Etichetă: Studii

Văsescu Gheorghe se trăgea dintr-o familie bogată din judeţul Dorohoi, cu vechi tradiţii politice liberale. Tatăl său, Alexandru Văsescu (născut la 20 noiembrie 1820 în Fălticeni), fiul spătarului Ioniţă Grigoriu, a fost jurist, om politic, ministru al Finanţelor (în 1867). A fost senator de Dorohoi în legislatura 1866, deputat de Dorohoi în 1867 şi 1868. Alexandru şi Maria Văsescu aveau moşia şi conacul la Miorcani din judeţul Dorohoi şi au avut doi fii: Gheorghe şi Ilie.

Fratele său, Ilie Văsescu, a fost pentru o perioadă prefect de Dorohoi, fiind destituit după revoltele din 1907. Gheorghe Văsescu a fost căsătorit cu Ortansa Morţun, fiica lui Iordachi Morţun şi au avut 3 copii: Marieta, Viorica-Maria şi Alexandru.

“Gheorghe Văsescu a dus mai departe blazonul familiei”

Gheorghe Văsescu s-a născut la 26 iunie 1856 la Botoşani. Făcând parte dintr-o familie cu tradiție, acesta a beneficiat de o aleasă educaţie.

Cariera militară. A fost absolvent al Şcolii Politehnice din Paris (1877-1879) şi al Şcolii de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Fontainbleau din Franţa (1879-1881), instituţie în care s-au format multe din elitele artileriei române. A fost un valoros ofiţer de artilerie. Şi-a început cariera militară îndeplinind funcţia de comandant de baterie. Şi-a desfăşurat activitatea în mai multe regimente de artilerie. A fost înaintat în grad după cum urmează: sublocotenent – 6 august 1879, locotenent – 20 august 1881, căpitan – 24 aprilie 1885, maior (în rezervă) – 28 noiembrie 1906, locotenent – colonel (în rezervă) – 21 iunie 1913, respectiv colonel (în rezervă) -1 decembrie 1916.

La 1 octombrie 1886 a fost detaşat ca ataşat militar în Franţa şi Belgia. Pe lângă activităţile de reprezentare militară, specifice funcţiei de ataşat militar, a coordonat participarea la studii a militarilor români trimişi la pregătire în cele două ţări mai sus-menţionate şi s-a ocupat de achiziţionarea de materiale de război. De asemenea, s-a preocupat de însuşirea şi transmiterea experienţei militare franceze, armatei române. După încheierea misiunii la 1 decembrie 1889 s-a retras din nou din cadrele active, dar a fost mobilizat ca ofiţer de rezervă pentru a participa la Campania din 1913 din Bulgaria. A mai activat în Ministerul de Război, în cadrul Direcţiei 3 Artilerie şi în comanda Comandamentului Corpului 5 Armată.

În perioada 1916-1917, locotenent-colonelul Gheorghe Văsescu a îndeplinit funcţia de comandant al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu, instituţie evacuată din Bucureşti la Iaşi şi Botoşani, ca urmare a ocupării capitalei de către armatele Puterilor Centrale.

Cariera politică. După exercitarea acestor funcţii militare, Gheorghe Văsescu a revenit în viaţa civilă devenind liberal de Dorohoi, fiind membru al Partidului Liberal al lui Brătianu. De asemenea, a deținut și unele funcții precum cea de prefect al judeţului Dorohoi, între anii 1902-1906, precum şi deputat de Dorohoi, în anii anteriori.

Agricultura. La moşia sa de la Coţuşca, se ocupă de agricultură, fiind apreciat pentru aceasta de către poetul şi ziaristul francez Andre Bellessort în cartea „Roumanie contemporaine” publicată la Paris în 1905, dedicându-i un întreg capitol. Referitor la „monsieur Vasesco” scria că este „un vechi elev al Şcolii Militare de la Fontainbleau, ofiţer demisionar şi deputat care s-a consacrat agriculturii”; „sunt uluit de parcursul său, grădinile şi viţele sale, dar mai ales de liniştea care domneşte peste acestă oază de linişte”.

