeu.
Totuși, să nu cădem în cealaltă extremă, a judecății reci.Evlavia poporului este adesea sinceră, chiar dacă neștiutoare. Când omul simplu își pleacă fruntea sub potir, nu caută spectacol, ci binecuvântare.Preotul trebuie să vadă această dorință și să o transfigureze, nu să o strivească.
Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează:„Evlavia fără cunoaștere e primejdioasă, iar cunoașterea fără evlavie e stearpă.”
Prin urmare, preotul trebuie să lumineze cu blândețe, explicând credincioșilor că binecuvântarea adevărată nu se dă prin atingere, ci prin împărtășire.Ceea ce harul atinge cu adevărat nu este pielea frunții, ci adâncul sufletului.Dacă poporul e învățat, el va înțelege că „a se atinge de potir” înseamnă a se uni cu Hristos în Sfânta Împărtășanie, nu a primi o atingere simbolică în timpul procesiunii.
Atingerea cu potirul nu are temei scripturistic, tipiconal sau patristic. Este un obicei apărut local, din iubire, dar fără rânduială.Scriptura ne învață că Hristos se atinge de om nu doar prin gesturi, ci prin Duhul Sfânt.
„Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină, în duh și în adevăr se cade să I se închine.” (Ioan 4,24)
Sfânta Liturghie nu are nevoie de gesturi suplimentare, pentru că ea este deja plină de har.Orice adăugire, chiar frumoasă, riscă să încurce înțelesul mistic al slujbei.
În clipa Heruvicului, preotul se face icoană vie a lui Hristos mergând spre Golgota. Darurile pe care le poartă nu sunt încă Trupul și Sângele Domnului, ci semnul lor — o taină a Jertfei care se pregătește să devină Înviere. De aceea, totul se face cu sfială și tăcere, nu cu gesturi, ci cu rugăciune. Să nu osândim pe cei ce, din simplitate, cer atingerea, dar să-i învățăm să o preschimbe în rugăciune.Să nu ne grăbim să suprimăm evlavia, ci să o curățim de neștiință.Pentru că adevărata atingere a potirului este atunci când ne împărtășim cu lacrimi, cu inima zdrobită, zicând:
„Iată, Hristos atinge nu capul, ci sufletul meu, ca să-l vindece pentru veșnicie.”Amin. (Preot Gherman Costică )