Ctitor de biserici

Se impune a menţiona faptul că notorietatea familiei Văsescu fost conturată și de modul cum și-a însușit și trăit credința ortodoxă. Referitor la aceasta trebuie să evidențiem meritul de a fi ctitorit împreună cu fratele său Ilie (fost prefect de Dorohoi în timpul Răscoalei din 1907) biserica din Coţuşca, sfinţită la 3 mai 1892. De asemenea, a ctitorit şi Biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe”, în satul Horodiştea, cea mai nordică localitate a ţării, unde la începutul secolului XX nu exista locaş de închinăciune. Biserica a fost sfinţită în anul 1904.

Salvatorul Bisericuței de lemn din Dorohoi.

Bisericuța de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (Vechea Adormire) din Dorohoi, un impresionant monument arhitectural, a fost construit de credincioși în anul 1779. Din trecutul ei zbuciumat, un moment de răscruce s-a petrecut în ultima decadă a secolului al XIX-lea. Între 1893 şi 1896 a trecut prin cea mai grea „criză existenţială”, fiind pe punctul de a fi dărâmată definitiv sau de a fi transferată la noul cimitir al oraşului. Această situație se datora și faptului că în apropiere se ridicase un alt locaș de cult – Catedrala orașului precum și clădirea Gimnaziului (azi Colegiu) „Grigore Ghica Vv.” (care s-a ridicat și pe terenul vechiului cimitir aflat în curtea bisericuței).

Preotul și publicistul Constantin Ciocoiu, care l-a cunoscut îndeaproape pe Gheorghe Văsescu, în raportul său “Donaţia G. A. Văsescu la Bisericuţa de Lemn din Dorohoiu” – îi aduce acestuia un remarcabil omagiu pentru lupta dusă pentru ca bisericuţa să nu fie dărâmată. În acest scop, Gheorghe Văsescu a donat o importantă sumă de bani (1500 de lei) în scopul răscumpărării terenului pe care se afla construit acest vechi monument istoric. O telegramă trimisă de la Bucureşti părintelui Constantin Ciocoiu de către Gh. Văsescu consemna că: „Ministerul cedează în favoarea bisericei terenul luat de la Gimnaziu, să aparţină ca şi înainte la biserică…”

În încheiere raportului său părintele Ciocoiu a precizat: „Biserica va aminti totdeauna, la rugăciuni, pe binefăcătorul sfântului locaş cu familia sa: Gheorghe şi Ortansa cu fiii lor Alexandru, Viorica şi Marieta”.

Funeraliile lui Gheorghe Al. Văsescu

Gheorghe Văsescu a decedat la 20 ianuarie 1925 la Paris unde plecase spre a se supune unui tratament. Corpul defunctului a fost depua la capela românească din capitala Franței, urmând a fi adus acasă cu vaporul.

Nicolae Iorga, prietenul său din copilărie a publicat în „Neamul românesc” un emoţionant necrolog. Între altele, menţiona: „Creat la şcoala franceză, a fost mult timp ataşat militar al României în Paris… Din vechea sa carieră iubită a păstrat o corectitudine de caracter, o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism”.

Ziua de duminică, 22 martie 1925, a fost o zi de doliu pentru dorohoieni. În acea zi au fost aduse la Dorohoi rămăşiţele pământeşti ale aceluia ce a fost omul de bine, luminat, suflet mare şi inimă aleasă, G. Văsescu.

Energie fără seamăn, om cinstit şi cu o voinţă de fier, G. Văsescu a muncit toată viața lui pentru propăşirea oraşului şi judeţului Dorohoi. Vestea morţii lui la Paris, acum două luni, a umplut pe toţi de durere. Corpul a fost îmbălsămat şi adus în ţară, iar azi dimineaţă, duminică, întreaga populaţie a oraşului, toate straturile sociale, oameni din toate colţurile judeţului, reprezentanţi ai clerului, numeroase personalităţi din Botoşani, au ieşit întru întâmpinarea rămăşiţelor pământeşti, aduse în gara Dorohoi. Clerul şi corul oraşului, ca şi cel al Seminarului, au fost de faţă. Felinarele erau aprinse şi îndoliate cu negru.

Regretatul defunct fiind colonel în rezervă, s-au dat onorurile militare de către o companie din Regimentul 29 Infanterie, un pluton de jandarmi din Cernăuţi şi unul din Regimentul 2 Obuziere. Corpul a fost aşezat pe un afet de tun şi într-o pioasă procesiune a fost transportat la Biserica Catedrală a orașului. În faţă era clerul, după care urma carul cu coroanele, carul mortuar, familia, şcolile şi armata.

Rar s-a văzut la Dorohoi o manifestare atât de impunătoare. Cosciugul în care se aflau rămăşiţele pământeşti ale regretatului defunct era literalmente îngropat sub imensul morman de coroane şi de jerbe de flori. Afară de aceasta, un alt car care preceda cortegiul funebru conţinea nenumărate coroane, semn de omagiu pentru memoria lui G. A. Văsescu.

Slujba înmormântării

La orele 2 după amiază s-a oficiat la biserica Catedrală un sobor de preoţi, în frunte cu PS. Episcop Cozma Petrovici al Dunării de Jos. Episopul Dunării de Jos era în conjurat de toţi preoţii din oraş. Răspunsurile au fost date de că tre corul comunei Dorohoi, de sub conducerea d-lui locotenent Ciocârlan şi corul Seminarului „Pimen Mitropolitul”, de sub conducerea d-lui profesor Cârlan.

Au ţinut înduioşătoare cuvântări: PS. Sa Episcopul Cozma Petrovici al Dunării de Jos, în numele Bisericii; Preotul Furtună, directorul Seminarului dorohoian, în numele şcolilor din localitate; inginer Paul Florinescu, inginer şef al judeţului; Ionel Lascăr, care a citit o cuvântare a d-lui Burghele, preşedintele clubului liberal dorohoian, reţinut în casă din cauza bolii; prefectul judeţului Dorohoi, dl. Ştefan Lascăr, în numele guvernului; Ionel Pillat, deputat de Dorohoi, în numele partidului liberal şi primarul oraşului Dorohoi, dl. G. G. Tomaziu, în numele populaţiei oraşului. Toţi au deplâns sfârşitul acestui om de bine şi au scos în relief viaţa plină de fapte frumoase aceluia care a fost cinstea personificată, voinţa de fier şi energia neînvinsă, omul care s-a devotat binelui obştesc acela care n-a cunoscut altă răsplată în viaţă decât conştiinţa datoriei împlinite. „Catafalcul cu corpul lui G. A. Văsescu va rămâne până luni la Biserica Catedrală din Dorohoi, iar mâine va fi transportat pe o camionetă la Cotuşca, moşia defunctului, străbătând parcursul Hudeşti, Horodiştea, Darabani, Miorcani, Cotuşca, pentru a fi înmormântat în grădina conacului. Preoţii şi sătenii vor ieşi întru întâmpinare, în fiecare sat, pentru a aduce un ultim salut aceluia care a fost G. A. Văsescu”. (Pr. Marius Onofrei)

---

“Cea dintâi poruncă pe care Dumnezeu a dat-o omului, a fost Postul.”  Fericitul Ieronim

            În lumea noastră materialistă şi atât de înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu mai are trecere. E adevărat că e la modă în unele cercuri un anumit fel de „post” din motive de păstrare a sănătăţii sau, pur și simplu, pentru siluetă. Orientat însă numai spre un scop trupesc, acest fel de „post” nu are nimic de-a face cu postul creştin. Iar atunci când „postul” sau mai degrabă „alimentaţia naturistă” are la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o cumplită rătăcire, acest fel de „post” fiind pur şi simplu încă un mod de expresie a lepădării credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a decăderii în idolatrie.

            Dacă postul nu este efort de căutare a lui Dumnezeu, nu poate aduce bucuria descoperirii de sine, a propriilor limite și a tainelor adânci ale sufletului. Marcați de cultura gastronomică a lumii în care trăim, vedem doar standurile de supermarket care ne populează culturile, nu și efortul curățirii prin hrană echilibrată, vie, euharistică și dătătoare de viață. Nu reușim să pricepem în ce mod a mânca sau nu, a posti de vorbărie deșartă sau nu, a nutri sentimente curate sau nu, sunt acte de libertate și nu de obligativitate, de regulă și împlinire a regulii. E limpede că numai pentru aceasta nu S-a întrupat Mântuitorul, pentru a transforma Scriptura în regulament de cantină socială ori disciplină internă a sinaxelor umane….

            Din nefericire, chiar foarte mulţi dintre cei care se consideră „credincioşi” – ba chiar credincioşi „ortodocşi” – nesocotesc posturile, importanța lor fiind redusă la minim, fiind considerate de cele mai multe ori diete alimentare.

            În Sfintele Evanghelii Mântuitorul Hristos ne pune înainte importanța postului cu valoarea lui spirituală, însă numai atunci când vorba, gândurile, faptele de milostenii sunt împletite cu acesta. Astfel El rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii” (Mt 6,1), alături de milostenie şi de rugăciune. Sfânta Scriptură ne spune că El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt 4,2; Lc 4,2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc 9,29). Iar despre Sfinţii Apostoli aflăm că posteau (Fapte 13,2; 14,23). Sfântul Apostol Pavel, care aminteşte „posturile” printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor 6,5) şi care mărturiseşte că a petrecut „în posturi de multe ori” (II Cor 11,27), arată şi de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor 9,27). Şi învaţă: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom 12,1); şi: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13,13-14). Aceste îndemnuri apostolice sunt, de fapt, îndemnuri la post.

            Este clar că nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli n-au pus la îndoială necesitatea şi valoarea postului. Iar din cele mai vechi scrieri creştine aflăm că postul a devenit o instituţie chiar de la începuturile Bisericii. Astfel, încă din Didahie, o scriere creştină venerabilă (redactată în ultima parte a veacului I) şi care poartă subtitlul de Învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli, aflăm despre postul

săptămânal creştin de miercuri şi vineri. Didahia, de altfel, nu încearcă justificarea acestui post, socotind necesitatea şi valoarea sa ca lucruri de sine înţeles. Ea atrage numai atenţia ca zilele de post săptămânale ale creştinilor să fie deosebite de cele ale „făţarnicilor” (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi însă, postiţi miercurea şi vinerea” (VIII, 1).

            Profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărţii sale (cap. 58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti, mustrându-i aspru pe cei care cred că un astfel de post superficial și fățarnic le-ar putea fi de ajutor. „Ei – zice Dumnezeu prin gura profetului – Mă întreabă despre legile dreptăţii… „Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?”„ (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiţi, ca să vă certaţi, şi să vă sfădiţi, şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (v. 4-7). Şi, imediat, sunt înfăţişate roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău, El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta fi-va ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi continuu, şi în pustie va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată…” (v. 8-11).

            Un post ca acela de care vorbeşte aici Isaia este cu totul deosebit de ceea ce înţelegeau prin post „făţarnicii” din vremea Mântuitorului. Ca şi milostenia şi rugăciunea, ei posteau în aşa fel încât să fie văzuţi şi lăudaţi de oameni. De aceea, vorbind despre aceste trei „fapte ale dreptăţii” în mare cinste la iudei – milostenia, rugăciunea şi postul – Mântuitorul Hristos formulează mai întâi acest principiu general: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 6,1). Apoi, într-o perfectă simetrie, aplică acest principiu la fiecare dintre cele trei fapte bune: la milostenie (v. 2-4); la rugăciune (v. 5-6); şi la post (v. 16-18). Săvârşite de ochii oamenilor, pentru a fi văzuţi şi „slăviţi” (v. 2) de ei, aceste fapte îşi pierd orice putere de îndreptare a noastră. De aceea, Iisus Hristos ne învaţă să săvârşim faptele bune în taină, în faţa lui Dumnezeu, de la care vom şi primi răsplata. Astfel, valoarea postului – a adevăratului post – este confirmată de Mântuitorul, şi încă în modul cel mai clar.

Dar Sfintele Evanghelii ne dau o învăţătură şi mai înaltă despre post, o învăţătură fără precedent în Vechiul Testament sau în iudaismul precreştin. Este vorba de un important cuvânt al Mântuitorului, în care postului i se dă o semnificație eshatologică. Iată textul respectiv: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Mt 9,14-15; cf. Mc 2,18-20; Lc 5,33-35).

            Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola cu mirele şi cu nuntaşii este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învăţător şi Domn, bucurându-se de prezenţa Lui şi hrăniţi îmbelşugat cu cuvântul şi cu harul Lui, ucenicii uitaseră parcă tot ceea ce ţinea de rânduielile religioase obişnuite în lumea iudaică din care făceau parte. Era un timp unic, acea „puţină vreme” cât ucenicii au putut contempla în chip direct „slava” Cuvântului făcut trup, „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Avea să vină însă vremea de întristare (In 16,20), prin plecarea Domnului de la ei. Când Sfinţii Evanghelişti puneau pe hârtie cuvintele citate mai sus, Mirele Hristos fusese deja luat şi „fiii nunţii” (creştinii) se aflau deja priveghind şi postind de dorul şi în aşteptarea Mirelui.

            Dacă înţelegem aceste lucruri, vom îmbrăţişa şi noi, cu multă bucurie, înfrânarea şi postul, împreunându-le armonios cu milostenia şi cu rugăciunea. Cu multă înţelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele şi perioadele de post, astfel încât acesta să-şi împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor şi a poftelor, dar şi pe acela de a ne umple de dorul Mirelui şi de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăţie şi cu vrednicie a Sfintei Euharistii. (Pr. Sebastian Grădinaru)

---

În tradiția ortodoxă, duhovnicul reprezintă o figură centrală în călătoria spirituală a credinciosului, având multiple roluri esențiale care contribuie la dezvoltarea și sănătatea duhovnicească a acestuia. De la îndrumător și învățător până la medic sufletesc și părinte duhovnicesc, duhovnicul îndeplinește funcții vitale în viața credincioșilor.

Duhovnicul acționează ca un ghid în labirintul vieții duhovnicești, oferind învățături și sfaturi bazate pe învățătura Bisericii. El ajută credinciosul să înțeleagă și să aplice principiile creștine în viața de zi cu zi, facilitând dezvoltarea unei relații autentice cu Dumnezeu. Așa cum subliniază Arhimandritul Mihail Daniliuc, prin intermediul duhovnicului, credinciosul Îl găsește pe Hristos și primește îndrumare în căutarea voii divine.

În tradiția ortodoxă, duhovnicul este considerat un medic al sufletului, având rolul de a diagnostica și trata rănile spirituale ale credinciosului. Prin Taina Spovedaniei, el oferă iertare și vindecare, ajutându-l pe credincios să depășească păcatele și să se reconcilieze cu Dumnezeu. Patriarhul Daniel subliniază că duhovnicul trebuie să păstreze echilibrul, evitând extremele, și să acționeze ca un îndrumător și medic al sufletelor.

Relația dintre credincios și duhovnic este adesea comparată cu cea dintre părinte și copil, caracterizată prin iubire, înțelegere și sprijin necondiționat. Duhovnicul oferă consiliere în momentele de criză, ajutându-l pe credincios să navigheze prin dificultățile vieții și să rămână pe calea dreptății. El se roagă pentru binele ucenicului său și îl susține în momentele de dificultate, ajutându-l să-și întărească credința și să depășească obstacolele spirituale.

Duhovnicul acționează ca un mijlocitor între credincios și Dumnezeu, aducând rugăciunile și nevoile acestuia înaintea divinității. În momentele de slăbiciune sau îndoială, prezența și sprijinul duhovnicului pot întări credința și pot adânci relația personală cu Dumnezeu. Așa cum se menționează în tradiția ortodoxă, duhovnicul este văzut ca un mijlocitor în tămăduirea sufletească, ajutând credinciosul să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu.

Duhovnicul are responsabilitatea de a păstra și transmite învățăturile Bisericii, asigurând continuitatea tradiției și corectitudinea doctrinară. El educă și formează noile generații de credincioși, contribuind la menținerea unității și integrității comunității bisericești. În acest sens, el îndeplinește o funcție esențială în formarea spirituală și morală a credincioșilor.

Rolul duhovnicului în viața credinciosului este complex și multifacetic, cuprinzând aspecte de învățător, medic, părinte și mijlocitor. Prezența și îndrumarea duhovnicului sunt esențiale pentru dezvoltarea unei vieți spirituale autentice, oferind sprijin și direcție în călătoria credinciosului către mântuire. Într-o lume adesea marcată de incertitudine și provocări, duhovnicul rămâne un far de lumină și speranță, ghidându-l pe credincios pe drumul credinței și al adevărului. (Pr. Valeriu Butescu)